Programul de studii : administratie publica anul de studiu I
Yüklə 439,98 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 1.9 Metode de cercetare/metodologia cercetării
- Fazele procesului cercetării Faza conceperii/construcției
- Faza empirică și de tratare a datelor
- Activitatea de administrare a programului de cercetare ştiinţifică
- Activitatea de elaborare a programului de cercetare
- Schiţa proiectului de cercetare
- Planul preliminar de structură a lucrării
- Planul definitiv al lucrării
- 2.1 Alegerea/formularea temei de cercetare științifică
- 2.2 Constituirea echipei de cercetare
- 2.3 Documentarea în cercetarea științifică
- 2.4 Formularea și dezvoltarea ipotezelor
- 2.5 Pregătirea proiectului de cercetare
1.8.2. Metoda deductivăPărintele metodei deductive în perioada modernă este considerat René Descartes (1596-1650). Potrivit filozofului francez, deducția nu poate fi întemeiată pe simțuri. Astfel, certitudinea poate fi obținută numai cu ajutorul rațiunii. Plecând de la premise deducem alte afirmații, numite consecințe. Metoda deductivă se folosește în științele umane, permițând cercetătorilor să elaboreze sisteme de idei, respectiv teorii. 1.8.3. Metoda ipotetico-deductivă Metoda ipotetico-deductivă, care decurge din metoda experimentală, este considerată metoda clasică a științei moderne. Cercetătorul își pune întrebări, formulând un răspuns provizoriu, elaborează presupunerile teoretice și le supune unor teste empirice, al căror scop rezidă în verificarea corectitudinii răspunsului provizoriu provizoriu. Cercetătorii în științele naturii care recurg la ajutorul metodei experimentale, împreună cu cercetătorii în domeniul uman și social utilizează diverse instrumente prin care adună date, precum analiza conținutului și analiza statistică, cu scopul de a se angaja în demersul deductiv. 1.8.4 Contribuția lui Thomas Kuhn la dezvoltarea cercetării științifice „Revoluţia kuhniană” este urmarea firească, pe de o parte, a situaţiei de criză a programului logicist (ale cărui dificultăţi sunt identificate ca „anomalii fundamentale ale programului”) şi, pe de altă parte, a caracterului provocator al Structurii revoluției științifie (este vorba despre o triplă provocare27: la adresa ştiinţei, la adresa epistemologiei tradiţionale şi la adresa istoriei ştiinţei). Kuhn atacă empirismul logic în înseşi modalităţile sale de reconstrucţie raţională – constituite prin intermediul logicii moderne – evidenţiind dificultăţile reprezentărilor logiciste şi metodologice ale ştiinţei, dar şi necesitatea apelului la contextul istoric şi la cel psihologic-social ale cercetării ştiinţifice. […] marile teorii ştiinţifice sunt construite tocmai pentru a se acorda cu majoritatea faptelor cunoscute: acesta este, de altfel, motivul pentru care Kuhn respinge atât falsificaţionismul – sub formele sale sofisticate (Lakatos) ca şi sub forma sa clasică (Popper) – cât şi concepţia inductivistă a lui Carnap28. Viziunea asupra ştiinţei care a precedat revoluţia kuhniană era aceea de acumulare de descoperiri produse de-a lungul istoriei, legile nou intrate aşezându-se în ordine alături de cele vechi care formau deja corpul neschimbat al ştiinţei. Dar Kuhn crede că, în realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Contestând natura cumulativă şi progresivă a ştiinţei moderne, Kuhn indică natura discontinuă şi revoluţionară a schimbărilor ştiinţelor. El oferă o perspectivă cu totul nouă, care revelă o ştiinţă profund afectată de apariţia unor legi noi. Paradigma ştiinţifică descrie tot cuprinsul ştiinţei, toate legile sale, procedurile, metodele pe care îşi bazează existenţa. Conceptul definitoriu al teoriei kuhniene a ştiinţei este acela de paradigmă. Ce înseamnă, de fapt, paradigmă? Conceptul de paradigmă desemnează, în linii mari, „un set de reguli sau norme admise şi utilizate de comunitatea ştiinţifică în scopul de a studia faptele delimitate şi problematizate prin această paradigmă”29. În viziunea lui Kuhn, noţiunea de paradigmă primeşte două sensuri distincte:
O disciplină ştiinţifică ideală, afirmă Kuhn, e paradigmatică în ambele sensuri. Paradigma constituie o realizare ştiinţifică remarcabilă, recunoscută, pentru o perioadă de timp, de către un grup de oameni de ştiinţă, drept fundament al cercetărilor lor. Prin intermediul paradigmei sunt identificate problemele cu sens pentru câmpul respectiv de cercetare precum şi metodele prin care sunt abordate respectivele probleme. Apoi, paradigmă mai înseamnă şi mulţimea de aplicaţii standard ale unei teorii30, dar şi totalitatea de opţiuni ontologice, epistemologice şi metodologice-instrumentale comune şi impuse unei comunităţi ştiinţifice31. Ca să atragă o comunitate ştiinţifică, paradigma trebuie să fie fără precedent, dar şi să rămână deschisă, astfel încât diferite grupuri ştiinţifice să poată studia anumite probleme în cadrul aceleiaşi paradigme. Tranziţia de la o paradigmă la alta are loc, arată Kuhn, printr-o revoluţie. Ilie Pârvu crede că, deşi relaţia dintre paradigmă şi teorie e „dificil de stabilit”, există câteva elemente care pot clarifica acest aspect: …paradigma conţine elemente filosofice, sociologice, pragmatice şi ireductibile la cele pur „teoretice”; chiar într-o proiecţie sau reducţie „teoretică”, relaţia paradigmei rezultante cu teoria este ambiguă: uneori, paradigma conţine doar nucleul (legea sau legile fundamentale) unei teorii, sau alte părţi ale ei, alteori teoria e declarată element logic al paradigmei (alături de legi, concepte etc.); uneori, însă, se sugerează şi echivalenţa lor, atunci când se spune că o teorie „se poate accepta ca paradigmă”32. Revoluţia lui Kuhn conţine trei faze distincte în evoluţia unei ştiinţe „mature”: ştiinţa normală (respectiv „cercetarea bazată pe o paradigmă”, ramificată în cercetarea empirică şi cercetarea teoretică), criza (semnele crizei: prezenţa anomaliilor, înmulţirea versiunilor paradigmei, îndoiala asupra metodelor standard de cercetare, problemele conceptuale, recursul la filozofie), şi revoluţia ştiinţifică (trecerea de la o paradigmă la alta). Kuhn estimează că cea mai mare parte a oamenilor de ştiinţă participă la ştiinţa normală care este o activitate compatibilă cu paradigma existentă. Faza iniţială a unui decalaj de paradigmă este colecţia de anomalii. Anomaliile din filosofia ştiinţei, disciplina în cadrul căreia activează Kuhn, apar în mare măsură când se încearcă definirea paradigmei prin ştiinţa-ca-acumulare-de-cunoaştere, pentru a explica diferenţa dintre ştiinţă şi superstiţie. Când anomaliile se ivesc şi dacă paradigma nu le poate rezolva, câţiva oameni de ştiinţă fac un pas în afara paradigmei, propunând un nou principiu sau o lege. Dacă schimbarea este acceptată de comunitatea ştiinţifică, ştiinţa ia în considerare un decalaj al paradigmei (necesar, cât timp lucrurile se schimbă, iar noi trebuie să ne adaptăm în faţa acestor schimbări) şi un nou montant al ştiinţei cu o nouă paradigmă. Kuhn neagă radical posibilitatea globală a cunoaşterii „ştiinţifice, cât timp toate „paradigmele” sfârşesc în cele din urmă prin a eşua. Una dintre marile ironii care se raportează la monumentala muncă a lui Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, este că aceasta nu a trasat numai fenomenul specific de decalaj al paradigmei; ea a ajuns, de asemenea, să producă unul. Înainte de Kuhn, filosofii şi istoricii ştiinţei văzuseră, în general, istoria gândirii ştiinţifice ca pe o acumulare lentă, progresivă, a cunoaşterii unei generaţii apropiate. Teoriile lui Darwin, spuneau istoricii, se dezvoltaseră natural din teoriile lui Lamark, iar fizica relativistă a lui Enstein era pur şi simplu o prelungire normală a fizicii clasice a lui Newton. Teoria lui Kuhn despre paradigme schimbă toate aceste aspecte. În loc să vadă istoria ştiinţei drept un progres normal spre adevărul final, susţinătorii lui Kuhn o văd ca pe o lungă serie de conflicte între diferite şi concurenţiale maniere de a trata datele şi de a explica rezultatele33. Aşadar, teoria lui Einstein nu constituie o prelungire/îmbunătăţire a mecanicii cuantice, ci o dă la o parte pe aceasta din urmă, propunând o explicaţie distinctă pentru aceleaşi fenomene. În lumea ştiinţifică contemporană, cele două teorii amintite funcţionează în paralel („Astăzi oamenii de ştiinţă descriu universul în termenii a două teorii parţiale fundamentale – teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică. Ele sunt cuceriri intelectuale grandioase ale primei jumătăţi a secolului XX34.”). Modelul propus de Kuhn nu reprezintă nici el o prelungire logică a teoriilor ştiinţifice ale lui Compte sau Popper, ci, mai degrabă, se doreşte a fi adversarul filosofic al acestora, cât timp paradigma istorică/filosofică nu caută să le completeze munca, ci s-o înlăture, înlocuind-o cu o nouă explicaţie care să facă să pară desuete explicaţiile lor. Pe de altă parte, Kuhn constată că teoriile depăşite nu sunt contrare de principiu ştiinţei doar pentru că au fost abandonate. El încearcă să demonstreze că teoriile ştiinţifice demodate nu sunt şi neştiinţifice, doar pentru că au fost date la o parte, propunând o reexaminare a vechilor teorii cu mijloacele tehnologiilor prezentului, ceea ce, crede el, poate să ducă spre perspective ştiinţifice neaşteptate. De aceea, acordă o atenţie specială rolului istoriei în procesul dezvoltării ştiinţei. Kuhn analizează şi modul în care sunt întrebuinţate metodele normale ale ştiinţei în rezolvarea marilor probleme legate de imagine. În ajutorul demonstraţiei sale recurge la introducerea noţiunii de puzzle în rezolvarea problemelor ştiinţei normale. Întreaga structură a revoluţiilor ştiinţifice reprezintă o continuă modelare a procesului pe care îl explică. După îndepărtarea paradigmei de augmentare, Kuhn continuă să explice modul în care are loc reorganizarea masivă şi revoluţionară: o revoluţie ştiinţifică sau conceptuală se produce doar după ce paradigma care a fost folosită în explicarea unui fenomen a devenit instabilă. Aceste instabilităţi sunt în genere prezentate gradual, dat fiind faptul că cercetătorii descoperă pas cu pas anomalii care ar trebui să fie explicate, dar nu sunt, prin paradigma curentă. La început, aceste anomalii sunt tratate precum un puzzle şi rezolvate cu ajutorul metodelor standard de cercetare. Dar, pe măsură ce tot mai multe puzzle nu-şi găsesc rezolvarea, ştiinţa atinge o stare de criză, moment în care fie că paradigma principală explică cu succes anomaliile emergente, fie că aceasta este înlăturată în favoarea unei paradigme care poate să le explice. Pe scurt, pot fi identificate următoarele postulate funciare ale revoluţiei lui Kuhn35: 1. este dificil să se considere dezvoltarea ştiinţifică drept un proces de acumulare, dat fiind că e dificil să se izoleze descoperirile şi invenţiile individuale; Kuhn crede că trebuie, mai degrabă, să ne raportăm la dezvoltare şi nu la acumulare. Decât să căutăm să identificăm contribuţiile ştiinţelor de altădată în ceea ce priveşte progresul celor de azi, mai bine ne străduim să punem în lumină ansamblul istoric al ştiinţelor în epoca în care se constituie. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât în treptele de dezvoltare a ştiinţei coexistă diverse concepţii, parţial dictate de metode, care dau naştere la diverse şcoli concurenţiale cu maniere incompatibile de a vedea lumea şi de a practica ştiinţa. 2. întotdeauna unul dintre elementele formatoare ale concepţiilor ştiinţifice adoptate la un moment dat este un element aparent arbitrar, rezultat din contingenţa personală şi istorică. 3. când oamenii de ştiinţă nu mai pot să ignore anomaliile, atunci încep investigaţiile extraordinare ce conduc spre constituirea unui nou ansamblu de convingeri, respectiv spre un nou fundament în practica ştiinţei. Episoadele extraordinare care rezidă în modificarea convingerilor specialiştilor sunt numite de Kuhn revoluţii ştiinţifice. 4. noua teorie nu este o creştere (augmentare) a ceea ce cunoaştem deja, pentru că, pe de o parte, implică o schimbare a regulilor care guvernau până la acel moment ştiinţa normală şi, pe de altă parte, reprezintă o repunere în cauză a competenţei anumitor specialişti a căror reputaţie este construită pe baza teoriei anterioare. Ideile lui Kuhn nu au fost acceptate în unanimitate de către oamenii de ştiinţă. Dar, potrivit propriilor sale declaraţii, Kuhn nu s-a considerat niciodată om de ştiinţă, şi nici nu a pretins că se adresează oamenilor de ştiinţă. Kuhn rămâne un filosof care se adresează altor filosofi: Şi în domeniul filosofiei ştiinţei nu a mai avut loc nici un decalaj de paradigmă la fel de important ca acela al lui Kuhn. Cartea s-a vândut în mai mult de un milion de exemplare şi a fost tradusă în 16 limbi. Nu este o simplă carte cu influenţă în filosofia ştiinţei [...] A devenit imposibil să discutăm de istoria ştiinţei fără a lua în considerare, şi, probabil, a ne adapta la noţiunea lui Kuhn de decalaj de paradigmă ca model primar…36. Revoluţia ştiinţifică a lui Kuhn transcende însă teritoriul ştiinţei, manifestându-şi influenţa în domenii variate (istorie, sociologie, economie, antropologie etc.) unde de acum înainte se va vorbi regulat despre paradigme şi decalaj de paradigmă. Prin decalajul de paradigmă, el introduce un concept şi o manieră de analiză în cadrul discursului şcolar care vor influenţa universul ideilor într-un fel de neimaginat până la el. 1.8.5 Contribuția lui Suppes la dezvoltarea cunoașterii științifice A crede că orice eveniment are o cauză deterministă suficientă37 înseamnă în opinia lui Suppes o eroare regretabilă. De aceea se străduieşte să demonstreze, în Metafizica probabilistă, că abordarea probabilistă a cauzalităţii poate constitui o soluţie rezonabilă în identificarea factorilor care ar putea conduce la constituirea unor modele cauzal-explicative. Gândirea deterministă se doreşte a fi un „model simplu de înţelegere, reprezentare şi explicare a realităţii înconjurătoare, care are la bază procese bine determinate, constituite din evenimente certe. Cu alte cuvinte, este o realitate idealizată, care se caracterizează prin inexistenţa incertitudinii şi a riscurilor, deoarece probabilitatea de producere a evenimentelor este egală cu unitatea”38. Doctrina deterministă promovează ideea că dacă cineva (Dumnezeu sau poate un om de ştiinţă cu capacităţi extraordinare) ar deţine o cunoaştere perfectă a stării întregului univers la un moment dat şi a legilor cauzale care guvernează procesele acestuia, starea universului în orice moment viitor (sau, fireşte, în orice moment din trecut) ar putea fi dedusă39. Suppes nu combate neapărat determinismul, ci latura radicală a acestuia, apreciind că fenomenele naturale nu sunt în totalitate deterministe. Şi, spune el, „a gândi altfel ar însemna într-adevăr să adopţi o poziţie apropiată celor influenţate de teologie”40. De aceea, crede Suppes, mecanica newtoniană constituie o „extraordinară rătăcire”, un substitut absolut înşelător pentru teologia naturală, iar a lua în serios teoriile deosebit de limitate ale fizicii clasice, în special mecanica clasică, ca pe un mod de a reda nesfârşita variaţie a fenomenelor naturale, şi a nu recunoaşte în acelaşi timp incapacitatea lor reală de a explica cele mai multe dintre fenomenele naturale este, într-adevăr, mai curând o caracteristică a metodei religioase decât a metodei ştiinţifice în acţiune41. Aşadar reprezentările idealiste ale fizicii clasice, potrivit cărora orice fenomen este determinat de anumite legi care le guvernează exhaustiv comportamentul, ca şi reprezentările metafizicii tradiţionale, vin în contradicţie cu teoria pe care se sprijină metafizica probabilistă, respectiv aceea că orice aspect al experienţei are o „componentă aleatoare esenţială”42. Metafizica este irelevantă, crede Suppes, câtă vreme exclude posibilitatea apariţiei unor evenimente aleatoare43. O metafizică acceptabilă trebuie, în opinia lui Suppes, să se adapteze teoriilor ştiinţifice şi rezultatelor confirmate prin mijloacele experienţei ordinare. Mai mult, o dihotomie absolută determinism/aleatoriu reprezintă, din perspectivă filozofică, ceva „prea artificial”. În orice caz, menţionând patru clase de fenomene, respectiv a fenomenelor obişnuite (caracterul impredictibil al rostirii cuvintelor etc.), a fenomenelor dinamicii clasice (aruncarea zarurilor etc.), a fenomenelor descrise de mecanica statistică şi, în cele din urmă, clasa fenomenelor atomice şi subatomice ale mecanicii cuantice, Suppes pledează pentru prezenţa aleatoriului în natură. Concluzia lui Suppes este că pe baza unei largi varietăţi de fenomene fizice şi a multor fenomene omeneşti particulare, apare următoarea perspectivă: legile fundamentale ale fenomenelor naturale au în esenţă mai curând caracter probabilist decât determinist44. Probabilitatea, alături de aleatoriu, constituie concepte filozofice funciare, ignorate de tradiţie şi cărora Suppes îşi propune să le acorde atenţia cuvenită. Suppes operează, în sprijinul argumentaţiei sale cu privire la necesitatea abordării probabiliste a cauzalităţii, o distincţie netă între cauzele prima facie şi cauzele false. Astfel, elaborează, pe de o parte, definiţia cauzei prima facie: Un eveniment B este cauza prima facie a unui eveniment A dacă şi numai dacă B survine mai devreme decât A; Probabilitatea condiţionată a apariţiei lui A atunci când B a apărut este mai mare decât probabilitatea necondiţionată a apariţiei lui A. şi, pe de altă parte, definiţia cauzei false: Un eveniment B este o falsă cauză a lui A dacă şi numai dacă: B este cauză prima facie a lui A; Există o partiţie de evenimente anterioare lui B, astfel încât probabilitatea condiţionată a lui A, fiind dat B şi oricare alt element al partiţiei, să fie aceeaşi ca şi probabilitatea condiţionată a lui A, fiind dat doar elementul partiţiei45. Suppes credeA că putem întreprinde cu succes analize cauzale în context probabilist, sau statistic, demontând astfel concepţiile care au dominat întreaga gândire apuseană pornind de la Aristotel (continuând cu I. Kant, Descartes, Locke, Hume, Berkeley) şi până în plin secol XX, concepţii cu „urmări dezastruoase pentru istoria ulterioară a gândirii filozofice despre cauzalitate”46. Suppes argumentează această idee arătând că Aristotel nu întreprinde o analiză sistematică a fenomenelor întâmplătoare: stagiritul reduce noţiunea de întâmplare (tyche) la sintagma „cauzare accidentală”. Aristotel distinge între acţiuni efectuate deliberat şi evenimente care apar fie din întâmplare (noroc), fie ca rezultat al hazardului, însă nu atinge în niciuna dintre lucrările sale noţiunea de aleatoriu. La Hume relaţia de cauzalitate prezintă trei trăsături esenţiale: contiguitatea în spaţiu, succesiunea în timp şi alăturarea constantă. Suppes credeA că substituind alăturarea constantă cu alăturarea frecventă obţinem „o formulare mai fidelă faţă de fapte”. În ceea ce-l priveşte pe Kant, teoria acestuia vizând cauzalitatea este în deplin acord cu mecanica newtoniană: o lege apriori a naturii denotă că nimic nu se întâmplă în virtutea întâmplării oarbe. Nimic mai fals, după Suppes. Suppes porneşte de la critica lui Kant privind „vechea teologie”, respectiv cele trei aspecte ale metafizicii speculative (cunoaşterea lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi libertatea voinţei), pe care o aşază în contrast cu propria critică, vizând „noua teologie” metamorfozată, în concepţia autorului, într-o metafizică ce „aparţine atât filozofiei, cât şi ştiinţei, metafizică ce prin caracterul ei este nu mai puţin greşită şi susceptibilă de a induce în eroare”47. Principiile acestei metafizici, etichetate drept „principii ale metafizicii neotradiţionale” şi pe care Suppes îşi propune să le demonteze pas cu pas, sunt următoarele:
Suppes arată că aceste principii au fost adoptate în linii mari atât de filozofia postkantiană, cât şi de filozofia analitică şi pozitivismul logic. De aceea, îşi propune să substituie în cadrul teoriei proprii sintagma „empirism logic” cu aceea de „empirism probabilist”, câtă vreme, în opinia lui, „conceptele probabiliste şi nu cele pur logice sunt apte să furnizeze un cadru destul de bogat pentru a justifica atât modalităţile noastre obişnuite de a gândi asupra lumii, cât şi metodele noastre ştiinţifice de investigare”49. Suppes îşi aşază metafizica probabilistă sub semnul descriptivismului, alături de metafizica lui Aristotel care constituie „o încercare de a organiza cele mai generale şi, în acelaşi timp, cele mai semnificative aspecte ale experienţei”50. În plus, crede Suppes, alăturarea celor două tipuri de metafizică este justificată prin aceea că teoria probabilistă este dependentă de concluziile ştiinţifice moderne, la fel cum metafizica aristotelică se hrăneşte din observaţiile ştiinţelor vremii. Astfel, „metafizica probabilistă trebuie concepută ca o extindere a metafizicii aristotelice a materiei şi substanţei”51. Kant arătase că utilizarea probabilităţii şi a presupunerii în metafizică este ceva „absurd”. Suppes crede că tocmai această reacţie de respingere a unei posibile abordări sistematice a teoriei probabiliste constituie „una dintre principalele carenţe ale concepţiei lui (Kant) despre ştiinţă”52. Propoziţiile generale care întemeiază metafizica probabilistă şi cărora Suppes le construieşte o analiză în detaliu sunt:
Suppes considera că evoluţia filozofiei şi a ştiinţei stă sub semnul teoriei probabilităţilor. Enunţurile de probabilitate vizează trei sfere: a teoreticului, a experimentelor şi a exprimării credinţelor. Acest aspect de probabilitate caracterizează şi concluziile metafizice, astfel încât dogmatismul şi certitudinea care însoţesc adesea metafizica pot fi încadrate într-o clasă dogmatică, pre-probabilistă. P. Suppes apără un tip de metafizică care se sprijină atât pe ştiinţă, cât şi pe simţul comun (fără să ia în considerare o ruptură între cele două, precum Bachelard) şi, prin urmare, concluziile sale vor sta pur şi simplu sub semnul probabilului54. Identificarea unor situaţii omogene cauzal constituie, pentru Suppes, „ceva la fel de donquijotesc şi de eronat din punct de vedere metafizic ca şi căutarea cauzelor ultime”55. De asemenea, elaborarea unei metode care să asigure certitudinea (visul lui Descartes) şi proiectarea unei baze a cunoaşterii comune tuturor domeniilor ştiinţei reprezintă paşii „greşiţi” în direcţia atât a unui raţionalism care susţine posibilitatea de cunoaştere directă a lumii în absenţa experienţei (cunoaşterea logică sau apriorică), cât şi a întemeierii cunoaşterii pe experienţă, atunci când aceasta manifestă pretenţia (absurdă) că prezintă garanţii în privinţa certitudinii rezultatelor sale. Euler, arată Suppes, propune trei sensuri ale certitudinii: 1. certitudine perceptivă (fizică); 2. certitudine logică (demonstrativă); 3. certitudine morală (încrederea noastră în cele spuse de alţii; în genere, Euler se referă aici la fapte istorice). Suppes tinde să includă în acelaşi domeniu primele două tipuri de certitudine, deoarece în opinia lui matematica nu este apriorică, ci empirică56: cu toate acestea, el recunoaşte că există totuşi distincţii între demonstraţiile matematice şi experimentele ştiinţifice. Determinismul strict laplacean primeşte lovitura de graţie o dată cu definirea principiului incertitudinii, de către Heisenberg. Însă „fantezia certitudinii” este spulberată definitiv odată cu apariţia, în secolul XX, mecanicii cuantice. Principiul incertitudinii, „congruent cu experienţa simţului comun”, susţine că perechi de variabile conjugate trebuie să se caracterizeze printr-un produs al varianţelor mai mare decât o anume constantă pozitivă. Mecanica cuantică înregistrează asemenea variaţii la particule identice supuse unor pregătiri experimentale identice. Din perspectivă strict deterministă, cele două fenomene ar trebui să fie identice. Cu toate acestea, lucrurile nu stau aşa57. Determinismul strict, cauzalitatea determinantă strictă şi certitudinea cunoaşterii sunt însoţite de doctrina completitudinii cunoaşterii. Dacă în cazul contiguităţii în spaţiu şi timp se poate vorbi de completitudine, în privinţa teoriilor acţiunii la distanţă, de exemplu, acest lucru nu mai este la îndemână58. De altfel, arată Suppes, ca şi în cazurile determinismului, cauzalităţii stricte şi certitudinii, orientarea către completitudine caracteristică atât de multor tipuri diferite de investigaţii din ştiinţe şi matematică este încă o reminiscenţă a metafizicii neotradiţionale, a ceea ce rămâne din ruinele gândirii străvechi, în special din fantezia unui dumnezeu omniscient şi omnipotent […] Atitudinea adecvată a empirismului, aşa cum îl înţeleg eu, este aceea de a se aştepta la incompletitudine şi de a fi surprins de contrar59.
Dincolo de aceste puţine domenii care se supun regulilor deterministe, dincolo de eforturile noastre de descifrare a lor şi de instituire a unor structuri virtuale deterministe, se află o realitate constituită din evenimente şi procese aleatorii, dominată de incertitudine şi necunoscut. Pentru a înţelege ce se întâmplă în această lume reală în care trăim, este nevoie de o gândire mai flexibilă, care să accepte natura întâmplătoare sau haotică a evenimentelor şi care să-şi dezvolte capacitatea decizională în condiţii de incertitudine şi de incompletitudine a informaţiilor şi cunoştinţelor. Într-un astfel de context, gândirea deterministă devine un caz particular al gândirii probabiliste61. Suppes vedea în analiza contrafactuală a cauzalităţii o alternativă „modernă” pentru analiza probabilistă.
Metodele de cercetare și metodologia cercetării nu sunt totuna. A). Metodele de cercetare reprezintă acele metode/tehnici care sunt utilizate în coordonarea cercetării. Astfel, metodele ce cercetare sunt utilizate de cercetători în efectuarea operațiunilor de cercetare. Cu alte cuvinte, toate metodele utilizate de cercetători de-a lungul analizei problemelor legate de cercetare sunt denumite metode de cercetare. Deoarece în privința obiectului cercetării, în special al cercetării aplicate, cercetătorul trebuie să ajungă la o soluție, datele disponibile și aspectele necunoscute ale problemei trebuie să fie legate între ele pentru a face posibilă revelarea acestei soluții. Ținând cont de acest lucru, metodele de cercetare pot fi grupate astfel:
Metodele de cercetare care se înscriu în ultimele două categorii sunt în general considerate instrumente analitice de cercetare. B). Metodologia cercetării reprezintă modalitatea sistematică de a rezolva problema supusă cercetării. Termenul „metodologie” provine din limba greacă: methodos (=drum sau cale) + logos (=ştiinţă) și are două sensuri principale: 1. descrierea tuturor paşilor pe care-i facem pe drumul către cunoaştere; 2. descrierea metodelor pe care le vom folosi. Metodologia poate fi înțeleasă ca o știință care are ca obiect modul în care se realizează cercetarea, vizând diferitele etape adoptate de cercetători în studierea problemei de cercetare, precum și logica din spatele cercetării. Este necesar ca cercetătorul să cunoască nu numai metodele/tehnicile de cercetare, ci și metodologia cercetării. Cu alte cuvinte, nu e suficient să cunoască doar modul în care se elaborează anumite indicii sau teste sau cum se aplică anumite tehnici de cercetare, dar trebuie, de asemenea, să știe și care dintre aceste metode sau tehnici sunt sau nu relevante în cazul cercetării sale. Cercetătorii trebuie, de asemenea, să înțeleagă ipotezele care stau la baza diferitelor tehnici și trebuie să cunoască criteriile prin care vor decide că anumite tehnici și proceduri pot fi aplicate anumitor probleme. În acest sens, cercetătorul e nevoit să adapteze metodologia în funcție de problema sa, deoarece o anumită metodologie poate să varieze de la o problemă la alta. Cercetătorul trebuie să evalueze cu obiectivitate deciziile de cercetare înainte de a le implementa. El trebuie să specifice foarte clar ce decizii alege să ia și să-și motiveze alegerea, astfel încât aceasta să poată fi evaluată și de ceilalți. Așadar, putem trage concluzia că metodologia de cercetare are numeroase dimensiuni și că metodele de cercetare fac parte din metodologia de cercetare. Astfel, domeniul de aplicare a metodologiei de cercetare este mai larg decât cel al metodelor de cercetare. Astfel, atunci când vorbim despre metodologia cercetării, nu discutăm doar despre metodele de cercetare, dar luăm în considerare și logica din spatele metodelor pe care le folosim în contextul studiului nostru de cercetare și explicăm de ce folosim o anumită metodă sau tehnică, astfel încât rezultatele cercetării să poată fi evaluate fie de către cercetător însuși, fie de către alți cercetători. O serie de întrebări,de genul: De ce a fost efectuat un studiu de cercetare? Cum a fost definită problema cercetării? În ce mod și de ce sa formulat ipoteza? Ce date au fost colectate? Ce metodă a fost adoptată? De ce a fost folosită o anume tehnică de analiză a datelor?, precum și alte întrebări similare apar de obicei atunci când vorbim despre metodologia de cercetare referitoare la o problemă sau la un studiu de cercetare. Metodologia cercetării este utilă în diverse domenii, cum ar fi administrația publică, mediul afacerilor, dezvoltarea comunitară sau asistența socială. Etapele metodologiei sunt următoarele:
În etapa de operaţionalizare se stabilesc principalele concepte care vor fi utilizate și modul în care sunt definite aceste concepte. Totodată, se stabilesc variabilele corespunzătoare acestor concepte și indicatorii ce urmeează a fi folosiți. Operaționalizarea mai stabilește și nivelul de măsurare la care ne propunem să ajungem, unităţile de măsură cele mai potrivite etc. De la operaţionalizarea conceptelor ajungem la nivelul variabilelor. Schimbările care pot să apară în variabila dependentă sunt explicate pe baza variabilelor independente. Câteodată se introduc variabile de control cu scopul de a stabili dacă asocierea observată între variabila dependentă şi variabilele independente este reală sau doar aparentă. Formularea ipotezelor indică relaţia dintre fenomenul care este explicat şi variabilele explicative sau independente. C). Relația dintre cercetare și metoda științifică Cercetarea și metoda științifică sunt strâns legate. Cercetarea este o anchetă privind natura, motivele și consecințele unor circumstanțe, dacă aceste circumstanțe sunt controlate experimental sau înregistrate exact așa cum apar. În plus, cercetarea implică faptul că cercetătorul este interesat de rezultate mai mult decât particulare; el este interesat de repetabilitatea rezultatelor și de extinderea acestora la situații mai complicate și generale63. Pe de altă parte, termenul care desemnează metodele și tehnicile de cercetare, chiar dacă variază considerabil de la o știință la alta, este acela de metodă științifică. Potrivit lui Karl Pearson, metoda științifică este una și aceeași în ramurile (științei) și această metodă este metoda tuturor minților instruite logic ... unitatea tuturor științelor constă în metodele, nu în materia sa; omul care clasifică fapte de orice fel, care vede relația lor reciprocă și descrie secvențele lor, aplică metoda științifică și este un om al științei64. Idealul științei este acela de a realiza o interdependență sistematică a faptelor, prin experimentare, observare și argumentare logică. Metoda științifică urmărește să obțină adevărul în conformitate cu considerațiile de ordin logic. Logica ajută la formularea propozițiilor în mod explicit și precis, astfel încât variantele alternative să devină clare. Mai mult, logica dezvoltă consecințele unor astfel de variante, iar atunci când acestea sunt comparate cu fenomene observabile, cercetătorul poate să decidă care alternativă este cea mai compatibilă cu faptele observate. Toate acestea se fac prin investigații experimentale și anchete care constituie părțile integrale ale metodei științifice. Experimentarea are ca scop testarea ipotezelor și descoperirea unor noi relații cauzale. Dar concluziile stabilite în baza datelor experimentale sunt de obicei criticate, fie din cauza ipotezelor greșite, fie din cauza experimentelor prost proiectate ori greșit executate, fie pentru interpretările adesea defectuoase. Ca atare, cercetătorul trebuie să acorde toată atenția posibilă proiectului experimental și să prezinte doar inferențe probabile. Scopul anchetelor de sondaj poate fi, de asemenea, acela de a furniza informații colectate științific pentru a funcționa ca bază pentru concluzii. Trăsăturile metodei științifice sunt, în concluzie, următoarele:
Astfel, metoda științifică încurajează un mod de procedură riguros, impersonal, dictat de cerințele logicii și procedurii obiective66. În consecință, metoda științifică implică un obiectiv, un mod de gândire logic și sistematic, adică fără prejudecăți generale sau de ordin personal, modalități specifice prin care constată calitățile demonstrabile ale unui fenomen capabil să fie verificat. Cercetătorul trebuie să respecte regulile raționamentului logic, având grijă ca ancheta să se desfășoare într-un mod ordonat. Studiul metodologiei cercetării științifice ne oferă instruirea necesară în colectarea materialelor, precum și indexarea cărților. Totodată, ne pregătește să utilizăm tehnicile de colectare a datelor corespunzătoare anumitor probleme, statisticile și chestionarele. Ne învață să facem în mod controlat experimente, să ținem evidența probelor, să sortăm aceste probe și să le interpretăm. De fapt, importanța cunoașterii metodologiei cercetării sau a modului în care se realizează cercetarea provine din următoarele considerații:
PROCESUL CERCETĂRII Cercetarea este un proces ordonat, care presupune existența unor faze succesive și progresive care conduc către un scop. Procesul cercetării poate fi descompus în următoarele etape:
Activitatea de administrare a programului de cercetare ştiinţifică este o activitate de management care vizează:
Activitatea de elaborare a programului de cercetare constă în:
Schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
Proiectul temei include:
Planul preliminar de structură a lucrării cuprinde:
Planul definitiv al lucrării se face după modificarea planului preliminar. Această etapă constă în redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice. Elaborarea oricărei lucrări ştiinţifice trebuie să respecte, în linii mari, următorii pași69:
Procesul cercetării constă așadar în efectuarea pașilor aferenți unei cercetări științifice. Este o succesiune de activități strâns legate, care se suprapun în mod continuu. Prima etapă determină de cele mai multe ori natura ultimului pas ce urmează a fi întreprins, astfel încât dacă nu avem grijă să luăm în considerare procedurile ulterioare încă din stadiile incipiente, putem întâmpina dificultăți grave care să ne ducă la stoparea studiului. În concluzie, deoarece etapele implicate într-un proces de cercetare nu se exclud reciproc, nefiind nici separate și nici distincte, cercetătorul trebuie să anticipeze în mod constant cerințele ulteriorilor pași, indiferent de etapa procesului de cercetare în care se află.
2.1 Alegerea/formularea temei de cercetare științifică 2.1.1 Alegerea temei Cunoașterea științifică include două momente esențiale: cel al acumulării de informații și cel al creației științifice. Aceste momente se află într-o relație permanentă de interdependență. Procesul creației științifice cuprinde trei faze: faza pregătitoare, constând în formularea ipotezelor; faza de investigare sau testarea ipotezelor și faza de finalizare, respectiv comunicarea rezultatelor. Alegerea temei de cercetare are loc în faza pregătitoare a actului de creație științifică, fiind, de fapt, prima etapă a investigaţiei ştiinţifice. Se recomandă parcurgerea următorilor paşi în alegerea unei teme70:
Alegerea temei de cercetare are la bază următoarele principii:
Cunoștințele pe care le are cercetătorul cu privire la subiectul cercetării reprezintă un criteriu determinant în alegerea temei. În primul rând, specializarea cercetătorului ar trebui să fie compatibilă, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele, conţinutul şi natura temei de cercetare. În al doilea rând, cu cât cercetătorul deține mai multe cunoștințe despre subiect, cu atât volumul de documentare-învăţare e mai mic, astfel încât termenul de realizare a temei să poată fi respectat. De aceea, atunci când alege tema, cercetătorul ar trebui se informeze temeinic în prealabil, atât sub aspect teoretic cât și practic. 2.1.2 Formularea problemei de cercetare Formularea unui subiect general într-o cercetare constituie primul pas într-o anchetă științifică. În esență, sunt implicați doi pași, respectiv formularea problemei de cercetare, prin care este dovedită înțelegerea temeinică a acesteia, și reformularea inteligibilă a termenilor din punct de vedere analitic. Cercetătorul va trebui să identifice mai întâi problema pe care dorește să o studieze. Cu alte cuvinte, el trebuie să se decidă cu privire la domeniul general de interes din care face parte subiectul vizat de cercetare. Astfel, problema poate fi abordată mai întîi la modul general, urmând ca posibilele ambiguități să fie deslușite mai târziu. Mai întâi, cercetătorul studiază anumite lucrări71 și observații de teren72. Apoi încearcă să formuleze problema de cercetare, prin dezvoltarea unei înlănțuiri de argumente care traduc preocuparea majoră față de această problemă, indicând motivele pentru care merită să fie studiată. C. R. Kothari identifică două tipuri de probleme de cercetare: - care se referă la stările naturii; - care se referă la relațiile dintre variabile. Cea mai bună modalitate de a înțelege problema constă în discuții între colegi pe marginea subiectului dat, sau cu alte persoane care au o anumită experiență în domeniu. Într-o instituție academică, cercetătorul poate căuta ajutor de la un coordonator care este, de obicei, un om experimentat și care are în vedere mai multe probleme de cercetare. Adesea, coordonatorul pune problema în termeni generali. La rândul său, cercetătorul trebuie să restrângă problema, exprimând-o în termeni operaționali. Întrebările au un rol esențial în cercetare și se prezintă sub formă de enunțuri interogative care reformulează problema, pe când ipotezele reprezintă răspunsurile anticipate la aceste întrebări. Poziția tezei reprezintă orientarea principală a cercetătorului, pe care acesta se străduiește să o apere, și se păstrează de-a lungul întregii cercetări, influențând selectarea literaturii de specialitate pe care cercetătorul urmează să o examineze, ca să se familiarizeze cu subiectul cercetării. El poate revizui două tipuri de literatură: conceptuală, privind conceptele și teoriile, și empirică, constând în studii similare făcute anterior. Scopul acestei analize constă în însușirea datelor și a materialelor disponibile, conducând la așezarea problemei de cercetare într-un context semnificativ. Apoi cercetătorul repetă problema în termeni analitici sau operaționali, adică o formulează. Acesta reprezintă unul dintre cei mai importanți pași ai cercetării. Definirea cât mai exactă a problemei care urmează a fi investigată ajută la diseminarea datelor relevante de cele irelevante. Stabilirea obiectivului este fundamentală, deoarece determină datele care trebuie să fie colectate, caracteristicile datelor relevante, relațiile care urmează să fie explorate, alegerea tehnicilor care trebuie utilizate în aceste explorări și forma raportului final. Formularea problemei urmează un model secvențial, prin setarea unui anumit număr de formulări, în care fiecare formulare este mai clară decât cea precedentă, fiind exprimată în termeni mai analitici și mai realiști în ceea ce privește datele și resursele disponibile 73. De precizat că în timpul redactării tezei pot să apară informații care să conducă la o reorientare (tehnică sau strategică) necesară a anumitor aspecte ale problemei sau a întrebărilor și ipotezelor. 2.2 Constituirea echipei de cercetare Elaborarea temei presupune o organizare specială, la care participă atât cercetătorii cât și managerii instituției sub egida căreia se desfășoară cercetarea. Actul de creație este prin definiție individual. Prin urmare, și răspunderea este individuală, chiar dacă e vorba despre o temă elaborată de un singur cercetător sau despre una mai complexă, elaborată de o echipă de cercetare, în care răspunderea principală cade asupra șefului echipei. Organizarea cercetării în echipă este un model mai complex, dar care în esență cuprinde majoritatea aspectelor care privesc și organizarea cercetării unei teme în mod individual. Echipa de cercetare este o structură de organizare cu caracter nepermanent, cuprinzând un număr variabil de membri, reuniți din cadrul uneia sau mai multor instituții, și funcționează numai pe durata elaborării temei de cercetare. Totodată, un cercetător poate face parte din mai multe echipe. Avantajele organizării cercetării în echipă constau în:
Munca în echipă presupune totuși unele mici dezavantaje pentru cercetătorii individuali, cum ar fi disciplina de echipă, care poate restrânge deseori inițiativa și creativitatea individuală. Echipa de cercetare trebuie să cuprindă un număr strict de cercetători, aleși în funcție de competența în domeniul temei de cercetare. Totodată, printe membrii echipei de cercetare trebuie să se afle atât cercetători cu experiență cât și cercetători tineri, aceștia din urmă având capacitatea de a se forma mai ușor, de a observa unele erori cu care ceilalți, experimentați, s-au obișnuit și de a veni cu idei originale. Echipa funcționează la nivel optim dacă între membrii acesteia se stabilesc raporturi bazate pe respect. Sarcinile de cercetare trebuie să fie distribuie fără ambiguități și părtinire membrilor de către șeful echipei de cercetare. Conducătorul echipei ar trebui să fie o persoană cu autoritate științifică în domeniu și, în plus, un bun organizator, exigent, capabil de dialog, un negociator în înlăturarea potențialelor divergențe dintre membrii echipei. 2.3 Documentarea în cercetarea științifică Documentarea face parte din faza de alegere a temei, fiind o etapă în care cercetătorul debutant trebuie să realizeze o informare-documentare sumară, permițându-i să pună tema în relație cu cunoștințele sale anterioare. Documentarea este o relație teoretico-practică în care cercetătorul se familiarizează cu următoarele aspecte:
Un bun rezultat în perioada de documentare este posibil dacă se ține cont de următoarele:
Studiul bibliografic are în vedere următoarele tipuri de documente:
Documentele primare cuprind următoarele surse bibliografice: raport ştiinţific; raport tehnic; culegeri de lucrări ştiinţifice; disertaţie; proiect; documentaţie tehnică; lucrări prezentate la diferite monografii; manifestări ştiinţifice; reviste; periodice; reviste ştiinţifice; articole; ziare; publicaţii preliminare; cărţi; invenţii; descrierile de invenţii; manuale etc. Documentele secundare sunt surse provenind din prelucrarea analitică şi sintetică a informaţiilor din documentele primare și au scopul de a le evidenția pe acestea. Cele mai importante surse secundare sunt: cataloagele, cuprinzând semnalări de lucrări existente într-o bibliotecă; bibliografiile, respectiv listele de semnalare a unor lucrări selectate în funcție de anumite criterii (valoare tematică, categorii de documente, timp, autor); revistele de referate; indexurile, ataşate la finalul unei lucrări și cuprinzând cuvinte cheie, autori, nume, titluri, instituţii, subiecte, referinţe bibliografice. Printre documentele terţiare se numără enciclopediile, sintezele informative şi documentare, îndreptarele, dicţionarele, tratatele. Sursele terțiare constau în prelucrarea informaţiilor prin analiză, evaluare, comparare sau sinteză. Ele au o formă complexă, cu un grad crescut de adevăr şi generalizare și cu posibilităţi avansate de punere în valoare. 2.4 Formularea și dezvoltarea ipotezelor După studiul literaturii de specialitate, urmează formularea și dezvoltarea ipotezelor de lucru. Astfel, orice cercetare debutează prin explicitarea naturii problemei care urmează să fie studiată, consolidând un set de concepte/noţiuni abstracte prin care este reprezentată lumea. Ipotezele se deduc din teorie, fiind niște enunţuri despre posibila relaţie dintre mai multe variabile. Astfel fiecare propoziţie dintr-o teorie este o posibilă ipoteză. După definiţia dată de Caplow (1970:119), „o ipoteză este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea empirică”. Din această definiţie putem vedea şi care este rolul cel mai important al ipotezelor – cel de testare sau verificare a teoriei. Într-un sens mai larg ipotezele au rolul de a descrie în termeni concreţi ce ne aşteptăm să se întâmple în studiul nostru. Ipotezele pot lua mai multe forme, gen variabila independentă influenţează, afectează, prezice, creşte împreună, este în legătură cu, este o condiţie necesară, este o condiţie suficientă, este o condiţie necesară şi suficientă, ş.a.m.d., toate relativ la variabila dependentă (cea pe care o studiem). Un set de astfel de ipoteze se constituie într-o teorie. Karl Popper consideră că numărul de ipoteze posibile pentru o teorie este infinit, astfel încât confirmarea unei ipoteze nu duce la confirmarea teoriei şi de aceea ajunge la concluzia că cel mai important lucru pentru o teorie este ca aceasta să fie falsificabilă (să poată fi invalidată), ceea ce se poate face prin invalidarea unei singure ipoteze. În practică, fiecare teorie conţine (cel puţin în mod explicit) un set restrâns de ipoteze74. Ipotezele de lucru reprezintă încercările de a identifica și testa consecințele logice sau empirice ale cercetării, astfel încât maniera în care sunt dezvoltate este deosebit de importantă. Ele au rolul de a ghida cercetătorul prin delimitarea zonei de cercetare, menținându-l pe calea cea bună. Ipotezele afectează modul în care sunt efectuate testele în analiza datelor, precum și calitatea datelor necesare analizei. Într-o cercetare de tip deductiv, teoria şi ipotezele se stabilesc în urma parcurgerii studiului bibliografic. Teoria este, în acest caz, o concluzie logică a studiului bibliographic. Într-o cercetare de tip inductiv, teoriile şi ipotezele se dezvoltă pe parcursul studiilor. Ipotezele de lucru pot fi dezvoltate astfel: - prin discuții purtate cu colegi și experți cu privire la problema, originea și obiectivele cercetării, în identificarea unei soluții; - prin examinarea datelor și a înregistrărilor, dacă acestea sunt disponibile, referitoare la problema eventualelor tendințe, particularități și alte indicii; - prin revizuirea studiilor similare din domeniu sau a studiilor privind probleme similare; -prin investigația personală exploratorie, care implică interviuri pe teren, la scară limitată, cu părțile interesate și cu anumiți indivizi care manifestă o viziune capabilă să asigure o mai bună înțelegere a aspectelor practice ale problemei75. Ipotezele de lucru survin examinării subiectului și a datelor/materialelor disponibile, a studiilor aferente și avizului experților/părților interesate. Cu cât sunt mai bine determinate terminologic, cu atât ipotezele de lucru sunt mai utile. Câteodată ipotezele de lucru pot lipsi76, dar, ca regulă generală, existența lor constituie un pas important în majoritatea problemelor de cercetare. 2.5 Pregătirea proiectului de cercetare După ce finalizează procesul de formulare în termeni clari a problemei, cercetătorul trebuie să pregătească proiectul de cercetare, adică să precizeze structura conceptuală în cadrul căreia va efectua cercetarea. Scopul proiectării cercetării este acela de a asigura colectarea de dovezi relevante cu cheltuieli minime de efort, timp și bani. Dar modul în care pot fi realizate toate acestea depinde în principal de scopul cercetării. Scopul cercetării poate fi:
În cazul în care scopul studiului de cercetare este explorarea, este de preferat un proiect flexibil de cercetare, care oferă oportunitatea de a lua în considerare mai multe aspecte diferite ale unei probleme. Când scopul studiului de cercetare constă în descrierea exactă a unei situații sau a unei asocieri între variabile, proiectul adecvat va fi unul care minimizează prejudecățile și maximizează fiabilitatea datelor colectate și analizate. Dintre proiectele de cercetare, amintim testarea ipotezelor experimentale și non-experimentale. Pregătirea proiectului de cercetare implică de cele mai multe ori:
Yüklə 439,98 Kb. Dostları ilə paylaş:
|