Pseudonimul literar al lui Henri Beyle (1783-1842), I i u r ui I i

Un roman: o oglindă pe care-o plimbi de-a lungul unui drum.

SAINT-RfiAL¹

Ctnd Julien zări piţoreştile ruine ale străvechii biserici ■I Vergy, îşi dădu seama că de două zile nu se mai Kiiilisc, nici măcar în treacăt, la doamna de Renal. „în Ea cînd am plecat, femeia aceasta mi-a reamintit |ttunta nemărginită care ne desparte şi m-a tratat ca pe K fiu de lucrător. Fără îndoială, a vrut să-mi arate cît de Mu Ii pare că mi-a lăsat mîna ei, în ajun... Şi totuşi, ce ■tina frumoasă are! Cît farmec! Cîtă nobleţe în privirile

Pustei femei!"

i'osibilitatea de a se îmbogăţi pe lîngă Fouque făcea 1.1 j'indurile lui Julien să fie întrucîtva mai puţin *|u moare; simţămîntul viu al sărăciei şi al stării lui înjo-■(tuare în ochii lumii nu-1 mai necăjea atît de des. Ca şi ■uin s-ar fi aflat undeva, pe o înălţime, putea acum să ju-I tl< > i şi să domine, ca să zic aşa, sărăcia cruntă şi îndestula-I |t .1 căreia el îi spunea tot bogăţie. Departe de a-şi privi ca Iun lilozof situaţia, Julien avea totuşi destulă luciditate ca I ia c simtă schimbat după călătoria aceasta în munţi.

Si îl miră adînca tulburare cu care doamna de Renal I »«n uită scurta povestire despre călătoria sa, povestire ce-I lut A de ea.

.ii.

\ de ea.

Touque avusese planuri de însurătoare, iubiri neferi-

■; destăinuirile îndelungi în legătură cu ele răpiseră

istoric şi literat francez.

90

STENDHAU

aci

mult timp din convorbirile celor doi prieteni. După ci întîlnise prea devreme fericirea, Fouque observase că ni era el singurul iubit. Toate povestirile acestea îl miraserB pe Julien şi aflase din ele o sumedenie de lucruri noi. Pînl atunci, viaţa lui singuratică, trăită numai în închipuire şi-l neîncredere, îl depărtase de tot ce l-ar fi putut lumina. I Cît lipsise Julien, pentru doamna de Rânal viaţa na fusese decît un lung şir de chinuri felurite, dar toate dfl neîndurat; se simţise cu adevărat bolnavă.

— Mai ales, îi spuse doamna Derville cînd îl văzu afl sind pe Julien, bolnavă cum eşti, diseară nu cumva să iei în gradină. Umezeala aerului te-ar putea îmbolnăvi şi ml rău.

Doamna Derville vedea cu mirare că prietena ei, care domnul de Rânal o dojenea mereu că se îmbrac prea simplu, îşi pusese nişte ciorapi ajuraţi şi nişte pantoM de toată frumuseţea, abia aduşi de la Paris. De trei zifl încoace, singura distracţie a doamnei de Renal fusese sfl croiască şi s-o zorească pe FJisa să-i coasă o rochie de varl dintr-o ţesătură foarte la modă. Abia putuseră termina rol chia, cîteva clipe înainte de sosirea lui Julien ; doamna <■ Rânal o îmbrăcă imediat. Prietena ei nu mai avu nici ol îndoială. „Iubeşte, nefericita !" îşi spuse doamna DervillH Şi-i înţelese toate simptomele ciudate ale bolii.

Apoi o văzu vorbindu-i lui Julien. Obrajii i se făceau! cînd albi ca varul, cînd roşii ca focul. în ochii ei, aţintiţi ti ochii tînârului preceptor, se oglindea o adîncă neliniş» Doamna de R6nal se aştepta dintr-o clipă în alta ca el m se explice şi să-i anunţe că-i va părăsi sau că va rămîn^ Julien nici nu pomenea măcar despre asemenea lucruri, I care nu se gîndea. După un zbucium îngrozitor, doamr de Rânal îndrăzni, în sfîrşit, să-1 întrebe, cu o voce tr«l murătoare, în care i se oglindea întreaga patimă :

— Ai să-ţi părăseşti elevii ca să intri în altă parte ? Julien fu izbit de vocea nesigură şi de privirea doa

nei de Renal. „Femeia asta mă iubeşte, îşi spuse el; dai după ce-o să-i treacă slăbiciunea de care, în trufia ei, căieşte, şi după ce n-o să-i mai fie teamă că plec, o s-o ci

jiiiiiclă iar mîndria." Felul acesta de a privi situaţia limbătu ca un fulger prin mintea lui Julien. Răspunse ■vUelnic:

- Mi-ar veni tare greu să părăsesc nişte copii atît de impuţi şi de viţă atît de aleasă, dar poate voi fi nevoit s-o >mul are îndatoriri şi faţă de sine însuşi.

Rostind cuvintele de viţă atît de aleasă (cuvinte aristo-■ttlice pe care Julien le învăţase de curînd), în el se iscă Un simţămînt adînc, potrivnic simpatiei. „în ochii femeii Iwsicia, gîndea Julien, eu nu sînt de viţă aleasă."

Ascultîndu-1, doamna de R6nal îi admira inteligenţa şi fiuiiHiseţea, dar îşi simţea inima zdrobită la gîndul HccArii pe care el o lăsa să se întrevadă. Toţi cunoscuţii ilin Vcrrieres, veniţi s-o viziteze cît lipsise Julien, se între-■lotră în complimente pentru omul minunat pe care soţul m Mvusese norocul să-1 descopere te miri unde. Şi asta nu ■liukă oamenii aceştia ar fi priceput mare lucru din pro-Uti sile făcute de copii. Faptul că el ştia Biblia pe de rost, Kt tncâ în latineşte, îi umpluse pe localnicii din Verrieres le 0 admiraţie în stare să dureze, poate, un veac.

Cum nu vorbea cu nimeni, Julien habar n-avea de Imite acestea. Dacă doamna de R6nal s-ar fi putut stăpîni Ml de cît, l-ar fi lăudat pentru faima dobîndită şi, potolin-■u i astfel orgoliul, ar fi avut în faţă un Julien blînd şi ■in^ui, cu atît mai mult cu cît el găsea că rochia ei cea ftiiua c îneîntătoare'. Doamna de R6nal, mulţumită şi de miimuseţea rochiei şi mai ales de ceea ce îi spusese Julien In ai castă privinţă, dori să facă o plimbare în grădină; fui lud, însă, mărturisi că nu e în stare să umble. Şi se spri­jini ele braţul călătorului, dar, în loc să-i sporească pute-ţllr, atingerea braţului acestuia i le răpi cu totul.

Se întunecase; de îndată ce se aşezară unul lîngă altul, Julun, folosindu-şi vechiul privilegiu, îndrăzni să-şi apro­pii l>uzele de braţul frumoasei lui vecine şi să-i ia mîna. Nu se gîndea la doamna de Renal, ci la îndrăzneala dove-ilii.i de Fouque faţă de amantele lui; cuvintele de viţă H/../WÎ îi mai apăsau încă inima. Doamna de Rânal îi »innsc mîna, dar asta nu-i făcu nici un fel de plăcere.