Puicuţa si iubăreţul 11 iarna

1. Bombonică (engl.).

75— Şi cine-i doamna Ridley? întrebă Barbara fără ocolişuri.

— Predă latina la liceul de fete. Ea şi Plumb au fost într-o excursie cu şcoala anul trecut şi de-acolo a-nceput.

— S-au dus la Florenţa cu ăia dintr-a zecea, adăugă Paul.

Informaţiile lui erau la mîna a doua, dar nu voia să fie exclus din conversaţie.

— Şi şi-au pus-o la hotel în fiecare noapte.

— Vezi cum vorbeşti în faţa musafirilor! se răsti Sheila, nxîndu-şi fiul cu o căutătură furioasă.

— Aşa mi-a spus Lois.

Philip începuse să rida nestăvilit, amintindu-şi cine ştie ce episod inestimabil. Se întoarse spre Benjamin şi spuse:

— Mai ţii minte ce-a făcut Harding? în seara cînd a fost Revista liceului de fete?

— A, da!

Lui Benjamin îi luciră ochii, ca de fiecare dată cînd băiatul povestea ceva legat de Harding. Sorbi din ochi atenţia subjugată a maică-sii şi a doam­nei Chase.

— Trimestrul trecut, la Revista liceului de fete, domnul Plumb şi doamna Ridley au jucat împreună într-un scheci. Iar cînd au urcat pe scenă, Harding s-a ridicat din mijlocul sălii si a strigat...

Se întrerupse, căută din priviri o confirmare din partea lui Philip, iar pe urmă cei doi excla­mară într-un glas:

— Sparge case !

Mamele copiilor se arătară mulţumitor de şocate.

— Ce s-a-ntîmplat ? spuse Sheila, cu mîna la gură. Putea să fie dat afară.

Benjamin clătină din cap.

76

— Nimeni n-a mai adus vorba de asta.

— Harding ştie întotdeauna ce face, zise Philip. Ştie exact pînă unde poate să meargă.

între timp, vocea tatălui său răsuna din ce în ce mai tare, pe măsură ce alcoolul îşi desăvârşea

vraja subtilă.

— Nu prea mă pricep la pronosticuri, mugi el, iar Barbara îşi reprimă un oftat, fiindcă asta era replica lui invariabilă înainte de-a se apuca să facă previziuni. Dar vă zic o treabă şi pun capul jos: peste doi ani, chestiunea irlandeză n-o să mai existe, o să fie moartă şi-ngropată.

— Şi mă rog, îşi întrebă Benjamin mama, de ce te interesează Sugar Plum Fairy?

— A, mi s-a părut puţin cam ciudat, atîta tot.

— Să-ţi spun eu de ce ? continuă Şam. Fiindcă ăia din IRA n-au sînge-n ei pentru o luptă ade­vărată.

— Dar ştiu că are papagal, nu, Barbara ? zise Sheila, nevrînd să renunţe la discuţia despre domnul Plumb. E meşter la datul din gură.

Barbara încuviinţă din cap, cu un aer distant. Ochii i se aţintiseră asupra soţului ei, care începu chiar atunci să bată cu palma în masă şi să spună:

— Ia-l niţel la scărmănat pe oricare dintre ei si ştii peste ce-o să dai? Peste un fricos, atîta tot. UnF-R-I-C-O-S.

— Meşter la datul din gură, repetă Barbara gînditoare şi cu mintea undeva departe.

Pe urmă se ridică în picioare şi se reînsufleţi

brusc.

— La treabă, Sheila. Hai să ne-ocupăm de vase.

Benjamin si Philip se plictisiră rapid de dis­cuţia pe care o purtau taţii lor. Nerăbdător să-i pună lui Philip cîteva dintre discurile pe care i le împrumutase Malcolm cu cîteva zile în urmă, Benjamin îl duse în camera lui, unde făcuse ordine

77în cea mai mare parte a după-amiezei. Ascunsese jurnalul intim în care îşi nota conştiincios, în fiecare zi, detaliile chinuitoare ale uitatului la televizor şi ale făcutului temelor, şi de asemenea înlăturase toate urmele care ar fi putut vorbi despre romanul lui comic neterminat, neîndrăz­nind deocamdată să mărturisească nimănui, nici măcar celui mai bun prieten, că se înhămase la acest proiect ambiţios sau că, asumîndu-şi-l, credea că era posibil să-şi fi descoperit o vocaţie, o zonă a obsesiilor creatoare ce păreau să rivalizeze cu activităţile lui experimentale din domeniul muzi­cii şi chiar să le depăşească. Un afiş cu eroul lui de altădată, Eric Clapton, rămăsese la loc de cinste pe perete, alături de o imagine a casei lui Bilbo Baggins din Fundătură, desenată de J.R.R. Tolkien însuşi, şi de o altă ilustraţie a lui Tolkien, o hartă amănunţită a Pămîntului de Mijloc, a cărui geografie atît el, cît şi Philip o cunoşteau mult mai bine decît pe cea a Insulelor Britanice.

— Ascultă chestia asta, spuse Benjamin, uitîn-du-se cu o oarecare îngrijorare la acul pick-up-ului mono portabil, care ateriza fără menajamente pe discul vinii ce se învîrtea. Poate că, dacă punem vreodată trupa aia pe picioare, aşa ceva ar trebui să cîntăm.

— Bine c-ai adus vorba, zise Philip. M-am gîndit la un nume beton.

Arătă spre harta de pe perete, urmînd cu un deget priceput văioaga dintre Munţii Ceţurilor şi oprindu-l la cîteva sute de leghe elfice sud-est de Fangorn.

— Minas Tirith. Benjamin îşi ţuguie buzele.

— Nu sună rău, zise el.

între timp, trecuseră deja treizeci de secunde din prima piesă a albumului: un cîntec simplu, în

78

doi pe patru, era interpretat la chitară şi saxofon, în vreme ce secţiunea ritmică sublinia cîteva fracţii de măsuri complicate, pe care Benjamin încă nu izbutise să le identifice. Muzica era vivace, cu schepsis şi uşor dezechilibrată.

— Ia zi, ce părere ai?

— Parcă şi-ar acorda sculele, spuse Philip.

Cine sînt?

— îi cheamă Henry Cow, răspunse Benjamin.

Am primit discul de la lubăreţ.

— De la cine ?

— Malcolm. Prietenul lui Lois.

— A, făcu Philip, mai posac ca niciodată. Nu ştiam că are un prieten.

Se uită nedumerit la coperta albumului, unde imaginea clară şi neînsoţită de explicaţii a unei şosete din zale nu prea oferea lămuriri cu privire la conţinut.

— Aşa o ţine pînă la capăt?

— E şi mai ciudată, spuse Benjamin, mîndru de noua lui descoperire. Trebuie să-ţi destupi ure­chile, aşa zice Malcolm. Cică sînt foarte influen­ţaţi de Dada.

— Şi cine sau ce-o mai fi şi Dada? întrebă

Philip.

— Nu ştiu, recunoscu Benjamin. Dar... Mă rog, încearcă să ţi-i imaginezi pe Yardbirds culcîn-du-se cu Ligeti în ruinele fumegînde din Berlinul împărţit.

— Cine-i Ligeti?

— Un compozitor, zise Benjamin. Aşa cred.

Puse mîna pe chitară şi făcu o încercare sor­tita din start eşecului de a acompania contra-melodia atonală a viorii.

— Chiar, de ce-o fi Berlinul împărţit? se interesă Philip, întotdeauna m-am întrebat.

79— Habar n-am... probabil că din cauza vreunui fluviu care trece prin mijlocul lui, nu? Ca Tamisa. Mă gîndesc c-o fi Dunărea sau ceva de genul ăsta.

— Credeam că-i ceva legat de Războiul Rece.

— Se poate.

Benjamin lăsă chitara din mînă, pradă neastâm­părului. De jos se auzi un hohot înăbuşit de rîs, urmat de un nou zgomot, şi mai puternic: ritmu­rile unei tobe de o inflexibilitate crasă. Taică-său dăduse drumul combinei muzicale şi pusese iar discul ăla îngrozitor cu James Last. îşi încleşta dinţii dispreţuitor.

— Şi care-i mersul cu Războiul Rece ? în pri­mul rînd, de ce-i zice aşa?

— Păi, spuse Benjamin, încercînd să nutrească o urmă de interes pentru această problemă, la Berlin chiar este foarte rece, nu ?

— Dar parcă toată chestia e cu America şi Rusia.

— Bun, dar şi în Rusia e frig de crapă pie­trele. Ştie toată lumea.

— Şi cum adică Watergate ? Ce zice lumea c-a făcut preşedintele Nixon?

— Nu ştiu.

— De ce s-a scumpit benzina în halul ăsta ? Benjamin ridică din umeri.

— De ce omoară IRA atîta lume?

— Fiindcă sînt catolici ?

— De ce ni se ia curentul?

— Din cauza sindicatelor?

Dădu muzica mai tare, simţind apropierea a ceea ce devenise deja un pasaj favorit.

— Fii atent la partea asta — e nemaipomenită. Philip oftă şi începu să se plimbe prin cameră,

nepărînd deloc mulţumit de felul cum înţelegeau problemele actuale ale planetei.

80

— Nu prea ştim multe despre lume, ce zici? întrebă el. Dacă stai să te gîndeşti, habar n-avem, nu?

— Ei, şi? Ce contează?

Philip chibzui pe marginea întrebării şi nu găsi pe moment nici un răspuns. Poate că Benjamin avea dreptate şi chiar nu conta. Poate că era mai important să se descurce la traducerea la prima vedere din latină pe care o aveau luni. Poate că era mai important să-şi îndeplinească ambiţiile pe termen scurt: să publice un articol în revista liceului, să-i atragă atenţia - în orice fel, fie şi doar pentru o clipă - frumoasei Cicely Boyd sau să pună pe picioare trupa, trupa muzicala de care vorbeau de cîteva luni, dar ale cărei instru­mente încă nu însemnau nimic altceva decît chi­tara lui Benjamin şi pianul mamei lui Philip. Poate că toate astea erau mai importante.

— Şi zici că-ţi place numele Minas Tirith? întrebă el.

— Ţi-am mai spus, sună bine, răspunse Benjamin. Dar cred c-ar trebui să ne hotărîm cum o să sune ce cîntăm.

— Păi, ce părere ai de ceva gen Yes ? Mami şi taţi mi-au făcut cadou Tales from Topographic Oceans de Crăciun. E fantastic. O să ţi-l dau şi

ţie luni.

Benjamin nu răspunse. Poate că deja ştia, în adîncul sufletului, că aventura lor avea să fie un eşec din start; însă nu era dispus s-o recunoască, nici măcar faţă de sine. Pe vremea aceea încă era optimist.

81Joi, 7 martie 1974, a fost o zi importantă, o zi memorabilă. A fost ziua cînd Philip şi-a făcut debutul în ziaristică, iar Benjamin l-a descoperit pe Dumnezeu. Două evenimente care urmau să aibă consecinţe pe termen lung.

A fost totodată ziua în care coşmarul cel mai urît al lui Benjamin a părut gata să se mate­rializeze.

De multe zile, Philip lucra de zor la un articol pe care spera să-l vadă publicat în revista liceu­lui. The Bill Board apărea o dată pe săptămînă, joi dimineaţa, iar el era unul dintre cititorii cei mai avizi. Titlul publicaţiei îi trăda originea umilă, aceea a unei culegeri de articole si anunţuri bătute la maşină, strînse laolaltă fără criterii precise şi prinse de obicei pe unul dintre avizie­rele de la etaj. însă formatul se dovedise inadec­vat din multe puncte de vedere, iar cu un an în urmă domnul Serkis, un tînăr profesor de en­gleză, avusese grijă de trecerea la produsul tipărit. Revista se extinsese, ajungînd în prezent la 8 pagini A4 prinse cu capse şi fiind scrisă marţea de un grup de elevi dintr-a zecea, în intimitatea secretă şi strălucitoare a unui birou amenajat în podul de deasupra Clubului Carlton.

82

Erau foarte rare cazurile cînd cuiva atît de tînăr ca Philip îi era acceptat un material de către acest grup nedispus la compromisuri; dar iată că de data asta nou-venitul reuşise să-şi facă loc. în dimineaţa aceea, cu puţin înainte de ora nouă, Philip se găsea în biblioteca liceului, ci-tindu-şi articolul pentru a douăsprezecea oară, cu ochii umezi de mîndrie şi emoţie. Prima pagină a revistei conţinea un lung editorial semnat de Burrell dintr-a zecea avansaţi, în care autorul deplîngea rezultatele slabe ale alegerilor gene­rale din săptămînă precedentă şi renumirea lui Harold Wilson în funcţia de prim-ministru. Philip nu putea să aspire la scrierea unui asemenea articol, şi în nici un caz acum; prima jumătate a revistei avea să-i rămînă inaccesibilă, dincolo de imaginaţie. Bine măcar că materialul lui venea înaintea rezultatelor sportive şi a caricaturilor lui Gilligan. Şi ce frumos îşi găsise locul în pa­gină, cuibărit între analiza aprofundată a lui Hilary Turner pe marginea Cercului de cretă caucazian, care tocmai începuse să fie jucat la Birmingham Rep, şi cîteva rînduri apreciative -semnate de domnul Fletcher în persoană - despre poetul Francis Piper, menite să-i pregătească vizita îndelung aşteptată la King William's (o vi­zita programată pentru dimineaţa aceea, îi trecu vag prin minte lui Philip, în starea lui de spirit cvasicataleptică). Faptul că-şi vedea rodul efor­turilor încadrat de munca acestor practicieni cu vechi state de serviciu era mai mult decît îndrăz­nise vreodată să spere.

Şi totuşi, îşi spuse Philip, citindu-şi comen­tariul pentru a treisprezecea oară, de data asta cu o anume obiectivitate, nu încăpea nici un dubiu că merita.

83Tales from Topographic Ocean [scrisese el] este cel de-al cincilea album Yes, fără îndoială cel mai talen­tat şi cel mai avansat grup de rock din Anglia, dacă nu cumva din întreaga lume. Dincolo de orice dubiu, albumul este o capodoperă.

Conceptul de bază al albumului a fost creat de Jon Anderson, sclipitorul solist vocal şi compozitor al lui Yes. Originar din Accrington, Lancs., Anderson a avut dintotdeauna afinităţi cu spiritualismul şi filo­zofia orientală. Inspirat de Autobiografia unui Yoghin de Paramhansa Yoganda (fără legătură cu ursul Yogi l), acesta este un dublu album care are pe fiecare dintre cele patru părţi o singura piesă, foarte lungă. Cea mai scurtă durează 18 minute şi 34 de secunde, pe cînd cea mai lungă are 21 de minute şi 35 de secunde. Din cîte ştiu, doar Tubular Bells de Mike Oldfield are piese mai lungi pe fiecare parte. Numai că acest album conţine patru părţi, iar Tubular Bells doar două.

Unii compozitori, ca de pilda Ron Wood, Marc Bolan etc., nu fac decît să compună texte pentru piese pop, însă în cazul lui Jon Anderson ar fi mai corect să spunem că scrie poezie şi o pune pe muzică. Să luăm, de pildă, aceste două versuri din cîntecul lui, The Memory:

„Cînd tăceri de-anotimpuri se revarsă peste punţi

cu toate pînzele sus,

Chemînd lumina din suflet marinari în catifea după ea s-au tot dus."

Ce-o mai fi însemnînd şi asta, se întreabă ascul­tătorul ? Cine sînt marinarii în catifea şi unde e puntea cu toate pînzele sus ? Jon Anderson este un poet prea profund ca să ne dea răspunsuri de-a gata şi lozinci rostite de la o tribună improvizată. Mesajul se află chiar înăuntrul enigmei.

în plan muzical, toţi cei cinci membri ai formaţiei sînt nişte virtuozi. Nimeni dintre cei care au ascul­tat excepţionalul album Cele şase soţii ale lui Henric l////de Rick Wakeman (bazat pe evenimente istorice reale) nu mai are nevoie de prezentarea mea. Steve Howe este, poate, cel mai mare chitarist rock al

84

timpului său şi imposibil de depăşit, deşi ar fi deplasat să-l lăudărn în mod special pe vreunul dintre membrii trupei.

Partea a treia din cele patru ale albumului poves­teşte despre Străvechii Uriaşi de sub Soare, care sînt „acordaţi la maiestuozitatea muzicii". Aceste cuvinte li se potrivesc însă de minune şi celor deja Yes Şi ei sînt „acordaţi la maiestuozitatea muzicii".

în concluzie, dacă'm-ar întreba cineva cine a compus acest album şi dacă avem sau nu de-a face cu o capodoperă, aş fi în stare să dau unul şi acelaşi răspuns:

YES!

Roşu în obraji de mulţumire în faţa ingenio­zităţii ultimelor rînduri, Philip nu sesiză pre­zenţa lui Benjamin pînă cînd acesta nu-l bătu pe umăr. însă nici atunci nu observă ce expresie deznădăjduită avea.

— Ai văzut asta? spuse el, şoptind triumfă­tor. Au publicat-o. Chiar au publicat-o.

Apoi îşi dădu seama dintr-o dată că prietenul lui era alb la faţă, îi tremurau mîinile, iar ochii îi înotau în lacrimi.

— Ce s-a-ntîmplat?

Cînd află cumplitul adevăr, inspiră adînc, ori­pilat. Era mult mai rău decît şi-ar fi putut imagina. Benjamin îşi uitase costumul de baie acasă.

King William's avea o piscină în aer liber, pitită în spatele capelei şi aproape de terenurile princi­pale de rugbi. Ea devenea utilă cam pe la jumă­tatea trimestrului de primăvară, iar pe urmă clasa lui Benjamin avea două lecţii de înot pe săptâmînă, marţi şi joi dimineaţa, imediat după pauză. Benjamin avea oroare de lecţiile astea.

85Nu era un bun înotător, nu-i plăcea să apară dezbrăcat în faţa celorlalţi băieţi şi-l antipatiza intens pe domnul Warren, profesorul de sport, un sadic scump la vorbă, căruia toţi îi spuneau „Roşa", dat fiind că semăna vag cu băieţoasa răufăcătoare din From Russia with Love.

Nu doar tendinţa de a-i munci pe băieţi pînă cădeau laţi făcea din domnul Warren un om temut de toată şcoala, în ceea ce priveşte lecţiile de înot, exista şi aici o regulă de notorietate, care produsese în timp nenumărate umilinţe şi traume psihice. Regula era extrem de simplă şi nu ad­mitea excepţii: dacă un băiat îşi uita costumul de baie, trebuia să înoate în pielea goală.

'Ce-i drept, existau pe atunci cîteva şcoli (poate există şi azi) unde toţi băieţii erau obligaţi să înoate goi din capul locului, fie pentru a se da curs convingerii greşite că un asemenea lucru îţi călea caracterul, fie pur şi simplu pentru a satis­face entuziasmele făţişe ale profesorului de sport. Dar, într-un fel, asta ar fi fost altceva. Cel puţin ar fi creat un fel de camaraderie a agresaţilor, sentimentul reconfortant că se aflau cu toţii în aceeaşi barcă. Partea îngrozitoare a regulamentu­lui de la King William's era înstrăinarea malignă şi inexdrabilă pe care o provoca. Ghinionistul sur­prins în această situaţie nu numai că era ţinta rîsetelor şi a degetelor îndreptate spre el pe durata întregii zile, dar se putea aştepta la săptă-mîni, trimestre şi chiar ani întregi de împunsă­turi neobosite pe tema deficienţelor sale — reale sau nu - din regiunea genitală. Era un trata­ment care mai degrabă şubrezea caracterul în loc să-l călească, şi existau unul sau două cazuri (timidul şi retractilul Pettigrew dintr-a opta, sau Walker, repetentul taciturn, dar obsedat sexual) în care acest lucru părea să se fi întîmplat deja.

86

Bineînţeles, uneori existau şi elevi dornici să se dea în spectacol - ciudaţi şi exhibiţionişti, majoritatea - şi care rezistau, ba chiar se arătau încîntaţi, printr-un soi de bravadă perversă, de atenţia pe care o trezeau. Chapman, de exemplu, îşi uitase costumul de baie de atîtea ori, încît cei mai mulţi erau convinşi că o făcea intenţionat. Dar e de la sine înţeles că era mîndrul posesor al unui mădular colosal, care în nenumăratele ocazii în care fusese expus privirilor fusese com­parat pe rînd cu un cîrnat uriaş, un piton care-a mîncat prea mult, o ţeava de plumb, trompa unui elefant poznaş, o baliză, un baton mare de Toblerone şi un sul de tapet ud. Tot Chapman fusese cel care, într-o dimineaţă memorabilă, pătase blazonul întregii şcoli, combinînd două abateri: uitatul costumului de baie şi vorbitul în timpul lecţiei de înot. Pentru cel de-al doilea delict, vinovatul era pus să stea pe trambulina cea mai înaltă timp de cinci minute. Lucru pe care Chapman îl făcuse fără să zică pîs, pentru ca domnul Warren să-şi dea seama, după un minut şi jumătate, că făptaşul gol-puşcă putea fi zărit fără probleme de pe Bristol Road de toţi călătorii aflaţi pe imperiala autobuzelor 61, 62 sau 63. Probabil că imaginea legendarului instru­ment, apărut brusc sub ochii celor care mergeau să-şi facă obişnuitele cumpărături în centrul Birmingham-ului, se întipărise adînc în conştiinţa pasagerilor, în cursul aceleiaşi zile, directorul primise patru reclamaţii şi o solicitare pentru numărul de telefon al lui Chapman.

Dar Benjamin nu era Chapman. încă din prima zi de şcoală se temuse să nu i se întîmple aşa ceva. In dimineaţa aceea, tatăl lui, chemat să stea de vorbă cu un maistru ineficient la fabrica de la Castle Bromwich, se oferise să-i lase pe

87copii la şcoală în drum spre serviciu. Cu cîtă nerăbdare, cu ce încîntare nesăbuită profitase Benjamin de mersul cu maşina, bucuros că scăpa de autobuz şi că mai putea să lenevească zece minute în pat! însă tocmai răsfăţul ăsta îi venise de hac. Cumva, prin cine ştie ce omisiune cata­strofală, îşi lăsase geanta de sport pe bancheta din spate a maşinii. Acum parcă o vedea aievea, rezemată fără rost de bancheta din piele a ma­şinii oprite într-o parcare îndepărtată, neobser­vată de taică-său şi inaccesibilă. Prosopul, tricoul de rugbi proaspăt spălat, pantofii de sport cu talpa pe jumătate roasă şi extrem de importantul costum de baie — cei cîţiva centimetri pătraţi de nailon cărora le stătea în putere să-l păzească de dezastre. Toate dispăruseră. Nimic nu mai putea să-l salveze.

Chase era consolator şi plin de compasiune, dar nu putea oferi nici cel mai mic ajutor practic. Nici chiar obligaţiile prietenilor apropiaţi (lucru de care Benjamin era conştient, neavînd nici un fel de aşteptări şi de iluzii în această zonă) nu presupuneau vreun sacrificiu cît de mărunt: Chase trebuia să înoate la aceeaşi oră şi era obligat să rămînă cu costumul pe el în permanenţă. Ideea îm­prumutului ieşea din discuţie. Dar oare Benjamin întrebase, ca să vadă dacă nu cumva avea cineva un costum de baie în plus ? Se părea că întrebase, dar asta nu făcuse decît să înrăutăţească lucru­rile. Nimeni nu dorise sau nu putuse să-l ajute, iar singurul rezultat al întrebării lui fusese că vestea se răspîndise printre elevii din clasa a şaptea, aşa încît la ora aceea toţi colegii lui aştep­tau lecţia de înot cu o ilaritate neastîmpărată şi nevrotică, incapabili să mai vorbească despre altceva. Cu cîteva minute în urmă se furişase ruşinat în clasă şi dăduse peste Harding, care îşi

88

distra cîţiva dintre admiratorii obişnuiţi cu o dramatizare a scenei la care se puteau aştepta să fie martori peste vreo două ore.

— Iar acum, ieşind de la vestiare, spunea el, cu vocea pluşată a unui comentator de la BBC pus să citească un documentar despre animalele sălbatice, vedem un măreţ exemplar al bărbăţiei în toată splendoarea. Gol aşa cum l-a vrut natura, Trotterul crestat iese din bîrlog, mijindu-şi ochii în soare, cu o mînă aşezată protector în dreptul organelor genitale pe care nici un bărbat, femeie sau copil n-a avut voie să le vadă vreodată, şi, de fapt, nici n-are cum să le vadă, dacă nu folo­seşte un microscop electronic cu rezoluţie mare. Invizibil pentru ochiul omenesc, şi de fapt atît de mic încît o echipă de biologi care lucrează două­zeci şi patru de ore pe zi încearcă din răsputeri să-i dovedească existenţa, penisul Trotterului nu poate fi măsurat pe nici una dintre scările pe care le cunoaştem deocamdată...

Harding se întrerupse cînd îşi dădu seama că Benjamin intrase în clasă şi cînd îi văzu expresia rănită şi acuzaţia de trădare formulată pe muteşte. Publicul se împrăştie, iar singurul care găsi de cuviinţă să-i spună ceva fu Anderton, care se ţinuse aproape, trăgînd din cînd în cînd cu urechea. — la-o la picior, tipule, îl sfătui el. Pierde-ţi urma prin oraş toată dimineaţa. Nu-i lăsa pe nenorociţi să-şi bată joc.

Cît despre ceilalţi, chicotelile şi privirile lor pieziş-dezmăţate nu se opriră, însoţindu-l pe Benjamin cît timp efectua un tur scurt şi întris­tat al încăperii, înainte de-a ieşi din nou pe cori­dor si de a-l căuta pe Chase, precum şi refugiul prieteniei necondiţionate.

Voise doar să scape din ghearele panicii, să se despovăreze. Nu aştepta nici mîntuirea, nici

89altceva asemănător. Dar dintr-o dată, pe cînd stătea lîngă prietenul lui în bibliotecă, ţinîndu-şi capul în mîini şi gîndindu-se la sfîrşitul vieţii tolerabile de elev pe care o dusese pînă atunci, Chase dădu impresia că exact asta îi oferea, mîntuirea.

— Stai puţin, şopti el, înşfăcînd revista. Azi nu mai avem înot.

Norii se dădură în lături - o rază de soare fragilă, imposibilă.

— Poftim?

— în dimineaţa asta nu se mai ţin ore după pauză. Au fost anulate.

— De ce?

— Fiindcă vine individul ăsta să ne citească. Poetul ăsta bătrîn.

Chase îi înmînă lui Benjamin numărul din The Bill Board, deschis deja la pagina unde recen­zia lui se lăfăia obraznică, alături de amplele cadenţe johnsoniene din articolul domnului Fletcher. Arătă spre ultimele fraze.

— Uite-acolo.

Benjamin se aplecă în faţă, însufleţit de o speranţă firavă. Domnul Piper va citi în jurul orei 11.45 în Şcoala Mare, citi el. Orarul de joi dimineaţă va fi modificat corespunzător."

— Ai văzut ? zise Chase triumfător. Adio înot. Ai scăpat.

Benjamin încă avea anumite rezerve. Era prea frumos ca să fie adevărat.

— Nu scrie chiar aşa, spuse el. Doar în jurul orei 11.45.

-Şi?

— Păi, înotul se termină la douăşpe fără zece. N-or să renunţe la toată ora doar ca să ajungem acolo cu cinci minute mai devreme.

— N-or să aibă încotro. Sînt sigur că asta înseamnă. Aşteaptă şi-o să vezi.

90

Era un lucru uşor de zis, dar ceva mai greu de făcut. Benjamin trăi următoarele şaizeci de minute chinuit de nesiguranţă. Joia nu aveau loc careuri, ci doar nişte ore de dirigenţie de unde nu răzbăteau informaţii precise. Dirigintele lui Benjamin, domnul Swallow, nu ştia foarte bine ce schimbări se produseseră: se renunţase ori la ultimele trei ore de dimineaţă, ori la ulti­mele două. Swallow nu era sigur şi nici nu i se părea ceva foarte important. Benjamin fu lăsat pradă nesiguranţei, cu un ghem de frică în mărun­taie, neatent şi incapabil să se concentreze fie şi cîteva clipe asupra explicaţiilor oferite de domnul Butterworth despre Restauraţia lui Carol II, care ocupară patruzeci de minute din ora de curs. Apoi, în timpul lecţiei de engleză care urmă, problema fu în fine rezolvată. La începutul lecţiei (dedi­cată, inevitabil, operei lui Francis Piper), domnul Fletcher anunţă că marele poet va citi cu înce­pere de la douăsprezece, aşa că ora a treia a zilei avea să se desfăşoare normal. Auzindu-l, Benjamin îngheţă în bancă şi apoi se prinse cu mîinile de burtă, convins preţ de o clipă că o să-şi verse şi maţele din el. Se uită spre locul unde stătea Chase, pe rîndul de alături, şi îi surprinse căută­tura preocupată, dar se văzu nevoit să privească în altă parte, fiindcă îi era prea ruşine ca să i se