II. Biserica şi sinagoga
Născut în mediu iudaic, creştinismul nu s-a putut menţine acolo. La originile Bisericii, de îndată ce creştinismul a dobândit, prin Sfântul Pavel, conştiinţa autonomiei sale, relaţiile iudeo-creştine ne apar, de la bun început, ca un conflict între două religii.
Două religii care-şi contestă reciproc dreptul la existenţă. În ochii iudeilor, creştinismul este o uzurpare. În schimb, pentru creştini iudaismul reprezintă supravieţuirea unei etape depăşite940.
Din secolul II până în secolul IV, dezbaterea între iudei şi creştini s-a desfăşurat pe planul controversei teologice şi a discuţiilor biblice, o abundentă literatură atestând intensitatea acestei dezbateri. Mai multe genuri literare sunt astfel reprezentate: tratate, omilii, culegeri de testimonia, diatribe, etc. Polemica iudeo-creştină se concentrează pe câteva teme esenţiale: condiţia mesianică şi soteriologică a lui Iisus, rolul Legii, chemarea neamurilor941.
Dezbaterile împotriva iudeilor sunt purtate mai ales de scriitori proveniţi dintre neamuri şi contribuie la modelarea ortodoxiei creştine. Autorii din secolele III şi IV, înmulţesc demonstraţiile credinţei creştine. Urmează apoi invectivele împotriva împietririi ireductibile a iudeilor. Printre operele cele mai de seamă ale perioadei anteniceene trebuie amintite: Epistola lui Varnava, Ariston de Pella, Dialog între Jason şi Papiscus despre Hristos; Miltiade, Împotriva iudeilor; Apolinarie de Hieropolis, Împotriva iudeilor, pierdut; Justin, Dialog cu iudeul Trifon; Hipolit(?), Demonstraţie împotriva iudeilor.
Pentru secolul IV, vom nota autorii creştini cu lucrări polemice: Eusebiu al Cezareii, Demonstratio Evanghelica; Eusebiu al Emesei, Împotriva iudeilor, pierdută; Diodor din Tars, Împotriva iudeilor, pierdută de asemenea; Epifanie al Salaminei, Panarion; Ioan Hrisostom Împotriva iudeilor şi Neamurilor cum că Hristos este Dumnezeu; Opt omilii împotriva iudeilor; Pseudo-Grigorie de Nyssa, Testimonia adversus Iudaeos; Pseudo-Ioan Hrisostom, Împotriva iudeilor, neamurilor şi ereticilor; câteva Omilii ale lui Afraat.
Ce rol şi ce responsabilitate şi-au asumat iudeii în persecuţiile împotriva creştinilor? Unii autori au admis aproape fără rezerve că rolul lor a fost considerabil. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom, iniţiativa ar fi pornit nu de la împărat, ci de la iudeii înşişi. Lapidara formulă a lui Tertulian este, în memoria tuturor: „Synagogas Judeorum fontes persecutionum”942.
Să ne ferim să răspundem acuzaţiilor excesive ale autorilor creştini printr-o deculpabilizare totală. Iudeii i-au persecutat efectiv pe creştini atunci când au putut, adică la ei acasă, în Palestina. În diaspora, rolul lor este mult mai modest. Denunţând erezia creştină, ei au ajutat Roma să facă deosebirea între cele două religii şi să descopere pericolele pe care le ascundea cea nouă. Rolul lor e diminuat, probabil, pe măsură ce conflictul între Biserică şi societate devenea mai acut943. Cel mai frecvent, rolul iudeilor se reducea la o participare deosebit de activă, dacă dăm crezare anumitor texte.
Lumea antică a cunoscut cu mult înainte de răspândirea creştinismului reacţii antisemite944. Dar antisemitismul creştin, care se întrevede deja chiar înainte de triumful Bisericii şi care se precizează în secolul IV, îmbracă o nuanţă foarte specială şi aspecte absolut noi.
Starea de spirit ostilă iudeilor a luat naştere, pare-se, deîndată ce propovăduirea creştină se îndepărtează de Israel, unde înregistrează mai multe eşecuri decât succese, şi se îndreaptă către neamuri. Antisemitismul creştin este la început expresia dezamăgirii în faţa îndărătniciei lui Israel. Principala originalitate a antisemitismului creştin constă în natura argumentării sale şi în procedeele sale de luptă. În timp ce temele obişnuite ale antisemitismului păgân nu erau de obicei decât nişte afirmaţii gratuite, scriitorii creştini vin cu texte scripturistice. Exegeza antisemită a Bibliei, anticipând încă din trecut reproşurile pe care Biserica avea să le facă iudeilor pentru uciderea lui Hristos, tinde să demonstreze, prin desfăşurarea propriei lor istorii şi prin mărturia proorocilor, că poporul aşa-zis ales a fost întotdeauna un popor scelerat. Încăpăţânaţi, ucigaşi, înrobiţi trupului, iudeii sunt cu adevărat prada şi uneltele celui viclean: „Avându-l pe diavol în suflete”945.
Ştim, de asemenea, că monahii, a căror influenţă a fost atât de însemnată în istoria Bisericii răsăritene, începând din secolul IV, erau protagoniştii luptei împotriva iudeilor şi militanţi ai antisemitismului. În aceeaşi perspectivă trebuie situat şi judecat şi reproşul, rar formulat de către păgâni, al lăcomiei iudaice, reproş formulat frecvent de către creştini: iudeilor le plac banii, luxul, desfătarea pântecelui, toate formele de bogăţie946.
Uneori, însă, în Orient, şi în special în Palestina, în Frigia sau în Galatia, creştini iudaizanţi adoptă obiceiuri şi prevederi iudaice. În Antiohia ei caută vindecare prin practicile cultuale ale unor medici iudei. Jurămintele sunt făcute pe Tora; creştini participă la posturile şi la sărbătorile iudaice947. În Occident, contactele între creştini şi iudei sunt mai rare, căci iudeii erau mai puţin numeroşi. În Africa, însă, sunt atestate practici asemănătoare948.
Sinoadele interzic aceste abuzuri. Sinodul din Elvira denunţă cultul sabatic, rivalitatea dintre binecuvântările iudaice şi cele creştine pentru asigurarea fertilităţii ogoarelor, meselor în comun949. Sinodul este mai sever faţă de căsătoriile cu eretici şi cu iudei decât faţă de cele cu păgâni950. În Orient, conciliul de la Laodiceea interzice şi aceste abuzuri951. Aceste canoane aveau uneori chiar putere de lege.
Polemica antiiudaică în Biserică „era aproape la fel de frecventă ca şi slujba însăşi – după cum afirmă Juster – astfel, ea se impunea credinciosului, îi modela mentalitatea, elabora şi consolida zilnic sentimentele sale antiiudaice”952.
Autori şi oratori bisericeşti se întrec în imaginaţie şi elocvenţă pentru a ridica expresia sfintei lor mânii la înălţimea subiectului. Sfântul Grigorie de Nyssa oferă o mostră remarcabilă a acestor violente diatribe: „Ucigaşi ai Domnului, asasini ai proorocilor, răzvrătiţi şi plini de ură faţă de Dumnezeu, ei încalcă Legea, ţin piept harului, se leapădă de credinţa părinţilor lor. Tovarăşi ai diavolului, neam de năpârci, turnători, calomniatori, minţi întunecate, plămadă fariseică, sinedriu al demonilor, blestemaţi, vrăjmaşi a tot ce este frumos...”953.
Sfântul Ioan Hrisostom rămâne, fără îndoială, maestrul imprecaţiei antiiudaice. Aflăm adunate la el toate reproşurile, toate injuriile. La el se vede cel mai bine această fuziune de elemente preluate din curentul antisemit popular şi acuzele specific teologice. El reprezintă, de asemenea, în Biserica primară, prin calitatea antisemitismului său, un caz-limită954. Acest antisemitism transpare în întreaga operă, însufleţind îndeosebi cele opt Omilii ale sale Împotriva iudeilor955, ţinute la Antiohia, între toamna anului 386 şi toamna lui 387.
Motivul susţinerii acestor omilii este dat de apropierea sărbătorilor iudaice, care se succed fără întrerupere: sărbătoarea Trompetelor, cea a Corturilor, posturile.
La gândul că anumiţi creştini judecă auguste ritualurile iudaice şi le frecventează adunările ca pe nişte locuri sfinte, Hrisostom îi atacă pe iudei numindu-i „nenorociţi, nefericiţi…”956. El motivează aceasta prin faptul că iudeii au fost copleşiţi de Dumnezeu cu daruri, dar le-au respins pe toate: „Sunt într-adevăr nenorociţi şi mizerabili, după ce au respins atâtea comori pe care Cerul le revărsa în mâinile lor şi pe care le-au respins cu încăpăţânare”957. Sinagoga este considerată „lăcaşul demonilor”958, căci „...demonii locuiesc în sufletele iudeilor”959.
Oratorul se îndreaptă către iudaizanţi, cărora încearcă să le arate întreaga oroare a purtării lor. În curând îi lasă, pentru a se năpusti iarăşi asupra iudeilor, cauză a tuturor relelor. „Jafuri, lăcomie, trădare faţă de cei sărmani, hoţii, trafic de mărfuri”, o zi întreagă n-ar ajunge pentru enumerarea viciilor lor. Erau devoraţi de acestea înainte de venirea lui Hristos. Uciderea Mântuitorului a umplut paharul nelegiuirilor lor. Şi după toate acestea, mai sunt creştini care să se alăture riturilor acestor criminali, vânduţi demonului trup şi suflet! Tonul următoarelor omilii, consacrate discutării teologice a unor puncte precise, este mai calm960.
În a şasea omilie, polemica redevine foarte agresivă: Oratorul îşi propune să explice actuala situaţie mizerabilă a iudeilor. Cultul iudaic, odinioară venerabil şi cu adevărat dumnezeiesc, nu mai este decât o caricatură de cult: „Acum, totul la ei este grotesc, zeflemea, batjocură şi ruşine”. Prezenţa cărţilor sfinte nu este de-ajuns pentru a sfinţi sinagoga961. Postul este considerat de sfântul Părinte drept „necurat şi criminal”962 şi de aceea el îndepărtează credincioşii de posturile spurcate ale iudeilor.
Sfântul Ioan Hrisostom încurajează credincioşii din Antiohia să nu aibă legături cu iudeii şi să nu mai respecte obiceiurile iudaice căci „întrucât vremea celor mai desăvârşite a venit, să nu ne întoarcem înapoi, să nu mai ne ţinem de zile, răstimpuri, ani, ci să urmăm în toate cele Biserica cu credincioşie, să avem mereu în vedere dragostea şi pacea înainte de toate”963.
Dostları ilə paylaş: |