Capitolul 17
Dirk şi Summer au mers până la reşedinţa lui St. Julien din Georgetown folosind un automobil Meteor din 1952, care îi aparţinea lui Dirk: un bolid construit la comandă în California, cu caroseria din fibră de sticlă şi un motor V8 DeSoto Fire-Dome, care fusese transformat, ajungând să aibă 270 de cai putere, faţă de cei 160 din proiectul iniţial. Caroseria era vopsită în culorile folosite de automobilele americane de curse, alb cu o dungă albastră pe mijloc. Automobilul era decapotabil, dar nu avusese niciodată copertină. Când ploua, Dirk trăgea o folie din plastic de sub scaun şi o aşeza peste scaunul din faţă, lăsând doar un spaţiu gol pentru a scoate capul afară.
Au ieşit de pe o stradă pitorească, mărginită de copaci, şi au cotit, pătrunzând pe o alee care mergea roată în jurul unui conac vechi şi masiv, cu trei etaje şi opt frontoane. Au rulat în continuare pe lângă o latură a conacului, apoi au oprit în faţa unei clădiri care găzduise cândva grajdul şi trăsurile. În această anexă, impresionantă ca dimensiuni, încăpeau zece cai şi cinci trăsuri. La etaj erau încăperi pentru cazarea îngrijitorilor şi a vizitiilor. În urmă cu patruzeci de ani, după ce cumpărase conacul şi anexă, St. Julien Perlmutter renovase interiorul, transformându l într o arhivă cuprinzătoare, cu kilometri de rafturi ticsite de cărţi, documente şi hârtii personale, toate cuprinzând istoria maritimă a aproape 300 000 de nave şi epave. Gurmand şi pregătit oricând să primească oaspeţi, avea o cameră frigorifică doldora de delicatese din întreaga lume şi o pivniţă în care ţinea la păstrare 4 000 de sticle de vin.
Nu avea sonerie la uşă, ci doar un ciocănaş mare turnat sub forma unei ancore. Summer a bătut de trei ori şi a aşteptat. Trei secunde mai târziu, un bărbat masiv, înalt de 2,10 metri şi cântărind două sute de kilograme, le a deschis larg uşa. Perlmutter părea uriaş, dar era şi puternic; masa aceea de carne era fermă şi musculoasă.
Părul încărunţit îi stătea în neorânduială, iar la barbă mare se adăugau nişte mustăţi lungi, răsucite la capete. Dacă nu ar fi avut dimensiunile acelea impresionante, copiii l ar fi putut confunda cu Moş Crăciun, datorită chipului rotund şi roşcovan, cu nasul mare şi ochi albaştri. Perlmutter era îmbrăcat în obişnuita sa robă din mătase cu model complicat în violet şi auriu. Un pui de şoricar ţopăia şi se foia în jurul picioarelor lui şi a pornit să latre la vizitatori.
— Summer! a exclamat Perlmutter. Dirk!
I-a cuprins pe amândoi în braţe şi i a strâns cu o putere de urs, ridicându i de pe podea. Summer a simţit că îi plesnesc coastele, iar Dirk a rămas o clipă fără suflare. Spre marea lor uşurare, Perlmutter, care nu era conştient de propria forţă, i a lăsat jos şi le a făcut semn larg să i treacă pragul.
— Poftiţi, poftiţi. Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd. Apoi a avertizat clinele: Fritz! Dacă mai latri, îţi tai porţia de hrană specială.
Summer şi a masat discret un sân.
— Sper că tata te a anunţat de venirea noastră.
— Da, sigur, a spus Perlmutter binedispus. Ce plăcere. A tăcut o pauză, iar ochii i s au aburit. Când mă uit la Dirk, îmi aduc aminte de tatăl vostru când era ca voi, chiar ceva mai tânăr, şi obişnuia să vină să scotocească prin biblioteca mea. Parcă timpul a rămas pe loc.
Dirk şi Summer îl mai vizitaseră pe Perlmutter şi cu alte prilejuri şi rămăseseră uimiţi de uriaşa arhivă care făcea rafturile să se înconvoaie şi de volumele stivuite pe holuri, în fiecare cameră din hambarul transformat, ba chiar şi în băi. Era recunoscută în întreaga lume drept cea mai mare colecţie de documente privind istoria marinei. Bibliotecile şi arhivele din multe ţări abia aşteptau, gata să ofere orice preţ, în caz că Perlmutter s ar fi hotărât vreodată să şi vândă imensa colecţie.
Pe Summer o uluise mereu memoria incredibilă a lui Perlmutter. Ai fi zis că uriaşa cantitate de informaţii trebuia să fie organizată pe categorii şi indexată pe un sistem computerizat de fişiere, însă el susţinea că nu reuşea niciodată să gândească abstract şi de aceea nu şi cumpărase computer. Uimitor, ştia totuşi unde se afla depozitată orice informaţie, indiferent cât de neînsemnată, orice carte, autor, sursă sau document. Îi plăcea să se laude că în acel adevărat labirint putea găsi orice în mai puţin de un minut.
Perlmutter i a condus în frumoasa lui sufragerie lambrisată cu lemn de santal, singura încăpere din casă unde cărţile lipseau cu desăvârşire.
— Staţi jos, staţi, le a spus el cu voce bubuitoare, făcându le semn către o masă rotundă, cu blatul foarte gros, pe care o realizase din cârma faimoasei corăbii fantomă Mary Celeste, ale cărei rămăşiţe fuseseră descoperite în Tahiti. Am pregătit un prânz născocit de mine, creveţi cu sos de guava. O să l facem să lunece mai uşor pe gât cu un chardonnay Martin Ray.
Fritz s a aşezat alături de masă şi a început să dea din coadă, maturând podeaua. Perlmutter se aplecă la fiecare câteva minute şi îi dădea câte o bucăţică de crevete, pe care câinele o înghiţea pe nemestecate.
La scurt timp după aceea, Dirk s a bătut peste stomacul plat.
— Creveţii au fost atât de buni, că mi e teamă să nu mă îngraş ca un purcel.
— Nu eşti singurul, a gemut Summer, care se săturase ca niciodată.
— Ei, ia spuneţi, copii, cu ce vă pot ajuta? a zis Perlmutter. Tatăl vostru a pomenit ceva de faptul că aţi fi descoperit nişte obiecte de origine celtă.
Summer a deschis geantă diplomat pe care o adusese cu ea, a scos raportul pe care ea şi Dirk îl întocmiseră în avionul cu care zburaseră la Washington şi fotografiile relicvelor din grotă.
— Cam la asta se reduce descoperirea noastră. Aici sunt concluziile lui Hiram Yaeger privind amfora şi pieptănul şi fotocopiile obiectelor şi ale încăperilor.
Perlmutter şi a mai turnat un pahar de vin, şi a pus ochelarii pe nas şi s a apucat de citit.
— Mai serviţi vă cu creveţi. Am pe săturate.
— Nu cred că mai reuşim să luăm vreo îmbucătură, a murmurat Dirk, ţinându se de stomac.
Fără să scoată o vorbă, Perlmutter şi a dus palmă la obraz şi a început să se joace cu barba care i acoperea aproape complet gura. S-a oprit din lectură în câteva rânduri, ridicând ochii spre tavan cu un aer concentrat, după care a revenit la raport. În cele din urmă, l a lăsat pe masă şi i a fixat pe cei doi tineri, fără să i slăbească din ochi.
— Aveţi idee ce aţi făcut?
Summer a ridicat neştiutoare din umeri.
— Cred că e totuşi o descoperire arheologică destul de importantă.
— Destul de importantă, a maimuţărit o Perlmutter, cu o uşoară notă de sarcasm. Dacă tot ceea ce aţi descoperit este autentic, aţi aruncat la gunoi nu ştiu câte teorii arheologice general acceptate.
— Vai de mine, a făcut Summer, uitându se la fratele ei, care abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Chiar aşa de rău e?
— Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile, a zis Perlmutter între două înghiţituri de vin. (Deşi raportul era o revelaţie şocantă, omul se comporta cu un calm remarcabil.) Se cunosc foarte puţine lucruri despre cultura celtică dinainte de anul 500 Î.Hr. N-au lăsat mărturii scrise decât în Evul Mediu. Tot ce se cunoaşte din negura vremurilor este că în jurul anului 2000 î.Hr., celţii s au răspândit dinspre Europa Răsăriteană, după ce apăruseră în apropierea Mării Caspice. Unii istorici au emis ideea că au strămoşi comuni cu hinduşii, deoarece limbile lor erau similare.
— Dar cât de dispersate au fost aşezările lor? a întrebat Dirk.
— Au pătruns în nordul Italiei şi al Elveţiei, apoi s au extins spre Franţa, Germania, Britania şi Irlanda, ajungând spre nord până în Danemarca, în zona scandinavă, iar spre sud, până în Spania şi Grecia. Arheologii au găsit obiecte de origine celtă până şi dincolo de Mediterana, în Maroc. De asemenea, în nordul Chinei s au descoperit morminte conţinând mumii bine păstrate, atribuite unei culturi căreia i s a dat numele Urumchi. Populaţia aceasta era aproape sigur de origine celtă, pentru că prezenţa trăsături faciale caucaziene şi piele albă, păr blond sau roşcat şi îmbrăcăminte ţesută din lână, gen tartan.
Dirk s a lăsat pe spătar, ridicând în aer picioarele din faţă ale scaunului.
— Am citit despre populaţia Urumchi. Dar n am avut habar că pe atunci celţii au migrat până în Grecia. Am crezut mereu că grecii au fost acolo din totdeauna.
— Cu toate că unii îşi au originea în acea regiune, s a acceptat în general ideea că majoritatea au pătruns spre sud din Europa Centrală. Perlmutter s a foit, căutându şi o poziţie mai comodă, după care a continuat: Celţii au dominat un teritoriu aproape la fel de întins ca Imperiul Roman. După ce au dislocat populaţiile neolitice care au construit în întreaga Europă monumente megalitice de felul celor de la Stonehenge, ei au perpetuat tradiţiile religiei mistice druide. Apropo, „druizi” înseamnă „cei foarte înţelepţi”.
— Ciudat că prea puţine elemente ale culturii lor au supravieţuit de a lungul secolelor.
Perlmutter a dat din cap aprobator.
— Spre deosebire de egipteni, greci şi romani, ei n au întemeiat un imperiu şi nici nu au reuşit să dobândească unitatea naţională. Erau o confederaţie de triburi care deseori luptau unul împotriva celuilalt, dar care se aliau când trebuiau să înfrunte un duşman comun. După 1 500 de ani, cultura lor rurală a evoluat în cele din urmă, ajungând să ridice fortăreţe pe coline, construite din pământ, şi palisade din lemn care treptat s au transformat în comunităţi aglomerate. Există destul de multe oraşe moderne pe locul unor cetăţi celte antice. Zurich, Paris, München şi Copenhaga, de exemplu, şi jumătate dintre oraşele din Europa sunt situate deasupra unor foste sate celte.
— Greu de crezut că o populaţie care nu a construit palate şi citadele a produs o cultură dominantă în Europa Occidentală.
— Societatea celtă s a dezvoltat cu precădere în plan pastoral. Ocupaţia lor principală era creşterea vitelor şi a oilor. S-au ocupat şi de agricultură, însă producţiile erau mici, obţinute doar cât să îndestuleze familii individuale. Cu excepţia faptului că nu erau nomazi, existenţa lor tribală se asemăna mult cu aceea a indienilor americani. De multe ori, organizau raiduri împotriva unor sate ca să le ia vitele şi femeile. Abia spre anul 300 d.Hr. au început să practice agricultura pe suprafeţe mai mari pentru a şi hrăni vitele în cursul iernilor aspre. Cei care locuiau de a lungul coastei au devenit neguţători de arme din bronz şi vânzând staniu, preţios pentru alte culturi care produceau metale. Cea mai mare parte a aurului pentru podoabele exotice purtate de şefii lor războinici şi de clasa dominantă se importa.
— Bizar lucru ca o cultură relativ sărăcăcioasă să devină atât de puternică şi să stăpânească un teritoriu atât de întins, a spus Dirk.
— Nu se poate afirma despre celţi că au avut o cultură săracă, l a corectat cu delicateţe Perlmutter. Ei au făcut trecerea la Epoca Bronzului, obţinând acest metal aliind cuprul cu staniul, ce se găsea în mari cantităţi în Britania. Ulterior li s a recunoscut meritul de a fi fost primii turnători în fier, care au iniţiat astfel Epoca Fierului. Erau călăreţi nemaipomeniţi şi au introdus roata în Europa, au construit care de luptă şi au fost primii care au folosit căruţe de transport pe patru roţi şi unelte din metal pentru arat şi recoltat. Tot ei au creat unelte pe care le folosim şi astăzi, cum ar fi penseta şi cleştele. Au fost primii care au potcovit caii cu potcoave din bronz şi au inventat obada din fier pentru roţile carelor de luptă şi ale căruţelor. Celţii au învăţat populaţiile lumii antice să folosească săpunul. Priceperea lor la prelucrarea metalelor era inegalabilă, iar iscusinţa în modelarea aurului pentru bijuterii, ornamente, coifuri pentru războinici, spade şi securi - extraordinară. Ceramica şi obiectele lor de olărit dovedesc multă creativitate. Au stăpânit şi arta fabricării sticlei. Tot ei i au învăţat pe greci şi pe romani arta emailării obiectelor. Celţii au excelat în poezie şi muzică. Poeţii lor erau mai preţuiţi decât preoţii. Iar practica de a începe ziua după miezul nopţii tot de la ei am moştenit o.
— Şi care au fost cauzele decăderii lor? a vrut să ştie Summer.
— În primul rând, înfrângerile în faţa invadatorilor romani. Lumea galilor, după cum îi numeau romanii pe celţi, a început să se destrame pe măsură ce alte culturi, precum cea a germanilor, a goţilor şi a saxonilor, au început să se extindă în Europa. Într un fel, aş spune că au fost cei mai înverşunaţi duşmani ai lor înşişi. Un popor energic, nedomolit, căruia îi plăceau aventura şi libertatea individuală, s a dovedit inconstant, impetuos şi lipsit de orice disciplină, factori care i au grăbit prăbuşirea. Până la căderea Romei, celţii fuseseră alungaţi dincolo de Marea Nordului, spre Anglia şi Irlanda, unde influenţa lor este resimţită şi astăzi.
— Cum arătau şi cum îşi tratau femeile? a întrebat Summer cu un zâmbet pisicesc.
Perlmutter a oftat.
— Chiar mă ntrebam când o să ajungi şi la asta. Apoi a turnat restul de vin în paharele tuturor. Celţii au fost o rasă de oameni curajoşi, înalţi şi drepţi. Aveau părul blond, mergând până la roşcat şi castaniu. Au fost descrişi drept zgomotoşi, cu voci profunde şi aspre. Summer, sper că te bucuri să afli că în societatea celtică femeile erau foarte preţuite. Se puteau căsători când doreau şi puteau să moştenească proprietăţi. Spre deosebire de majoritatea culturilor vremii, femeile aveau dreptul să ceară daune dacă erau maltratate. Femeile celte erau descrise ca fiind la fel de masive ca bărbaţii lor şi luptând umăr la umăr cu ei. Perlmutter a ezitat şi a zâmbit, după care a urmat: Cred că era ceva să vezi o armată alcătuită din femei celte.
— De ce? a întrebat Summer, căzând în capcană.
— Pentru că deseori intrau în luptă goale puşcă.
Summer avea suficientă experienţă de viaţă ca să nu roşească, însă a ridicat ochii spre tavan, apoi a privit în pământ.
— Şi aşa ajungem la artefactele celte pe care le am găsit pe bancul Navidad, a spus Dirk cu un aer serios. Dacă nu erau transportate la bordul unei corăbii acum trei mii de ani, atunci cum au ajuns acolo?
— Şi cum se explică existenţa încăperilor şi a camerelor pe care le am găsit săpate în rocă? a adăugat Summer.
— Sunteţi convinşi că sunt săpate în rocă şi nu făcute din lespezi aşezate una peste alta? i a întrebat Perlmutter.
Dirk s a uitat la sora lui.
— Ar fi posibil. Depunerile şi vegetaţia subacvatică puteau acoperi spaţiile dintre lespezi.
— Celţii nu obişnuiau să sape încăperi în rocă solidă. Rareori au construit structuri din piatră, a precizat Perlmutter. Poate că, pe vremea când bancul Navidad se înălţa deasupra mării, nu au găsit copaci pe care să i folosească pentru cherestea. Palmierii tropicali, de exemplu, datorită trunchiurilor curbate şi fibroase, nu sunt buni pentru locuinţe.
— Dar cum au parcurs aproape 10 000 de kilometri pe ocean în anul 1100 î. Hr.?
— Greu de răspuns, a recunoscut Perlmutter. Cei care trăiau pe ţărmurile Atlanticului călătoreau pe mare şi erau numiţi „oameni ai vâslelor”. Se ştie că au navigat până în Mediterana tocmai din porturi situate la Marea Nordului. Dar nu ştiu să existe legende legate de traversarea Atlanticului de către celţi, în afară, poate, de Sfântul Brendan, preotul irlandez, care a făcut o călătorie de şapte ani în cursul căreia şi unii istorici socotesc că ar fi atins coastele estice ale Americii.
— Când a avut loc această călătorie? a întrebat Dirk.
— Între 520 şi 530 d.Hr.
— E cu 1 500 de ani prea târziu pentru noi, a spus Summer. Dirk s a aplecat şi l a mângâiat pe Fritz care, imediat, a început să i lingă mâna.
— S-ar părea că n o nimerim deloc.
Summer a lăsat privirea în jos şi şi a aranjat rochia.
— Bine, şi ce să facem în continuare?
— Prima enigmă de pe lista voastră care trebuie dezlegată, i a sfătuit Perlmutter, e să aflaţi dacă şi când bancul Navidad s a aflat deasupra nivelului mării.
— Un specialist în geomorfologie, care studiază originea şi vârsta suprafeţelor terestre, ar putea să ne dea o explicaţie, a sugerat Summer cu un aer de cunoscător.
Perlmutter a privit atent macheta faimosului submarin al confederaţilor numit Hunley.
— Aţi putea începe cu Hiram Yaeger şi computerul lui vrăjitor. În memoria lui se găseşte volumul cel mai mare de date din ştiinţele marine. Dacă s a făcut vreodată un studiu al geologiei bancului Navidad, sigur poate fi găsit acolo.
— Dar dacă studiul a fost scris de vreo echipă de oameni de ştiinţă germani sau ruşi?
— Yaeger va face rost de o traducere. Puteţi fi siguri de asta. Dirk s a ridicat şi a făcut câţiva paşi.
— Imediat ce revenim la sediul NUMA, o să vorbim cu Hiram şi o să i cerem să caute în fişierele lui.
— Şi după aceea? a întrebat Summer cu un zâmbet. Dirk i a răspuns fără să ezite:
— Apoi ne prezentăm la amiralul Sandecker. Dacă vrem să lămurim lucrurile până la capăt, trebuie să l convingem să ne pună la dispoziţie un echipaj, o navă de cercetare şi toate echipamentele necesare pentru o inspecţie amănunţită a încăperilor scufundate şi pentru recuperarea tuturor obiectelor de acolo.
— Adică ne întoarcem acolo?
— Avem de ales?
— Presupun că nu, a spus ea încet. Din anumite motive, pe care nu le putea explica, s a simţit cuprinsă de teamă. Dar nu cred că mai sunt în stare să văd din nou Pisces.
— Din câte îl cunosc eu pe Sandecker, a spus Perlmutter, asociind explorarea voastră cu vreun alt proiect, va economisi fondurile NUMA.
— E o presupunere perfect rezonabilă, a spus Dirk, întorcându se către sora lui. Mergem? I-am răpit destul timp lui St. Julien. Summer l a îmbrăţişat cu fereală pe Perlmutter.
— Îţi mulţumim pentru minunatul prânz.
— E întotdeauna o plăcere pentru un burlac cu vechime să se afle în compania unei tinere frumoase.
Dirk i a strâns mâna.
— La revedere şi ţi mulţumim.
— Transmiteţi i urările mele tatei şi spuneţi i să treacă pe la mine.
— Aşa vom face.
După plecarea tinerilor, Perlmutter a rămas multă vreme pierdut în gânduri, până când ţârâitul telefonului l a trezit la realitate. Îl sună Pitt.
— Dirk, copiii tăi au plecat.
— I-ai îndreptat în direcţia bună? a întrebat Pitt.
— Doar le am stârnit pofta. N-am prea avut ce să le ofer. Există foarte puţine date despre călătoriile pe mare ale celţilor.
— Vreau să te întreb ceva.
— La dispoziţia ta.
— Ai auzit de un pirat pe nume Hunt?
— Da, un corsar care a atins o oarecare faimă pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Dar de ce vrei să ştii?
— Am auzit că a devenit o fantomă cunoscută sub numele de Corsarul Rătăcitor.
Perlmutter a oftat.
— Am citit şi eu nişte relatări. O nouă versiune a Olandezului Zburător. Cu toate astea, câteva nave şi bărci de pescuit au apucat să transmită mesaje că i au văzut nava dispărând fără urmă.
— Prin urmare, există motive de îngrijorare când navighezi prin apele nicaraguane?
— S-ar putea. Dar de ce te interesează?
— Din curiozitate.
— Vrei să ţi transmit relatările pe care le am despre Hunt?
— Ţi aş fi recunoscător dacă mi ai trimite ceva prin curier pe adresa hangarului, a spus Pitt. Mâine dimineaţă trebuie să prind un avion foarte devreme.
— A şi plecat.
— Mulţumesc, St. Julien.
— Peste două săptămâni organizez o mică serată. Poţi veni?
— Nici n aş vrea să ratez vreuna dintre petrecerile tale nemaipomenite.
După ce a închis, Perlmutter a adunat tot ce avea despre Hunt, a chemat un serviciu de curierat şi s a dus în dormitor, unde a rămas în faţa unei biblioteci ticsite cu cărţi. Fără nici o şovăială a extras o carte de pe un raft şi a păşit apăsat până în birou, unde s a întins pe un pat de consult stil Recamier, îmbrăcat în piele, care fusese făcut în Philadelphia în 1840. Fritz a sărit pe pat şi s a culcuşit pe stomacul lui, măsurându l cu ochi lăcrimoşi ca de cerşetor.
Perlmutter a deschis cartea intitulată “Locul unde s a înălţat cândva Troia” de Iman Wilkens şi s a apucat de citit. După o oră, a închis o şi l a privit pe Fritz.
— E oare posibil? a murmurat el către căţel. Oare?
Apoi a îngăduit vinului de colecţie să şi facă efectul şi a adormit.
Dostları ilə paylaş: |