Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

ROŞU ŞI NEGRU

363

de mine ? Trebuie să mărturisesc că un asemenea lucru e mult mai cu putinţă, mult mai firesc decît o pretinsă pa­siune a domnişoarei de La Mole pentru un pîrlit de secre­tar. Mai întîi, au oamenii ăştia pasiuni ? Cînd e vorba de mistificare, nu-i întrece nimeni. îmi pizmuiesc biata mea superioritate în vorbire. Invidia e încă una din slăbiciunile lor. Aşa totul pare lămurit. Domnişoara de La Mole vrea să-mi vîre în cap că mă place, numai ca să mă facă de rîs în faţa pretendentului ei."

Bănuiala aceasta crudă schimbă toată starea morală a lui Julien. Ea îi întîlni în inimă un mugure de iubire, pe care nu-i fu greu să-1 distrugă. Iubirea lui Julien se înte­meia doar pe rara frumuseţe a Mathildei sau, mai de­grabă, pe ţinuta ei de regină şi pe rochiile ei minunate. în privinţa aceasta, Julien rămăsese tot un parvenit. După cît se spune, un ţăran deştept cînd ajunge pe primele trepte ale societăţii, rămîne uimit mai ales în faţa vreunei femei frumoase din lumea bună. Nu caracterul Mathildei îl mişcase pe Julien pînă în ziua aceea. Avea destul bun-simţ ca să-şi dea seama că nu-i cunoştea deloc firea. Tot ce vedea putea să nu fie decît o aparenţă.

De pildă, Mathilde n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la liturghia de duminică; aproape zilnic îşi însoţea mama la biserică. Iar dacă, în saloanele palatului La Mole, vreun nechibzuit uita unde se afla şi-şi permitea cea mai uşoară aluzie la vreo glumă împotriva intereselor adevărate sau presupuse ale tronului sau ale altarului, Mathilde devenea inir-o clipă de o răceală de gheaţă. Privirea ei, atît de iii:igătoare, îmbrăca nemărginita trufie nepăsătoare a 111iiii vechi portret de familie.

Dar Julien se convinsese că avea totdeauna, la ea în • ui icră, unul sau două din volumele cele mai filozofice lli lui Voltaire. El însuşi fura deseori cîteva tomuri din inimoasa ediţie atît de minunat legată. Depărtînd puţin flecare volum alăturat, ascundea lipsa celui pe care îl lua; ■ in isi dădu curînd seama că-1 mai citea cineva pe Voi-
364

STENDHAI,

taire. Atunci folosise un şiretlic de seminar; puse cîteva fire de păr peste volumele care bănuia că ar putea s-o in­tereseze pe domnişoara de La Mole. Şi volumele dispăreau săptămîni de-a rîndul.

Domnul de La Mole, supărat pe librarul lui, care îi tri­mitea toate falsele Memorii, îl puse pe Julien să-i cumpere noutăţile mai deocheate. Dar, pentru ca veninul să nu se împrăştie în toată casa, secretarul avea ordin să ascundă cărţile acestea, într-o mică bibliotecă aşezată în camera marchizului. Şi Julien se convinse curînd că, oricît de puţin duşmănoase faţă de interesele tronului şi ale altarului ar fi fost cărţile acestea noi, ele nu întîrziau să dispară. Sigur, nu era Norbert cel care le citea.

Exagerînd experienţa aceasta, Julien credea că dom­nişoara de La Mole are voita prefăcătorie a unui Machia-velli. Dar pretinsa ticăloşie i se părea plină de farmec, aproape singurul farmec moral al Mathildei. Plictisit de făţărnicie şi de vorbărie asupra virtuţii, ajungea acum la excese.

Şi, mai mult îşi stîrnea imaginaţia decît era tîrît de dragoste.

Abia după ce se pierdea în visări, gîndindu-se la taliq nespus de elegantă a domnişoarei de La Mole, la gustul desăvîrşit al îmbrăcăminţii ei, la mîinile ei albe, la fru­museţea braţelor ei, la graţia firească a tuturor mişcăriloi ei, se pomenea îndrăgostit. Atunci, ca să-i întregească farmecul, şi-o închipuia ca pe o Caterina de Mediu Nimic nu i se părea prea profund sau prea mîrşav penim caracterul pe care i-1 împrumuta. Era idealul Maslonilm al Frilairilor şi al Castanezilor, admiraţi de el în tinereţe,! într-un cuvînt, era idealul lui despre Paris.

Şi, oare, a existat vreodată ceva mai caraghios pe lume decît să crezi în profunzimea sau în ticăloşia caracterului parizian ?

„Se prea poate ca acest trio să-şi bată joc de mim gîndea Julien. Şi dacă nu-i vedem încă expresia posti