Predicile Domnului

Adevărata dreptate

Sfântul Matei V, 20: „Căci vă spun că dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.

(2 aprilie 1872)
Acest capitol vă prezintă întreaga Mea învăţătură, esenţa a tot ceea ce priveşte omul. El arată care este valoarea spirituală a suferinţei, a sacrificiilor şi a eforturilor făcute de el, precum şi maniera în care trebuie să se folosească de conştiinţa sa pentru a-şi măsura toate gândurile, cuvintele şi acţiunile, dacă doreşte să poată fi numit cândva copilul Meu.

Predica de pe Munte a fost cel mai important dintre toate mesajele pe care le-am transmis oamenilor în timpul pelerinajului Meu pe Pământ, explicând detaliat motivul pentru care am coborât pe această planetă întunecată, acceptând să fiu supus unei umilinţe extreme, pe care am transformat-o însă în marele Meu triumf.

În această predică le-am descris ascultătorilor Mei beatitudinile pregătite pentru cei care respectă poruncile iubirii Mele, chiar cu preţul unor mari suferinţe. Le-am ilustrat de asemenea importanţa propriei lor misiuni, spunându-le că nu doresc să predic în gol, iar toţi cei care au urechi de auzit ar trebui să asculte şi să răspândească mai departe învăţătura Mea. Mă refer aici la acele versete în care se vorbeşte de sarea pământului, de oraşul de pe deal şi de făclia aprinsă care ar trebui lăsată să strălucească, nu ascunsă în tufişuri.

Le-am spus că ei sunt sarea pământului, concept care corespunde părţii cele mai arzătoare a sufletului, absolut necesară pentru activarea metabolismului său interior, în vederea transmutării şi eliminării substanţelor materiale inferioare.

Acolo unde nu există sarea, acest stimulent al vieţii, nu putem vorbi de mişcare, de căldură sau de lumină. Dacă sarea şi-a pierdut savoarea, după cum se exprimă Evanghelia, adică dacă s-a stricat, efectele ei sunt contrare celor scontate. De aceea, ea trebuie aruncată şi călcată în picioare. Numai aşa, amestecată cu nisipul şi cu pământul, va mai putea fi folosită ea, pentru alte creaţii, aflate pe nivele inferioare, la fel cum răul comis de oameni contribuie el însuşi, prin Providenţa Mea miraculoasă, la progresul altor fiinţe spirituale, aflate în alte forme şi în condiţii diferite de viaţă.

I-am sfătuit aşadar pe discipolii şi pe ascultătorii Mei să nu se limiteze doar la a-Mi asculta Cuvintele, păstrându-le pentru ei înşişi, ci să le transmită mai departe, având grijă totodată să le transpună în practică. Am adăugat că învăţătura Mea nu este nouă, dar prezintă în lumina corectă informaţiile primite de Moise şi de ceilalţi profeţi de la Mine. Le-am explicat semnificaţia cuvintelor şi am demonstrat întregii umanităţi că toate prezicerile şi instrucţiunile divine primite de oamenii pe care i-am trimis personal pe Pământ au slujit aceluiaşi scop unic: acela de a-i ajuta pe oameni să îşi recunoască adevărata valoare spirituală, pregătindu-i pentru calea cea scurtă prin care pot accede în Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să facă orice fiinţă înzestrată de Mine cu o scânteie spirituală. Am adăugat de asemenea că toate Cuvintele Mele sunt eterne, căci provin din Fiinţa Supremă şi Eternă.

Le-am mai spus că voi pedepsi orice abatere de la aceste legi lăsate de Mine, atât în această lume cât şi în cea de dincolo, căci ştiam prea bine că în timpurile care vor urma, oamenii se vor folosi de poruncile iubirii pentru a-şi acoperi propriile interese egoiste, practicând sub masca lor protectoare aceleaşi vechi pasiuni ale urii şi răzbunării. Este exact ce au făcut fariseii şi scribii cu poruncile lui Moise. De aceea, le-am spus discipolilor Mei şi celorlalţi ascultători adunaţi în jurul Meu: „Căci vă spun că dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”.

Deşi am ales acest unic verset pentru predica din această duminică, a trebuit să le explic şi pe cele care îl preced în acest capitol din Evanghelia lui Matei, pentru a crea contextul necesar.

Iar acum, să trecem la explicarea acestui verset. Ştiind prea bine cât de ipocrită şi de amăgitoare era dreptatea celor care deţineau în acele timpuri puterea şi dreptul de a predica şi de a interpreta oamenilor simpli semnificaţia învăţăturii şi dogmelor lor religioase, şi cunoscând felul în care se achitau ei de această sarcină – nu în funcţie de dorinţele Mele, ci numai de interesele lor personale, am decis să le ofer discipolilor şi ascultătorilor Mei o interpretare mai bună a legilor existente, încercând să le sensibilizez astfel conştiinţa. Am fost nevoit să fac acest lucru, căci preoţii şi scribii din acele timpuri interpretau legile astfel încât să poată fi cât mai uşor aplicate, pentru a putea comite ei înşişi cele mai abominabile fapte fără să ofenseze în aparenţă legile divine primite de Moise, ba chiar dând impresia că aderă cu stricteţe la ele.

De aceea, versetul 20 este urmat de adevăratele porunci ale iubirii, considerate în acele vremuri contrare credinţei unanim acceptate, căci răzbunarea, ura, răspunderea cu aceeaşi monedă şi persecuţiile erau considerate justificate, în lumina anumitor texte religioase greşit înţelese. De altfel, aproape nimeni nu a crezut că poruncile iubirii pot fi într-adevăr aplicate, căci este mult mai uşor să te răzbuni şi să îţi manifeşti ura decât să îţi ierţi duşmanul sau să îl copleşeşti cu buna ta credinţă pe cel care vine cu intenţii necurate.

Acesta este motivul pentru care consider cu deosebire această predică drept cea mai importantă, în special începând de la versetul 20 şi mai departe, căci ea reprezintă simbolul suprem al iubirii, standardul către care ar trebui să tindeţi în iubirea voastră faţă de aproape, faţă de care ar trebui să folosiţi cu predilecţie iertarea, ca unic principiu călăuzitor în călătoria vieţii. Mesajul Meu de atunci s-a adresat practic întregii umanităţi, inclusiv generaţiilor viitoare, şi suna astfel: „Nu veţi putea deveni cetăţeni ai Împărăţiei spirituale, ai Cerului Meu, decât dacă veţi aplica această iubire atotcuprinzătoare, prin care Eu Însumi, Domnul şi Creatorul vostru, Îmi susţin întreaga Creaţie”.

Versetele următoare prezintă diferite circumstanţe ale vieţii în care oamenii pot şi trebuie să îşi practice iubirea faţă de semenii lor. Le -am arătat astfel cât de departe trebuie să meargă această iubire pentru ca acţiunile comise în numele ei să capete valoare în faţa Mea. Dorinţa Mea a fost să aşez cu această ocazie piatra de temelie pentru capacitatea de sacrificiu a omului; din nefericire, această piatră s-a dovedit de cele mai multe ori un obstacol imposibil de trecut.

Le-am spus atunci ascultătorilor Mei: aşa cum Eu, în calitatea Mea de Dumnezeu, fac ca soarele să răsară şi să îi încălzească în egală măsură pe cei buni şi pe cei răi, aşa cum ploaia binecuvântată udă în egală măsură ogoarele celor buni şi ale celor răi, la fel, adepţii care urmează exemplul Meu, urmărind să îşi înfrâneze pasiunile umane, ar trebui să-i ajute pe toţi în egală măsură, cu aceeaşi iubire, fără să le pese dacă vor primi mulţumiri sau nu.

Am stabilit astfel, prin această predică, idealul omului superior din punct de vedere spiritual, şi am demonstrat prin însăşi viaţa Mea că acest ideal poate fi atins, dacă omul doreşte cu adevărat acest lucru. Conţinutul propriu-zis al predicii: preafericirile promise celor care suferă, care fac eforturi şi care îndură, dar şi măsura iubirii faţă de aproape, rămân la fel de valabile şi astăzi, şi aşa vor rămâne atât timp cât voi continua să exist Eu, dar şi cele două lumi, cea materială şi cea spirituală. Căci numai prin respectarea acestor porunci se pot perfecţiona fiinţele inteligente, dovedindu-şi astfel originea divină. Cât despre cei care vor urma calea opusă, mult mai populară chiar şi în epoca modernă, fiind chiar descrisă de mulţi ca fiind calea cea bună, aceştia nu se vor înălţa către culmile spirituale, ci se vor afunda din ce în ce mai mult în profunzimile materiei.

Această învăţătură este încă şi mai mult detaliată în capitolele următoare din Evanghelia lui Matei, astfel încât nimeni să nu poată pretinde vreodată că nu a aflat ce înseamnă iubirea de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproape. De pildă, în capitolul 6 puteţi găsi unica rugăciune pe care le-am predat-o vreodată adepţilor Mei şi care poate fi considerată şi astăzi drept chintesenţa oricărei rugăciuni. Pentru aceasta, trebuie să înţelegeţi însă sensul spiritual profund al fiecărui cuvânt care o alcătuieşte. Nu este acelaşi lucru să te rogi cu propriile tale cuvinte şi să rosteşti Cuvintele pe care le-am aşezat Eu în gura voastră. Rugăciunea „Tatăl nostru” ar trebui rostită zilnic, dacă doriţi să beneficiaţi de ajutorul Meu în fiecare nouă zi pe care o începeţi, fiind feriţi în acelaşi timp de ispită. Amintiţi-vă întotdeauna de Predica de pe Munte, care prezintă singura cale ce poate fi urmată de cei care doresc să cunoască preafericirile promise de Mine la începutul acestui capitol, după ce au trecut cu bine de încercările acestei vieţi petrecute pe Pământ.

Da, copiii Mei, acest avertisment se referă inclusiv la voi, la fel cum s-a adresat celor care Mi-au ascultat Predica de pe Munte, cărora le-am spus: „Căci vă spun că dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor”. La fel vă spun şi vouă: dacă nu veţi lua mult mai în serios învăţătura Mea referitoare la dreptate, iubire, blândeţe şi iertare, care înseamnă cu totul altceva decât vi se predică vouă, nu veţi putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu, devenind copiii Mei. Căci nu pot fi consideraţi copiii Mei decât cei care îmi urmează exemplul şi care îşi poartă în mod voluntar crucea, fiind dispuşi – la fel ca şi Mine – să renunţe la plăcerile lor pământeşti în favoarea celor spirituale şi adoptând principiul Meu călăuzitor, potrivit căruia: „Învăţătura Mea nu este din această lume!”

Copiii Mei nu trebuie să fie copiii lumii! Ei trebuie să aspire către cel mai înalt standard moral pe care îl poate atinge omul. Trebuie să îşi controleze pasiunile, aşa cum am făcut Eu, şi să accepte cu credinţă tot ce le trimit Eu, pentru binele lor. Nu trebuie să se ascundă de lume, considerând-o primejdioasă, dar trebuie să îi măsoare valorile, plăcerile şi tentaţiile în funcţie de propriul lor adevăr, astfel încât să nu cadă în capcana acestora. Gândurile, cuvintele şi faptele lor trebuie să exprime o conştiinţă clară, pentru ca cei din jur să creadă în ele şi să vadă cu propriii lor ochi cum trebuie aplicată în fapt învăţătura Mea. După cum spune Evanghelia, trebuie să strălucească la fel ca o făclie care emană lumina sa liniştită, mult deasupra dificultăţilor vieţii. Altfel spus, trebuie să devină o lumină a iubirii, a credinţei şi a iertării.

Ei nu vor putea servi drept ghizi călăuzitori ai semenilor lor încă rătăciţi decât da