Laşul
Laşitatea pare să fie o slăbiciune a sufletului, provocată de frică. Laş este omul care, călătorind pe mare, ridică ochii spre cer şi întreabă pe cârmaci dacă e cu putinţă să se avânte în larg (departe de ţărm, navigaţia devenea periculoasă, din pricina furtunilor) şi ce-au prevestit zeii. Tovarăşului de drum îi destăinuie că l-a cuprins spaima în urma unui vis. Pornind la război şi aflând că s-a dat ordin ca pedestrimea să iasă la atac, laşul cheamă oamenii din aceeaşi trupă cu el şi îi îndeamnă să stea pe lângă el, atenţi la fiecare mişcare, pretextând că nu poate recunoaşte uşor pe vrăjmaşi. Când aude strigăte şi vede soldaţii prăbuşindu-se la pământ, destăinuie celor din jur că a plecat în grabă mare şi a uitat sabia; apoi o ia la fugă spre cortul lui şi dă poruncă sclavului să observe în ce parte se află duşmanii. În acest timp îşi ascunde sabia sub pernă, iar apoi îşi iroseşte vremea prefăcându-se că o caută prin cort. Dacă zăreşte vreun prieten rănit, îi iese în cale, încearcă să-l îmbărbăteze, îl ridică pe sus şi-l duce în cort. Aici îi dă îngrijirile necesare, îl şterge de sânge, se aşează alături de el şi-i apără rana de muşte. Şi nu e lucru pe care să nu-l facă, numai şi numai să nu dea ochii cu vrăjmaşii.
Când trompetul a sunat marşul de război, laşul strigă din cort: „Mânca-te-ar corbii, că nu dai pace omului să adoarmă din pricina semnalelor tale atât de dese”. Mânjit cu sângele scurs din rănile altuia, aleargă înaintea celor ce se întorc din luptă şi povesteşte că „şi-a salvat prietenul, punându-şi viaţa în mare cumpănă”. Apoi însoţeşte pe cunoscuţii şi concetăţenii rănitului până la patul lui de suferinţă şi nu uită să spună fiecăruia cum l-a dus în cort pe braţele lui.
Dostları ilə paylaş: |
