Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

mm.

HI

16»_______——- T^WnuSeo ^{ar pUfta}

MU

_lui Julien vteun du<* V _şl ^e w

l r _ , ^ ^narte 7

ROŞU ŞI NEGRU

361

Fiică a unui om cu minte aleasă, care putea să devină ministru şi să-i restituie clerului pădurile sale, domnişoara de La Mole avusese parte, la mănăstirea Sacr6-Coeur, de cele mai copleşitoare linguşiri. Nenorocirea acesta nu mai putea fi îndreptată. 1 se vîrîse în cap că datorită obîrşiei şi bogăţiei sale, ea trebuie să fie mai fericită decît oricare alta. Iată de unde se trag plictisul prinţilor şi toate nebu­niile lor.

Mathilde nu scăpase de influenţa nefericită a acestor idei. Oricîtă minte ai avea, la zece ani nu te poţi apăra împotriva linguşirilor unei întregi mănăstiri, mai ales cînd ele par atît de întemeiate.

Din clipa cînd hotărîse că e îndrăgostită de Julien, Mathilde nu se mai plictisi. Se felicita zilnic pentru ideea de a se lăsa pradă unei mari pasiuni. „Joaca asta e primejdioasă, gîndea ea. Dar cu atît mai bine! De-o mie de ori cu atît mai bine!

Fără o mare pasiune, am tînjit de plictiseală în cea mai frumosă epocă a vieţii, între şaisprezece şi douăzeci de ani. Cei mai frumoşi ani i-am şi pierdut pînă acum; singura plăcere ce mi se oferă este să ascult ţicnelile prie­tenelor mamei, care, după cît se spune, în 1792, la Coblentz , nu erau chiar atît de severe pe cît le sînt astăzi cuvintele.

Şi tocmai cînd aceste grave îndoieli fr-ămîntau sufletul Mathildei, Julien nu-i înţelegea deloc privirile stăruitoare aţintite asupra lui. Simţea, fireşte, o răceală din ce în ce mat mare în purtarea contelui Norbert şi o nouă criză de trufie în purtarea domnilor de Caylus, de Luz şi de Croi-senois. Dar se obişnuise cu asta. Nenorocirea asta i se mtîmpla, uneori, după vreo serată, în timpul căreia strălu-i isc mai mult decît s-ar fi cuvenit situaţiei lui. Fără primirea deosebită din partea Mathildei şi fără curiozitatea pe care i-o

i (>raş în Germania în care s-au refugiat aristocraţii francezi în 1789, pentru a complota împotriva revoluţiei.

362

STENDHAL
stîrnea tot grupul lor, Julien s-ar fi ferit să-i urmeze în grădină pe distinşii tineri cu mustăţi cînd, după cină, o însoţeau acolo pe domnişoara de La Mole.

„Da, nu e cu putinţă să mă înşel, îşi spunea Julien; domnişoara de La Mole mă priveşte într-un fel ciudat. Dar chiar atunci cînd frumoşii ei ochi albaştri, aţintiţi asu­pra mea, par mai sinceri, zăresc în ei ceva studiat, o fărîmă de sînge rece şi de răutate. E cu putinţă ca asta să fie iu­bire ? Cîtă deosebire cînd mă gîndesc la privirile doamnei de Renal!"

într-o seară, după cină, Julien, care îl urmase pe dom­nul de La Mole în cabinetul său, se întorcea grăbit în grădină. Pe cînd se apropia de grupul Mathildei fără gînd să se ferească, auzi cîteva cuvinte spuse cu glas tare. Dom­nişoara de La Mole îşi necăjea fratele. Julien îşi auzi nu­mele, rostit limpede, de două ori. Atunci, se ivi. Şi deodată să lăsă o tăcere adîncă, pe care ceilalţi încercară zadarnic s-o împrăştie. Domnişoara de La Mole şi fratele ei păreau prea aprinşi ca să poată schimba vorba. Domnii de Caylus şi Croisenois, de Luz şi încă un prieten al lor îl primiră cu o răceală de gheaţă. Atunci el se depărta.

CAPITOLUL XIII Un complot

Cuvintele fără legătură, întilnirile întimplătoare se preschimbă în do­vezi cît se poate de limpezi pentru omul cu imaginaţie, dacă are cît de cît foc în inimă.

SCHILLER

A doua zi, Julien îi surprinse iar pe Norbert şi pe son sa vorbind despre el. La sosirea lui, se lăsă o tăcere de| moarte, ca şi în ajun. Atunci bănuielile întrecură orice li­mită. „Oare tinerii ăştia amabili au de gînd să-şi bată joc '