Urmează un război de paisprezece ani (1640—1654) la capătul căruia Catalonia, ruinată, reintra în unitatea iberica cu privilegiile sale garantate si cu duşmăniile.' sale mocnite. La Montjuich, Olivares a jucat si a pierdut. Răscoala de la 6 iunie 1640, din ziua sărbătorii Corpus Christi a marcat cît se poate de bine si'îrsitul marelui imperiu.
Revolta Barcelonei este un eveniment lipsit ele premeditare, în schimb, revolta Portugaliei de la l decembrie 1640 este un complot urzit îndelung şi minuţios.
Unirea1 a fost bine primită pînă în 1600 şi balanţa avantajelor o menţine si din 1600 pină în 1620. Succesele în Oceanul Atlantic şi cîs-tigurile clin Brazilia compensează pierderile la est. După această dată, aristocraţia funciara devine iritată din pricina presiunii fiscale care concurează renta iar burghezia din Lisabona de scăderea sosirilor de argint la Sevilla. Ele vor canaliza, în curînd, nemulţumirea populară împotriva statului castilian. Această nemulţumire se exprimă sub forma tradiţională a scbas-tianismului. Modalitate lusitană a unui mesianism popular proteiform, sebastianismul datează cel puţin din 1530 si a luat naştere într-o atmosferă europeană ele anabaptism. îmbogăţit si precizat prin mitul reîntoarcerii regelui Se-bastiâo care trebuia să îndrepte toate lucrurile petrecute după dezastrul de la Alcazarquivir (Al-Kasr al Kabir) (1578), el deviază după 1620 în sensul unui protest actual si concret.
1 E vorba despre unirea ceririi Portugaliei de Filip (N. traci).
118
•nv
La fel ca în Catalonia si ca în Franţa procesul este declanşat o dată cu trecerea de la războiul nedeclarat la războiul pe faţă. în 1637, la Evora, casa unui colector prea zelos al noilor impozite este incendiată; tulburările se întind în două provincii, Alentejo si Algarve. Un fel de comitet director secret (format, desigur, din cîţiva clerici) semnează proclamaţii în numele IUL Manuelinho, un sărac cu duhul popular la Evora. Urmează sub protecţia infanteriei — tercio — o represiune dură, cu numeroase execuţii de suspecţi pînă la scrisoarea de iertare din 20 ianuarie 1638.
Jofio ele Braganza, cel dinţii proprietar si mare vasal al regatului, cu 80 000 de supuşi pe care-i poate mobiliza dintr-o dată, supus multiplelor instanţe ale Granzilor şi ale Franţei (misiunea Santa-Pe) înmulţeşte la Madrid dovezile de fidelitate, în 1639, sub pretextul recuceririi Braziliei olandeze, Olivares solicită Portugaliei un important efort militar în schimbul promisiunii de reforme. Promisiuni ambigui, î se atribuie contelui-clucc proiectul de a nimici statul portughez, în acelaşi timp, Olivares, deşi bănuitor, dublează miza încredin-ţînd lui Braganza, atunci cînd efortul comun în direcţia Braziliei pare să garanteze fidelitatea ţării, întreaga comandă a trupelor portugheze. Hotărîrea este temerară. Ea vizează să prezinte ca vasal pe cel care este considerat de mulţi portughezi încă de pe acum drept suveranul lor. Pe acest fundal periculos survin exemplul Cataloniei (iunie 1640) si seria dq măsuri fiscale şi militare smulse Portugaliei pentru lupta împotriva catalanilor. Ducesa de Braganza, o Guzmân, verisoara lui Olivares, biruie ultimele ezitări ale ducelui. La l decembrie 1640, spre dimineaţă, urmează o mişcare de ceasornic bine uns. Din Lisabona, mişcarea se împrăştie, numai patru fortăreţe rezistă. La 15 decembrie ducele de Braganza este încoronat sub numele ele Joăo al IV-lea.
119
fB4 1 se opreşte la certificând în bloc Se din ^mpul. re
diametral °Pu?a .
turiseşte
ş.
^ sltu ţu, ă
miscării şi, totodată al "
o Pe mino-
execuţii' si cîtcva aresta- L ^^ ^rrm-
conduse
uarie
nu fusee «
patul unei negocieri ^
17 mai armistiţiul ge-
" baza ~
î
i în Afnca.
destin al
portughe
se
prăbuşeşte.
Capitolul HI HEGEMONIA FRANCEZĂ
Un nou echilibru
Prăbuşirea Imperiului este un fapt împlinit în 1641. Urmează, în schimb, triumful statelor în căutarea echilibrului propriu şi mai ales triumful Franţei. Schematic, în locul hegemoniei iberice apare hegemonia franceză, ori, mai cu~ rînd, o dublă hegemonie. Pe uscat, Franţa moşteneşte succesiunea la puţin timp după moartea lui Richelîeu (7 decembrie 1642). Consacrarea militară o dobîndeşte o dată cu victoria de la Rocroi (19 mai 1643), iar cea diplomatică, prin tratatele de la Miinster (pacea West-falică — 24 octombrie 1648) si de la Pirinei (7 noiembrie 1659). Aceste victorii au fost cîs-tigate de Franţa nu atît pe cîmpul de luptă sau la masa tratativelor cît prin exploatarea imprudenţelor comise. Ea îşi mobilizează ultimele resurse în 1639, Spania se năruie în 1640. Mobilizările şi năruirile traduc lenta alunecare a unui centru de greutate de la sud către nord. Franţa continentală primeşte moştenirea continentalei Castilii.
Succesiunea atlantică a Spaniei este transmisă mai la nord. Cu 50 de ani în urmă, la Sevilla, francez se spunea roc/ieZais, locuitor al portului La Rochelle, simbol al unei Frânte prospere pe Ocean în epoca de înflorire a Se-villei. Un accident politic precipită evoluţia
122
asediul. Moştenirea Spaniei maritime decăzute pe care Franţa nu o poate dobîndi ia drumul Angliei dar numai după un lung ocol prin Provinciile-Unite. Căderea lui Olivares corespunde şi unui îndelungat regres englez. Intrarea în umbră a britanicilor după strălucitorul dar superficialul început elisabethan reprezintă una dintre cheile secolului al XVII-lea în politică. Ea determină, între altele, apariţia unei scurte hegemonii olandeze.
De la sfîrsitul secolului al XVI-lea pînă în jurul anilor '20 din secolul al XVII-lea urmează, la vest, o lungă perioadă de destindere si concesii. Echivalentul său se află în conjunctura preţurilor si a activităţilor. Succesiv, pacea de la Vervins (1592) pune capăt conflictului franco-spaniol, cea de la Madrid (1604) închide o treime de secol de conflict anglo-spaniol, 1606 este martorul încheierii unui a-cord, pe care trecerea timpului 1-a dezvăluit durabil, între Habsburgii Austriei si Imperiul turcesc, 1609 este anul dificilului armistiţiu de doisprezece ani cu rebelii din nord. Nu mai vorbim de prilejurile de război ratate. Epuizările unei nesfîrşite treimi de secol pline de conflicte, strîmtorarea unei conjuncturi sufocante sînt suficiente pentru a dezarma veleităţile războinice. La fel se petrec lucrurile şi în interiorul statelor. Desigur, nemulţumirile se acumulează în Anglia, sub domnia primului Stuart, Provinciile-Unite văd cum se adună norii marii furtuni de la Dordrecht, Franţa suferă unele scuturături trecătoare cu prilejul confruntărilor arhaice dintre puterea regală slăbită, aristocraţia legată de pămînt si partidul protestant, dar ce diferenţă dintre aceşti primi treizeci de ani si ceilalţi treizeci care urmează .. . Conjunctura este întunecată între 1590 şi 1620. Un rest de prosperitate mai scaldă Franţa la nord de Loire, Anglia, Provinciile-Unite, Germania, Peninsula Scandinavică, zonele periferice ale Spaniei: în prim
123
^S^IJSJjj^j^lkf'îT
••• KBBI^' •
plan se află dificultăţile italiene, si veritabila i contracţie castiliană.
La începutul anilor '20 în Spania, aproape pretutindeni, cu excepţia părţii controlate din Italia, se aprinde o flacără efemeră de prosperitate producătoare de iluzii. Această scurtă ascensiune este urmată de o prăbuşire catastrofală. O prăbuşire foarte rapidă şi foarte scurtă în Spania, mai lentă dar mai lungă si continuă către nord. Acest decalaj este cauza profundă a sîărîmării definitive a Imperiului spaniol, el este explicaţia alunecării către nord a centrului de greutate al Europei, în ordinea catastrofelor, Spania precede Italia, Germania, Franţa. Anglia, mai ales pînă în 1640, Pro-vinciile-Unite formează un sector adăpostit, în centrul unei Europe în criză, scurtul si paradoxalul moment al Secolului de aur olandez.
Retragerea Angliei, Revoluţia engleză
Dar marea şansă a Provinciilor-Unite, a Olandei, a Amsterdamului o constituie apatiile Angliei. Cînd vin Cromwell, apoi Carol al 11-lea în euforia de o clipă a Restauraţiei, iată că asupra Amsterdamului si a Indiilor occidentale suflă tăiosul vînt al primului (1652—1654) şi apoi al celui de-al doilea (1664—1667) război anglo-olandez.
Aşadar tocmai această repliere engleză trebuie înţeleasă. Din 1603 pînă în 1689, cu o aproximaţie de cinci ani, Anglia se dezinteresează de continent. Ce înseamnă un asemenea fapt în termeni de drept constituţional? La început dinastia scoţiană. Iată realizată unirea, mai întîi dinastică (1603), apoi politică (1707) a Angliei si a părţii controlate din Irlanda cu Scoţia, încheierea inevitabilei diversiuni scoţiene pe frontiera rîului Tweed şi a munţilor Cheviot este un atu excelent.
Trebuie oare să ne mirăm de replierea en-I gleză sau, mult mai mult, de angajarea conti-
12-
nentală a Elisabetei si a lui Cromwell? Replierea engleză din secolul al XVII-lea marchează o perioadă fructuoasă. Cu siguranţă, Anglia nu este cruţată, vom vedea, de timpul rnohorît al conjuncturii economice din secolul al XVII-lea. Acest timp mohorît — timp mo-horît, nu prosperitate, potrivit tezei lui Hugh Trevor Roper — explică si prima revoluţie. Dar Anglia, poate Scoţia dacă nu si Irlanda, traversează 'mult mai bine decît oricare altă regiune a continentului, chiar si decît Olanda, vremea posomorită a secolului al XVII-lea: numărul locuitorilor este de 4 la 4,5 milioane către 1600 si de 6,5 milioane către 1750. Creşterea trebuie pusă, parţial, pe seama pacificării Irlandei si alipirii Scoţiei. Un milion si jumătate 'de oameni în plus în ceva mai mult de un secol si jumătate, cu un sold migrator ridicat în favoarea Americii înseamnă o creştere de cel puţin 25%. Este o situaţie occidentală unică în întreaga Europă clasică.
Domnia lui îacob I* dă coloratura sa secolului al XVII-lea englez, în interior se consumă un mare efort de modernizare a statului, în linia Tudorilor, pentru a dota puterea centrală cu mijloace egale cu cele ale Franţei lui Henric al IV-lea. Noi clase, marea burghezie londoneză şi marea nobilime scoţiană si engleză, în inevitabila confundare a intereselor lor cu cele ale statului spoliază averile si nă-ruiesc privilegiile micii nobilimi rurale: „ ... în nordul Ţării Galilor, constată Hugh Trevor Roper, toţi membrii micii nobilimi se declarau în pragul ruinei, în Staffordshire circula zvonul că intre 1600 si 1660 jumătate din pă-mînturi fuseseră vîndute. Cu pămînturi ale micii nobilimi sărăcite din nord, contesa de Shrewsbury si lordul William Howard au înzestrat nobilele familii pe care le-au înteme-*at • -. Declinul nu era localizat, el era general în întreaga Anglie".
„Şi cine erau aceşti străini descrişi în chip de cumpărători de bunuri de la sărăcită gentry?
tts
Contele de Cork, contesa de Shrevvsbury, fiul său, contele de Devonshire, lordul Wllliam Ho-ward, funcţionari şi notabilităţi ai Curţii; scriitorul Soame, consilierul Craven, consilierul Cokrane, şir Thomas Middleton, şir Arthur Ingram, şir Baptist Hicks, negustori bogaţi şi bancheri guvernamentali din City-ul Londrei. Este o oligarhie de plutocraţi metropolitani, consilieri din Londra, curteni de la Whitehall, adevărate lipitori ale nobililor simpli şi ale tîr-guşoarelor în ruină din provincie .. .".
Conflictul cu Parlamentul, latent înainte de a fi violent, decurge în cea mai mare parte, din această situaţie. Parlamentul, cu modul său arhaic de recrutare, se descoperă a fi, în secolul al XVII-lea, purtătorul de cuvînt al acestei gentry lent erodată de înalta burghezie şi de aristocraţia centralizatoare de la Curte. Parlamentul din secolele al XVI-lea şi al KVII-lea, forţă a trecutului, se opune Parlamentului din secolul al XVIII-lea, aflat în slujba forţelor de opresiune, deci de evoluţie. Domnia lui lacob I o prelungeşte la început pe cea a Elisabetci. In fond, nu în formă. Cecil (Salisbury), bătrânul consilier al Elisabetei, ră-mîne în funcţie din 1603 pînă în 1612. In 1610, dată capitală, după o discuţie îndelungată, Curtea şi Parlamentul cad de acord asupra răscumpărării drepturilor feudale ale regelui pentru suma de 200 000 de lire sterline din impozitele asupra comerţului exterior, pas decisiv, în acest stat modern care se agaţă de Evul Mediu, către o readaptare a fiscalităţii. Este o perioadă fructuoasă.
Din 1614 pînă în 1621 se produce ascensiunea lui George Villiers, viitorul duce de Buckingham.
Continuitate deci pe plan interior şi continuitate, pînă la un anumit punct, pe plan religios; în ciuda alianţelor protestante, şi a prudenţei declaraţiilor sale, Elisabeta menţinuse cu hotărîre Reforma anglicană pe o cale de mijloc — ierarhie, episcopalism, continuitate
126
cu trecutul — fără a ceda în privinţa principiilor esenţiale ale Reformei. Fiica Armei Bo-leyrt nu putea fi bănuită de papism în pofida preferinţelor ei episcopaliene. Fiului Măriei Stuart i s-a cerut mai mult. Stuarţii nu-şi vor reveni niciodată de pe urma dublului păcat originar al naşterii lor. Autorul lui Basilicon Do-ron şi al unui tratat de demonologie, elevul lui George Buchanan, acest savant teolog laic, un Duplessis-Mornay al căii de mijloc — via media •—• care proclamă No bishop, no King, unde nu există episcop, nu există rege este, în fe-iul său, la fel de îndepărtat de Contrareformă ca puritanii. Poziţia Bisericii Anglicane întîm-pină dificultăţi pentru că în secolul al XVII-lea în Anglia, ca pretutindeni, există o perioadă de creştere a apelor religioase.
Acest secol frămîntat apare, în Anglia, relativ puţin sîngeros. Sub lacob I, confruntarea dintre Church of England si puritani este de ordin disciplinar, nu doctrinar. De altfel, nu puritanii ci Biserica anglicană se înscrie în linia ortodoxiei fixate de Calvin. Iar de partea ei se află veritabile comori spirituale: Prayer Book şi King James Version a Bibliei, demnă contemporană a lui Shakespeare din Otheîlo (1603), Regele Lear (1605), Macbeth (1606).
Confruntarea este la fel de severă pentru o poziţie mai întîi în planul ordinii şi apoi al eticului. Este o istorie mistificată pe care puritanii*, victime ciudate şi călăi potenţiali au ştiut să şi-o însuşească după ce s-a consumat. Părăsirea semnului crucii la ritualul botezului, a inelului la ceremonialul nunţii, purtarea facultativă a stiharului care nu a devenit încă „livrea de prost", acestea sînt punctele esenţiale ale unei opoziţii care nu pune în discuţie ortodoxismul de neînfrânt al Bisericii protestante anglicane, instituit prin lege. Se fac ironii, e adevărat, pînă la dimensiunile acelei Book of Sports (1624) cînd ciocnirea de idei trece din planul ritului în cel al eticului. Book °f Sports este un răspuns neîndemînatic la
127
Book of the Sabath al lui Bound. Din alergie la expresiile contrareformate, ba chiar si la cele tradiţionale ale evlaviei creştine mediteraneene, puritanii vor redescoperi, la începutul secolului al XVII-lea, ritualismul fariseilor din timpul lui Hristos. Cea mai ciudată dintre a-ceste resurgenţe este respectarea strictă, de origine evreiască, a repausului din a şaptea zi, înlocuirea ascezelor corporale ale Evului Mediu prin asceza morală a plictisului. Predi- ' carea din amvon a doctrinei plăcerilor nevinovate era considerată o greşeală psihologică. Marea asceză puritană a început efectiv si duminica trista rămîne si în secolul al XX-lea ultima lor victorie. Părinţii pelerini si fondatorii coloniilor de pe paralela 42 din America au fost izgoniţi în anii '20 mai mult de criza economică decît de persecuţiile, destul de neînsemnate, ale Bisericii constituite.
Ruptura dintre lacob I si Elisabeta se situează în planul politicii externe, prin denunţarea solidarităţii cu Europa protestantă. Este o tradiţie să i se reproşeze lui lacob I nu pacea cu Spania, ci precipitarea unei negocieri conduse pe faţă, Această pace, completată de concesii făcute catolicilor, este suficientă pentru a determina izbucnirea scandalului. Cei mult se poate vorbi despre o imprudenţă de vreme ce înşişi catolicii — cei din Anglia şi din bazele recucerite ale Ţărilor-de-Jos se vor fi înşelat în această privinţă. Eroarea tradiţională din partea catolicilor în legătură cu a-devărata natură a anglo-catolicismului provine din faptul că o identitate de gesturi şi de forme însoţeşte cea mai profundă opoziţie în privinţa esenţialului. De aici rezultă dialectica implacabilă a imprudenţelor catolice din 1604, a contramăsurilor din 1605 şi nebunia teroristă. Complotul „Prafului de puşcă" (1605), urzit de către un grup catolic terorist care vizează nimicirea simultană a regelui, a familiei regale si a Parlamentului, este un act inexplicabil. El decurge dintr-o deosebire de apreciere în or-
128
dinea valorilor sociale. Respectul protestant pentru societatea civilă interzice recurgerea la tiranicid si, a fortiori, atentatul orb. Complotul frînează o clipă posibilităţile de apropiere dintre Anglia protestantă si Europa catolică.
Pentru ca să se şteargă impresia penibilă a criminalului atentat ar fi necesare, şi înainte si după 1609, dificultăţile conjuncturale care încordează raporturile anglo-olandeze. Apare din nou în politica externă ispita catolică. Solia lui Diego Sarmiento de Acuna, conte de Gondomar, deschide interminabila negociere a căsătoriei engleze. Vor fi subestimate concesiile reciproce pe care le presupunea un asemenea aranjament, dificultăţile pe care trebuia să le depăşească Spania ducelui de Lerma pentru a-1 urma pe Gondomar. Tratativele se poartă în jurul statutului catolicilor englezi. Gondomar împărtăşeşte iluzia Refugiului catolic din Ţările-de-Jos spaniole. Pentru el, englezii sînt catolici pe care doar teama îi reţine. Schimbarea legislaţiei înseamnă deci asigurarea convertirii Angliei. Scrisorile lui Gondomar — dacă ar fi susţinut contrariul ar fi fost respinse — întăresc această viziune simplistă a Madridului. Un „catolicism" pur tradiţional este des întîlnit în Anglia secolului al XVI-lea; lipsit de o bază dogmatică, el se confundă cu ataşamentul faţă de vechile tradiţii. Centrifug în acest secol centralizator, el este la fel de departe si de catolicismul cu o puternică structură dogmatică al Contrareformei şi de Reforma anglicană sau protestantă. Lipsit de o structură dogmatică el este înîrînt rapid de criza ruralei gentry.
Un catolicism al Reformei catolice se constituie, extrem de minoritar, în Anglia secolului al XVII-lea. Acest catolicism de opţiune individuală este de mare calitate. Iluzia constă în a atribui calitatea acestui catolicism, tradiţionalismului „catolic" al satelor din vest si din nord, aflat în curs de dispariţie. Pînă la bătălia de la Muntele Alb, oferta engleză se
129
sufocă în urma cererii spaniole, mereu mai minuţioasă în pretenţiile sale în favoarea catolicilor englezi. Amintirea complotului „Prafului de puşcă" îl îndeamnă pe lacob I să fie prudent. Principala sa concesie este executarea lui Şir Walter Raleigh în 1618. Urmează un salt înainte pe calea altor concesii, în 1623, mai ales, în timpul şederii la Curtea Spaniei a lui George Villiers şi a prinţului Carol, venit să curteze ca un simplu student o infantă din harem, lacob I caută să cruţe Anglia de un război ideologic nerecomandat de conjunctura şi interesul imediat care pe mare îi opune pe englezi celor două mari companii olandeze, în-tr-un cuvînt, să cumpere printr-un Edict din Nantes dat în favoarea catolicilor englezi, reinstalarea fără vărsare de sînge a electorului palatin pe malurile Rinului.
Olivares a dorit această politică de bun simţ tot atît cît si lacob I. Dar el nu-i poate plăti preţul nici cît monarhul englez. „Noi avem drept maximă de stat ca regele Spaniei să nu facă niciodată război împăratului", „f like not to marry my son with a portion of my daughter's tears", (Nu doresc să-mi însor feciorul cu preţul lacrimilor fiicei mele). Este, de o parte si de alta, ultimul cuvînt, sfîrşitul unui vis, al unei epoci. Dublul deceniu al politicii de concesii este închis, ultima şansă de a cîrpi o aparenţă de Creştinătate, risipită. Că această politică de război merge în sensul dorinţei popoarelor este neîndoielnic. O mărturiseşte primirea făcută la Londra lui Carol si favoritului său. Laud, viitorul arhiepiscop de Canterbury scrie că ea s-a desfăşurat „with the greatest expression of joy by all sorts of people that ever I saw", („sub semnul celei mai mari bucurii, exprimate de oameni din toate rangurile aşa cum n-am mai avut prilejul să văd nicicînd").
Atunci începe cu adevărat îndelungata perioadă a slăbiciunii engleze, în cursul războ-iului împotriva Spaniei, care durează fără nici
130
un rezultat cinci ani, Anglia primeşte, în mod paradoxal, din partea corsarilor din Dunkerque mai multe lovituri decît le dă ea si Spania contribuie, involuntar, la victoria concuren tului olandez.
Si mai incoerent este războiul cu Franţa: el anulează avantajul mediocru ai căsătoriei franceze şi tîrăste, curios, Anglia alături de La Rochelle într-o situaţie critică. Urmează o pace uşoară cu Franţa în 1629 si una mai dificilă cu Spania la Madrid la 5 noiembrie 1630.
Prin această gravă si de neiertat capitulare, în ochii opiniei publice protestante din Anglia, începe nesfîrsitul deceniu al cîrmuirii personale a lui Car ol I*. La fel ca restul Europei Anglia este atinsă, poate mai puţin profund, de criza îndelungată. A ţine Anglia în afara războiului continental înseamnă a lăsa cîmp liber marilor transformări interne. Aceasta presupune înlăturarea parlamentului, aşadar o mai mică presiune fiscală. In pofida acelui Ship Money, impozit ilegal în timp de pace si nevotat de Parlament, si al tuturor incidentelor adunate cu grijă de o istoriografie în formă de instrucţie civică, cu eroii săi anacronici, temerari si sordizi aparţinînd unei gentry ruinate, povara fiscală a tiraniei este infimă dacă o comparăm cu aceea din Spania sau Franţa. Din punct de vedere economic, sub tirania binefăcătoare a lui Carol I, Anglia a acumulat tot atîtea bogăţii cîte a distrus Franţa sub ministeriatul bătăios, din necesitate, al lui Rîchelieu si chiar mai multe bogăţii decît vor reuşi să irosească războiul civil, Republica si Cromwell.
Anglia ştie ce-i aparţine — si nu este mulţumită pentru că anglo-catolicismul lui Laud depăşeşte măsura a ceea ce burghezia din Londra si gentry din sate sînt capabile să accepte — dar Anglia ştie si mai bine la ce renunţă. Ea renunţă să tragă folos pe mare si pe uscat din uzura si, în curînd, din destrămarea
131
Spaniei. Tratatul de la Madrid nu conţine nimic referitor la Palatinat. El deschide drurnui recuceririi catolice a Germaniei şi lasă altora grija de a atenua primejdia, Suediei si, paradoxal, Franţei. S-a remarcat oare că „tirania" se clatină după zece ani, deasupra valurilor greoaie ale conjuncturii din anii '30, si în politica externă? Atît timp cît domină blazonul Spaniei, pînă în 1637, opţiunea lui Carol I pentru pace poate fi justificată ca o opţiune pentru un rău mai mic. Dar cînd norocul îşi schimbă tabăra, regretul prilejurilor pierdute, suprapunîndu-se peste structurile revitalizate ale nemulţumirii, situaţia Angliei devine alta. Regretul prilejurilor pierdute se plasează la nivelul marii burghezii de afaceri, favorabilă tiraniei, structurile revitalizate ale nemulţumirii — la nivelul micii nobilimi de ţară, gentry, sărăcite. Respingerea noului Prayer Book, în Scoţia, datează din 1637. Rezistenţa porneşte de la periferie. Eşecurile din primul război al episcopilor (ale operaţiunilor care vizează supunerea Scoţiei), revolta combinată şi întrucâtva contradictorie a ţinuturilor de sus si de jos, Highlands şi Lowlands, un amestec de răscoală a „Desculţilor" şi de „război religios", scot Anglia din adăpostul său paradoxal în mijlocul unei Europe incendiate şi însîngerate. In consecinţă, după compromiterea echilibrului financiar, procesul iniţiat de implacabilul protest parlamentar aruncă Insulele Britanice în haosul războiului civil.
Urmează punerea sub acuzaţie a principalilor artizani ai regimului condamnat: Straf-ford plăteşte cu viaţa la 12 mai 1641 vechea sa trădare faţă de cauza, parlamentară; Laud, şeful reacţiunii anglo-catolice în momentul a-firmării predestinarienilor pe continent, încearcă o întoarcere la spiritul secolului al XVI-lea. Anglo-catolicismul lui Laud este erasmian, contemporan cu John Colet şi Thomas Morus. A-cest anacronism înseamnă o crimă. Tirania luminată a prietenilor regelui a provocat dizi-
Dostları ilə paylaş: |