Psihologia

IV. Aspectul afectiv al reacţiilor sensori-motorii

Aspectul cognitiv al conduitelor constă în structurarea lor, iar aspectul afectiv în energetica lor (sau, cum spunea P. Janet în „economia“ lor). Aceste două aspecte sunt în acelaşi timp ireductibile, indisociabile şi complementare: nu trebuie deci să ne mirăm dacă vom găsi un paralelism remarcabil între evoluţiile lor respective. Într-adevăr, privind dintr-un punct de vedere, general, în timp ce schematismul cognitiv trece de la o stare iniţială centrală pe acţiunea proprie la construirea unui univers obiectiv şi decentrat, afectivitatea aceloraşi nivele sensori-motorii pleacă de la o stare de nediferenţiere între eu şi mediul înconjurător fizic şi uman, pentru a construi pe urmă un ansamblu de schimburi între eul diferenţiat şi persoane (sentimentele inter-individuale) sau lucruri (diversele interese în raport cu diferitele nivele).

Dar studiul afectivităţii sugarului este desigur mult mai dificil decât al funcţiilor sale cognitive, riscul adultomorfismului fiind în acest caz mult mai mare. Majoritatea lucrărilor cunoscute sunt de natură psihanalitică, ele mulţumindu-se mult timp să reconstituie stadiile elementare, pornind de la psihopatologia adultului. Dimpotrivă, o dată cu lucrările lui R. Spitz, K. Wolf si Th. Gouin-Décarie, psihologia sugarului a devenit experimentală, iar o dată cu actualele cercetări efectuate de S. Escalona, de inspiraţie în acelaşi timp psihanalitică şi lewiniană, această disciplină se eliberează de strânsoarea cadrului freudian pentru a atinge nivelul unei analize obiective şi al unui control obiectiv.

1. Adualismul iniţial. — Afectele proprii primelor două stadii (§ I, I – II) se înscriu în contextul deja descris de J. M. Baldwin sub denumirea de „ adualism“, în care nu există încă, fără îndoială, nici un fel de conştiinţă de sine, adică nici o graniţă între lumea interioară sau trăită şi ansamblul realităţilor exterioare. După Baldwin, Freud a vorbit de narcisism, dar fără a-şi da seama în suficientă măsură că era vorba de un narcisism fără Narcis. Ulterior, Anna Freud a precizat acest concept de „narcisism primar“ în sensul nediferenţierii iniţiale „eu“ şi „altul“. Wallon descrie această nediferenţiere în termeni de simbioză, dar este important să specificăm că exact în masura în care eul ramâne inconştient de sine, deci nediferenţiat, întreaga afectivitate este centrată pe corpul propriu şi pe acţiunea proprie a copilului deoarece numai o disociere între „eu“ şi „altul“ sau „non eu“, permite o decentrare afectivă ca şi una cognitivă. Iată de ce intenţia cuprinsă în noţiunea de narcisism ramâne valabilă cu condiţia să se precizeze că nu este vorba de o centrare conştientă pe eul copilului, adică pe un eu identic cu ceea ce va deveni o dată elaborat, ci de o centrare inconştientă prin nediferenţiere.

Acestea fiind zise, afectele observabile în acest context adualistic ţin în primul rând de ritmurile generale care corespund ritmurilor activităţilor spontane şi globale ale organismului (§ I) : alternări între stările de tensiune şi de detenţă etc. Aceste ritmuri se diferenţiază în căutări de stimuli agreabili şi în tendinţele de a-i evita pe cei dezagreabili.

Unul dintre simptomele cele mai studiate ale satisfacţiei este surâsul care a dat loc la interpretări multiple. Ch. Bühler si Kaila au văzut în surâs o reacţie specifică a persoanei umane. Dar, pe de o parte se observă la început un fel de surâs fiziologic imediat după supt, în absenţa oricărui stimul vizual. Pe de altă parte, unul dintre autorii acestei cărţi a consemnat surâsuri foarte precoce în faţa unor obiecte în mişcare. Reacţia faţă de figura umană a fost studiată cu ajutorul unor măşti mai mult sau mai puţin complete (cu ochi şi frunte dar fără gură etc.) analoge „momelelor“ de care se servesc etologiştii din şcoala lui Tinbergen şi Lorenz, pentru a analiza declanşatorii perceptivi ai mecanismelor înnăscute. S-a observat, în această privinţă, că ochii şi partea superioară a feţei au un rol preponderent, iar unii autori (Bowlby) consideră aceşti stimuli ca analogi ai declanşatorilor ereditari (IRM)¹ . Dar, o dată cu lucrările lui Spitz² şi Wolf, este mai prudent să nu vedem în surâs decât un semn de recunoaştere a unui complex de stimuli într-un context de satisfacere a trebuinţelor. Aşadar, la început nu ar exista recunoaşterea persoanei altuia; surâsul copilului fiind de foarte multe ori provocat, întreţinut, întărit sau „răspândit“ prin surâsul unui partener uman, el devine mai curând sau mai târziu un instrument de schimb sau de contagiune şi, prin urmare, încetul cu încetul un mijloc de diferenţiere a persoanelor şi lucrurilor (primele nefiind multă vreme decât nişte centre deosebit de active şi neprevăzute, asimilate în funcţie de reacţiile proprii, fără diferenţiere netă în raport cu lucrurile).

2. 
   Reacţii intermediare. — În cursul stadiilor III si IV asistăm, în general, în funcţie de complexitatea crescândă a conduitelor, la o sporire a satisfacţiilor psihologice care se adaugă satisfacţiilor organice. Dar, dacă sursele de interes se diversifică în acest fel, se observă de asemenea stări noi în prezenţa necunoscutului, din ce în ce mai bine diferenţiate de acelea pe care le provoacă cunoscutul: nelinişte în prezenţa unor persoane străine mediului (Spitz), reacţii la situaţii ciudate (Meili) etc. şi o toleranţă mai mare sau mai mică faţă de stress, toleranţă care creşte dacă conflictul se produce într-un context de contacte de altfel agreabile.
   

Contactul cu persoanele devine din ce în ce mai important, anunţând o trecere de la contagiune la comunicare (Escalona).  Într-adevăr, înainte de a se fi construit într-un mod complementar eul şi „altul“ cât şi interacţiunile lor, asistăm la elaborarea unui sistem întreg de schimburi datorite imitaţiei, descifrării indicilor gestuali şi a mimicelor. Copilul ajunge să reacţioneze la prezenţa persoanelor într-un fel din ce în ce mai specific, deoarece ele acţionează altfel decât lucrurile şi se comportă potrivit unor scheme care pot fi puse în relaţie cu schemele acţiunii sale proprii. Mai devreme sau mai târziu se stabileşte chiar un fel de cauzalitate relativă la persoane, întrucât ele procură plăcere, reconfortare, linişte, securitate etc.

Este însă esenţial să înţelegem că ansamblul acestor progrese afective este solidar cu structurarea generală a conduitelor. „Faptele de care dispun, - conchide Escalona, - sugerează posibilitatea de a extinde la toate aspectele adaptative ale funcţionării mintale ceea ce Piaget propune pentru „cogniţie“ : emergenţa unor funcţii cum sunt comunicarea, modularea afectelor, controlul excitaţiilor, posibilitatea de a amâna reacţiile (delay), unele aspecte ale relaţiilor obiectuale ca identificarea reprezintă în toate aceste cazuri rezultatul secvenţelor dezvoltării sensori-motorii înainte ca funcţiile să fie legat de un ego într-un sens mai restrâns“¹.

3. 
   Relaţiile „obiectuale“. — În cursul stadiilor V si VI (pregătirea începând din stadiul IV), asistăm la ceea ce Freud numea o „alegere a obiectului“ afectiv şi pe care o consideră ca un transfer de „libido“, plecând de la eul narcisic asupra persoanei părinţilor. Astăzi, psihanaliştii vorbesc despre „relaţii obiectuale“ şi când, în şcoala lor, Hartmann si Rapaport au insistat asupra autonomiei eului în raport cu „libido“-ul, ei concep apariţia acestor relaţii obiectuale ca marcând dubla constituire a „eului“ diferenţiat de „altul“ şi a altuia devenit obiect de afectivitate. J. M. Baldwin, încă mai demult, insistase asupra rolului imitaţiei în elaborarea eului, ceea ce atestă solodaritatea şi complementaritatea formaţiunilor ego şi alter.
   

În acest caz problemele constau în a  înţelege cauzele pentru care această decentrare a afectivităţii asupra persoanei altuia, în acelaşi timp deosebită şi analogă eului, care se descoperă în comparaţie cu „altul“, se produce la acest nivel de dezvoltare şi mai ales în a înţelege felul în care are loc această decentrare. Am presupus, deci, că această decentrare afectivă este un corelat al decentrării cognitive, nu în sensul că una ar domina pe cealaltă, ci ambele producându-se într-un proces de ansamblu. Într-adevăr, în masura în care copilul încetează să raporteze totul la stările sale sau la acţiunea sa proprie pentru a înlocui o lume de tablouri fluctuante fără consistenţă spaţio-temporală şi fără cauzalitate exterioară sau fizică într-un univers de obiecte permanente, structurat potrivit grupurilor de deplasări spaţio-temporale şi supus unei cauzalităţi obiectivate şi spaţializate, se înţelege de la sine că afectivitatea copilului se va ataşa, de acele obiecte permanente localizabile şi surse de cauzalitate exterioară care sunt personale. De aici constituirea unor „relaţii obiectuale“ în strânsă legatură cu schema obiectelor permanente.

Această ipoteză foarte verosimilă, dar totuşi nedovedită a fost verificată recent de Th. Gouin-Décarie². După cum am văzut (§ II), această canadiană a controlat, pe 90 de subiecţi, desfăşurarea regulată a etapelor de formare a schemei obiectului. Dar ea a mai analizat pe aceiaşi subiecţi reacţiile afective în funcţie de o scară referitoare la „relaţiile obiectuale“ (evoluţia astfel observată este netă, deşi mai puţin regulată decât în cazul reacţiilor cognitive). Pe baza acestor două categorii de date, Th. Gouin-Décarie a putut demonstra existenţa unei corelaţii semnificative între ele¹, etapele afectivităţii corespunzând în linii mari pentru fiecare grupă de subiecţi etapelor construirii obiectului².

Aceste diverse corelaţii cognitive şi afective şi interacţiuni interindividuale sunt în sfârşit de natură să nuanţeze concluziile care trebuie trase din reacţiile la spitalizarea prelungită (hospitalismul). Se ştie că sub acest termen psihanaliştii Spitz, apoi Goldfarb, Bowlloy ş.a. au studiat efectele separării copilului de mamă, ale carenţei materne şi ale educaţiei în maternităţi şi creşe. Faptele observate au arătat existenţa unor întârzieri sistematice (de altfel elective) ale dezvoltării, sau chiar opriri şi regrese în cazul unei separări de durată. Dar şi aici trebuie să ţinem seama de ansamblul factorilor. Rolul principal nu l-a avut în mod necesar elementul matern ca element specializat afectiv (în sens freudian), ci lipsa unor interactiuni stimulatoare; or, acestea pot fi legate de mamă nu numai pentru că este mamă, ci şi pentru că s-a creat un mod de schimb între o anumită persoană având un anumit caracter şi un anumit copil, de asemenea având propriul său caracter.