Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

341

spuse apropiindu-se de ea cu o înfăţişare cumplită, omul care vrea să alunge neştiinţa şi crima de pe pămînt trebuie să treacă asemenea unei furtuni şi să facă răul la întîmplare ?

Mathilde simţi că i se face frică; nu putu să-i înfrunte privirea şi se dădu doi paşi înapoi. îl mai privi o clipă; apoi, ruşinată că a cuprins-o teama, ieşi din bibliotecă, călcînd cu paşi uşori.

CAPITOLUL X Regina Marguerite

Iubire! în care nebunie nu

izbuteşti să ne faci a găsi plăcerea ?

Scrisorile unei CĂLUGĂRIŢE PORTUGHEZE¹

Julien îşi recitea scrisorile, cînd se auzi clopoţelul pentru masă: „Ce ridicol trebuie să fi fost în ochii acestei păpuşi pariziene ! îşi zise el; curată nebunie că i-am spus Iftră ocol la ce mă gîndeam! Dar poate că nebunia nu e Chiar atît de mare. De data asta, adevărul era demn de mine. Şi apoi, de ce a venit să mă întrebe lucruri atît de iiiiime ? A fost o indiscreţie din partea ei. Şi a cam între-mi măsura bunei-cuviinţe. Doar părerile mele despre l>anton nu fac parte din slujba pentru care tatăl ei mă l>IAieşte."

lntrînd în sufragerie, Julien îşi uită supărarea din pri-lina rochiei de mare doliu purtată de domnişoara de La Mole, care îl miră cu atît mai mult cu cît nimeni din familie i nu era îmbrăcat în negru.

După cină, Julien se pomeni lecuit cu totul de porni-feu însufleţită care îl stăpînise în ziua aceea. Din fericire,
■ ni. acest titlu s-au publicat în 1769 scrisorile de dragoste. ale ■ii ■ ii iţei portugheze Mariana Alcoforado.

w

342

STENDHAI.

academicianul cunoscător al limbii latine se afla printre oaspeţi. „Iată cine va rîde cel mai puţin de mine dacă, după cum bănuiesc, întrebarea mea cu privire la doliul domnişoarei de La Mole va fi o stîngăcie", îşi spuse Julien.

Mathilde îl privea cu o expresie ciudată. „Aceasta-i cochetăria femeilor de pe aici, aşa cum mi-a zugrăvit-o doamna de Rânal, gîndi Julien. Azi-dimineaţă nu m-am purtat prietenos cu ea şi nu i-am împlinit toana de a sta de vorbă. Din pricina asta, mă preţuieşte şi mai mult. Dar diavolul nici vorbă că tot diavol rămîne. Peste cîtăva vreme, trufia ei dispreţuitoare va şti să se răzbune. De la ea mă aştept la lucruri şi mai rele. Cîtă deosebire faţă de aceea pe care am pierdut-o ! Ce farmec firesc şi ce naivi­tate găseam la ea ! îi cunoşteam gîndurile înainte ca ea să fi gîndit; i le vedeam zămislindu-se; în inima ei n-aveam alt potrivnic decît teama de a-şi pierde copiii! Iar teanu asta îndreptăţită şi firească îmi era plăcută pînă şi mi< care sufeream din pricina ei. Am fost un prost. Ideile despre Paris m-au împiedicat să preţuiesc femeia ac sublimă. Cîtă deosebire, Dumnezeule mare ! Şi peste c i dau aici ? Vanitate deşartă şi dispreţuitoare, toate nuanul. amorului propriu, şi nimic altceva."

Tocmai se ridicau de la masă. „Nu cumva să-mi scape academicianul", îşi spuse Julien. Pe cînd stiăbăteau grădir se apropie de el cu un aer blînd şi supus şi-i împărtăşi furii împotriva succesului lui Hematii .

— Dacă am mai fi pe vremea ordinelor de întem­niţare !... îi spuse el.

— Atunci n-ar mai fi avut îndrăzneala, exclamă aca* demicianul cu un gest â la Talma².

l Reprezentarea în 1830 a dramei Hemani de V. Hugo a dezlănţuit lup

ta dintre clasici şi romantici

1 Frangois-Joseph Talma (1763-1826), celebru tragedian francez.

ROŞU ŞI NEGRU

343

Vorbind despre o floare, Julien cită cîteva cuvinte din Georgicele lui Vergiliu şi afirmă că nimic nu egala versu­rile abatelui Delille. într-un cuvînt, îl măguli în toate felu­rile pe academician. Apoi, cu aerul cel mai nepăsător :

— Cred că domnişoara de La Mole a moştenit vreun unchi după care poartă doliu.

— Cum! eşti de-ai casei şi nu-i cunoşti nebunia ? se miră academicianul oprindu-se locului. De fapt, e ciudat că maică-sa îi îngăduie asemenea lucruri; dar, între noi fie vorba, nu prin tăria caracterului strălucesc ai casei. Are domnişoara Mathilde tărie de caracter pentru toţi şi ca îi conduce. Astăzi e 30 aprilie! Şi academicianul se opri locului, privindu-1 pe Julien cu un aer plin de isteţime. Julien zîmbi cît putu mai spiritual.

„Ce legătură poate să existe între a conduce o casă întreagă, a purta o rochie neagră şi 30 aprilie ? se întrebă el. Sînt, pesemne, mult mai nepriceput decît îmi închi­puiam."

— Vă mărturisesc... îi spuse el academicianului, continuînd să-1 întrebe cu privirea.

— Să ne plimbăm un pic prin grădină, se bucură aca-iU micianul întrezărind cu plăcere prilejul de a istorisi o poveste lungă şi elegantă. Cum ! E oare cu putinţă să nu ştii ce s-a întîmplat la 30 aprilie 1574 ?

— Unde ? întrebă Julien mirat.

— în Place de Greve.

Julien era atît de mirat, încît cuvintele acestea nu-i spuseră nimic. Curiozitatea, aşteptarea unui lucru tragic, mît de potrivit firii lui, făceau să-i strălucească în ochi flacăra aceea pe care povestitorului îi place atît de mult s-o vadă la cel ce ascultă. Academicianul, încîntat că găseşte ui ochi neprihănite, îi povesti pe îndelete lui Julien cum, hi M) aprilie 1574, celui mai frumos bărbat al veacului ace­luia, lui Boniface de La Mole şi lui Annibal de Coconasso, un gentilom piemontez, prieten cu el, le-au fost retezate i «pete în Place de Greve. La Mole era amantul nespus de

344

STENDHAI.

drag al reginei Margareta de Navarra; şi ţine seama, adăugă academicianul, că domnişoara de La Mole se numeşte Mathilde-Marguerite. La Mole era în acelaşi timp favoritul ducelui de Alenşon şi prietenul intim al regelui de Navarra, devenit mai apoi Henric al IV-lea, soţul amantei sale. în ziua de lăsata secului din acel an 1574, curtea se afla la Saint-Germain cu bietul rege Carol al DC-lea, care trăgea să moară. La Mole voia să-i răpească pe prinţi, prietenii lui, pe care Caterina de Medici îi ţinea prizonku la curte. înainta cu două sute de călăreţi pînă sub ziduri U de la Saint-Germain. Dar pe ducele de Alencpn îl cuprinşi teama, iar La Mole fu azvârlit pe mîna călăului.

Ceea ce o tulbură însă mai mult pe domnişoara Mathilde, după cum mi-a mărturisit ea însăşi acum sapi» sau opt ani, cînd avea doisprezece ani, căci e de o intcli genţă, de o inteligenţă!... Şi academicianul ridică ochii spre'cer. Ceea ce o tulbură mai mult în catastrofa aceasta politică e faptul că regina Marguerite, ascunsă într-o casa din Place de Grave, a îndrăznit să-i ceară călăului capul i < tezat al amantului ei. Şi, la miezul nopţii următoare > luat capul cu ea, în caleaşca, şi 1-a îngropat cu mîna ei într-o bisericuţă de la poalele colinei Montmartre.

— E cu putinţă ? exclamă Julien emoţionat.

— Domnişoara Mathilde îşi dispreţuieşte fraţii, pentru că, după cum ştii, el nu se gîndeşte deloc la po tea asta veche şi nu poartă doliu în ziua de 30 aprilie. De la faimoasa execuţie şi în amintirea prieteniei strînse dinln La Mole şi Coconasso, care Coconasso, ca italian ce era») se numea Annibal, toţi bărbaţii din familia de La Mole ii poartă numele. Şi, adaugă academicianul coborînd glasul acest Coconasso a fost, după spusele lui Carol al IX-leil însuşi, unul dintre cei mai cruzi ucigaşi din 24 augu i 1572 . Dar cum e cu putinţă, dragul meu Sorel, să nu cu» noşti asemenea lucruri, dumneata care eşti de-ai casei ?

l Noaptea Sfîntului Bartolomeu, cînd a avut loc în Franţa masacr hughenoţilor de către catolici.

ROŞU ŞI NEGRU

— Iată, aşadar, de ce, de două ori în timpul mesei, domnişoara de La Mole i-a spus Annibal fratelui ei. Cre­deam că n-am auzit eu bine.

— Era o dojana. Mie mi se pare ciudat că marchiza rabdă asemenea nebunii... Soţul domnişoarei o să aibă multe de pătimit!

Cuvintele acestea fură urmate de cinci sau şase fraze ironice. Voioşia şi intimitatea care luceau în ochii acade­micianului îl izbiră pe Julien. „Sîntem două slugi, ocupate să-şi bîrfească stăpînii, gîndi el. Dar nimic nu trebuie să mă mire din partea acestui academician."

într-o zi, Julien îl surprinsese îngenuncheat în faţa marchizei de La Mole; îi cerea un debit de tutun pentru un nepot din provincie. Seara, o tînără cameristă a domnişoarei de La Mole, care îl plăcea pe Julien aşa cum îl plăcuse pe vremuri Elisa, îi dădu ideea că stăpîna ei nu se îmbrăcase în doliu ca să atragă privirile. Ciudăţenia asta era o trăsătură a firii ei. îl iubea cu adevărat pe Honiface de La Mole, amantul drag al celei mai inteli­gente regine din veacul lui, mort fiindcă voise să-şi elibe­reze prietenii.

Şi încă ce prieteni! Primul principe de coroană şi pe I Icnric al IV-lea.

Deprins cu naturaleţea desăvîrşită care strălucea în. întreaga purtare a doamnei de R6nal, Julien vedea numai prefăcătorie la toate femeile din Paris ; şi dacă se mai ni­merea să fie şi puţin trist, nu le spunea o vorbă. Dom­nişoara de La Mole, însă, nu semăna cîtuşi de puţin cu i rlelalte femei.

începu prin a nu mai socoti drept uscăciune sufle-Icască genul de frumuseţe legat de nobleţea ţinutei. Şi avu lungi convorbiri cu domnişoara de La Mole, care, uneori după cină, se plimba cu el prin grădină, de-a lungul ferestre-|i ti deschise ale salonaşului. într-o zi, ea îi spuse că citea