Puicuţa si iubăreţul 11 iarna
Yüklə 391,2 Kb.
|
|
„Ce naiba i-ai zis?" fu cît pe-aci să-l întrebe pe Paul. Dar văzu zîmbetul parşiv de pe feţişoara malefică a fratelui său şi decise că era mai bine să nu ştie. în după-amiaza aceleiaşi zile, la el în cameră, Benjamin lucră la ultima lui compoziţie. Era o piesă pentru două chitare, care dura cam un minut şi jumătate. Descoperise întîmplător o tehnică primitivă de sincronizare, dîndu-şi seama că, dacă înregistra unul dintre solourile de chitară pe o casetă, putea să cînte apoi în acelaşi timp cu muzica înregistrată şi să realizeze un fel de duet. Piesa era în la minor şi se intitula provizoriu „Cîntecul lui Cicely". Benjamin cochetase în treacăt cu transformarea ei în „Cîntecul lui Claire", dar ar fi făcut-o doar din capriciu. Pe lîngă asta, fusese măgulit cînd fata îi propusese să iasă cu ea, dar, ce Dumnezeu, Claire nu-i ajungea la degetul mic lui Cicely. Nici ca aspect, nici ca personalitate. Nu aveai cum să le compari. Partitura pentru a doua chitară era destul de grea. O septimă în fa diez major apăruse ca din senin - şi suna foarte bine - ceea ce însemna că, din clipa asta, trebuia să cînte în do de sus în loc de do de jos. Era un sentiment ciudat, iar Benjamin nu înţelegea mare lucru. Dar în fond, asta însemna să fii deschizător de drumuri în muzică, îşi spuse că trebuia să scrie lucruri şi mai bizare, dacă voia să sune ca Henry Cow. Malcolm îi promisese că avea să-i asculte compoziţia la prima vizită la ei acasă. Pînă atunci, nici o notă nu avea voie să fie nelalocul ei. Cît despre Lois, era surprinzător de relaxată cu privire la această prietenie improbabilă. Trecea 125sprintr-o perioadă în care nu părea s-o deranjeze nimic. Malcolm o transformase. Era elevă în ultimul an de liceu şi se înscrisese deja la Universitatea din Birmingham, ca să nu fie nevoită să se despartă de el după absolvire, în ochii ei, nu avea cum să greşească, iar dacă se hotărîse să-i ia fratele sub aripa lui şi să-l supună unui soi de educaţie muzicală bizară, nu era nici o problemă. Pînă şi Colin şi Sheila, întrebaţi dacă Benjamin avea voie să meargă marţi seara cu el la Barbarella's, îşi dăduseră acordul. Ceea ce dovedea cît de multă încredere ajunsese să inspire familiei. — Eşti sigură că nu te-ncurcă? o întrebase Benjamin pe Lois cu o zi înainte. N-are nimic dacă mă ia cu el şi te lasă acasă? — Sigur că n-are, răspunsese Lois. Ştii că nu-mi place genul ăla de muzică. Şi oricum o să am de lucru la rochia asta. Primise cadou o rochie lungă şi roşie de catifea cînd împlinise şaptesprezece ani şi trebuia s-o dea la strîmtat. Trebuia să fie gata joi, fiindcă atunci avea aniversarea, împlineau un an - nu de la prima întîlnire, ci de cînd Malcolm primise scrisoarea pe care fata i-o trimisese prin intermediul redacţiei de la Sounds. — M-a invitat să luăm masa în oraş şi mi-a zis să fiu elegantă, explicase ea. Cică o să facem ceva deosebit. Şi mi-a pregătit o surpriză. Marţi seara, la Barbarella's, Benjamin află în ce avea să constea surpriza. Malcolm căută în buzunarul hainei, scoase o casetă mică din piele şi-i arătă un inel de logodnă cu diamant, pe care îl ţinu cu vîrful degetelor, invitîndu-l să-şi dea cu părerea. 126 — Ia zi, rockere, ce părere ai? — Măîculiţă, spuse Benjamin, care nu se pricepea deloc la bijuterii. Foarte frumos. E veritabil? întrebarea provocă un hohot puternic din partea lui Reg, prietenul lui Malcolm, care îi însoţea pe cei doi. Lui Benjamin nu i se spusese că venea şi Reg, iar după cîteva minute în compania lui începuse deja să fie intimidat de părul lui încîlcit şi sur, care-i ajungea pînă la umeri, de roşeaţa feţei, de cei trei dinţi lipsă şi de obiceiul de a rîde la fiecare cuvînt al băiatului. Reg ar fi putut avea oricît între douăzeci şi cinci şi cincizeci de ani şi era în stare să dea pe gît o halbă de bere în şase secunde cu ochii pe ceas. Celălalt lucru pe care-l observă Benjamin la el era că fuma ţigările cele mai ciudat mirositoare pe care le întîl-nise vreodată. Malcolm îi spunea „ŢigaReg", dar îi era absolut imposibil să-şi dea seama de ce. — Sigur că-i autentic, spuse Reg. Crezi că-i un pulălău ordinar? Printre trăsăturile lui se numărau şi mascările rostite la tot pasul. — De opspe carate, zise Malcolm. Lois a mea merită ce-i mai bun. — De unde ştii c-o să zică da, pulifriciule ? întrebă Reg. — Păi, nu ştiu. Se întoarse spre Benjamin. — Tu ce zici, rockere ? — Sînt sigur c-o să zică da. Cred că arde de nerăbdare să se mărite cu tine. Reg se duse să mai cumpere două halbe de Brew şi o Cola pentru Benjamin, care nu numai că era prea mic ca să bea, dar, procedural vorbind, şi prea tînăr ca să aibă voie într-un club. Totuşi, Malcolm păruse să-l cunoască pe individul de la intrare, care se făcuse că nu vede.
Malcolm aprobă solemn din cap, părînd liniştit. Benjamin nu-l mai văzuse niciodată atît de agitat.
Benjamin se uită în jur la spectatorii care se învîrteau printre mese, înfofoliţi în paltoane şi parpalace. Nouăzeci şi cinci la sută dintre ei erau de sex bărbătesc. Acoperişul clubului era jos, iar luminile gălbui luceau stins pe chitarele, amplificatoarele şi tobele aduse pe scenă. Publicul asistase deja la primele două recitaluri: un cîntăreţ pe nume Kevin Coyne şi duetul Steve Miller-Lol Coxhill (pian şi saxofon), în ambele cazuri muzica fusese ciudată, dar de multe ori frumoasă, cu o logică doar a ei. Spectatorii ascultaseră într-o linişte respectuoasă, cu frunţile brăzdate de ridurile concentrării. Malcolm îi spusese că trupa următoare, Hatfield and the North, avea să fie mai accesibilă, mai antrenantă, dar Benjamin îşi dădea deja seama de ce preferase Lois să rămînă acasă. — Cînd o iei de nevastă? întrebă el. — Cel mai devreme la vară, aşa cred, spuse
128
după nuntă plecăm o vreme, înainte să înceapă ea facultatea. Undeva în India sau în Noua Zeelandă. Poate chiar în Orientul îndepărtat. — Lui Lois i-ar plăcea la nebunie, zise Benjamin. — Poate că ne petrecem luna de miere la Taj Mahal. — Ar fi nemaipomenit. ŢigaReg se întoarse cu băuturile.
Se căută din nou prin buzunare şi dădu la iveală o carte de vizită. — ...la localul ăsta nou. Am rezervat o masă pentru nouă.
— Nu prea le ai cu călătoriile, nu? ŢigaReg îşi termină halba dintr-o sorbitură şi scoase un rîgîit colosal.
îi arătă lui Malcolm un cupon pe care era scris că recitalurile din seara aceea făceau parte din ceva intitulat Turneul de Solidaritate NME / Virgin. Se părea că scopul turneului era să aducă un strop de bucurie în viaţa tineretului englez iubitor de muzică, dar nevoiaş, care continua să 129sufere de pe urma altor şi altor greve sau crize de combustibil. A doua rundă a alegerilor generale avusese loc cu cîteva săptămîni în urmă şi dăduse cîştig de cauză unui nou guvern laburist -ales de data asta cu o majoritate confortabilă -, dar nimeni nu credea că lucrurile aveau să se schimbe spectaculos. — Pulălăul ăsta de Branson e ca lumea sau nu? — Cred că e, spuse Malcolm. Cei doi îi explicară lui Benjamin că Richard Branson era directorul casei de discuri Virgin. — Vezi tu, e nevoie şi de oameni de-ăştia, îi zise Malcolm. Idealişti. Oameni pe care să nu-i intereseze doar banii. Altminteri, ce fel de societate am avea? — Tu eşti socialist? întrebă Reg. Sau vreun pulălău conservator? — Nu ştiu, răspunse Benjamin. Cred că un pulălău conservator. Reg hohoti din nou. — Şi fac pariu că, după mintea ta, ăştia din IRA sînt o gaşcă de irlandezi criminali, nu ? Iar băieţii noştri din Belfast, 'tu-le muma-n cur, sînt sarea pămîntului, ai? — Dă-i timp, Reg. Merge la o şcoală fandosită. N-a avut cînd să-nveţe. — Cumpără-i Filantropii rupţi In fund1 de ziua lui. Eventual şi ceva de George Orwell. Reg îşi apropie figura de a lui Benjamin. Răsuflarea lui era o combinaţie puternică de bere şi tutunul ăla curios. 1. The Ragged Trouserd Philanthropists (1914), lucrare semnată de Robert Tressel (pseudonim al lui Robert Noonan, militant de stingă). 130 — Tot tre' să te trezeşti, băiete, mai devreme sau mai tîrziu. Tre' să te trezeşti şi să pricepi ce se-ntîmplă în ţara asta. — Te referi la sindicate ? — Nu. Nu mă refer la sindicate. Sindicatele sînt compuse din băieţi buni, bagă la cap. Mă refer la cei care fac front comun împotriva sindicatelor. La tot felul de colonei în rezervă, cu idei dubioase, care organizează armate personale. Cu parale de la bănci şi de la multinaţionale. Başca prietenii din Partidul Conservator. Se rezemă de speteaza scaunului, făcu enigmatic cu ochiul şi conchise: — Ascultă aici, la ora asta se fac nişte porcării de moare calu' în mîndrul nostru Galbion. Malcolm fu de acord. — Vremuri de groază la orizont, bombăni el. — Iar între timp, continuă Reg, pulălăul ăsta trădător de Malcolm bagă mare ca s-ajungă membru cotizant al rahatului ăstuia de bur-ghe-zi-e! îi arse una pe spinare, afectuos, dar cu toată forţa. Malcolm îi zîmbi şters. — Să nu uit, un sfat pe gratis. N-o duce la The Grapevine. — De ce nu? — Fiindcă berea are gust de pişat, iar la ora aia o să fie plin de pulalăi la patru ace. — Şi-atunci unde s-o duc? — Nu ştiu, spuse Reg, scoţînd încă un cupon. La The Tavern in the Town? Pentru Benjamin, nimic din cele auzite nu păru să aibă vreo noimă, oricît de mult s-ar fi străduit să priceapă- ŢigaReg vorbea o cu totul altă limbă. E adevărat însă că nici lucrurile aflate de la 131spărinţi sau spuse de profesori la şcoală nu fuseseră mai convingătoare. Lucrul la care nu avea acces era lumea însăşi, aşa cum era, construcţia asta cu totul absurdă, vastă, complexă, întîmplătoare şi imposibil de măsurat, păienjenişul ăsta nesfirşit de relaţii umane şi politice, de culturi, de istorii... Cum Dumnezeu să ţii aşa ceva sub control? Nu era ca la muzică. Muzica era întotdeauna logică. Aceea pe care o auzise în seara aceea era lucidă, cognoscibilă, plină de inteligenţă şi de umor, de melancolie, energie şi speranţă. Nu avea să înţeleagă niciodată lumea, dar avea să-i placă mereu muzica asta. O asculta, cu Dumnezeu alături, şi ştia că îşi găsise căminul ideal. 132 10
suedeze. Cei doi chicotiră la vederea titlurilor. — N-am nevoie de filme din astea, spuse Malcolm. Fata mea rătăcită eşti tu. — Dar de nişte jocuri ca-n Birmingham ce zici? întrebă Lois. Tremurau amîndoi de frig şi de nerăbdare anti-cipativă. Purtau paltoane lungi, aşa că Malcolm încă nu avusese ocazia să vadă rochia maxi de catifea a lui Lois. La intersecţia dintre Navigation Street şi Stephenson Street, în pragul librăriei Hudson's, Malcolm o luă în braţe pe Lois şi-i spuse: — Te iubesc, să ştii. — Şi eu te iubesc, răspunse ea, şi pe urmă se sărutară mai bine de un minut, la început cu ardoare, iar apoi încet, Malcolm ţinîndu-şi o mînă ascunsă în părul ei, Lois mîngîindu-i gîtul. — Cred că n-ar fi rău să ne sărutăm acum, cît putem, spuse el. Dac-am face-o în local, ne-ar zbura afară. 133După o clipă, observînd ceva, se dădu înapoi. — Ce s-a-ntîmplat, iubito ? Lois avea ochii în lacrimi. — Sînt tare fericită, zise ea. M-ai făcut tare fericită. îşi continuară plimbarea pe Stephenson Street şi făcură dreapta pe New Street. Centrul oraşului era liniştit, prietenos şi paşnic. Mai văzură cîteva perechi de vîrsta lor, îndreptîndu-se spre cîrciumi sau restaurante. Părea o noapte făcută pentru îndrăgostiţi. The Tavern in the Town se găsea la un demisol şi, după căderea întunericului, devenea un loc intim şi primitor. Coborai cîteva trepte şi ajungeai într-un spaţiu deschis, delimitat din loc în loc de nişte coloane de cărămidă, unde pompele de bere luceau din spatele unei tejghele de bar în formă de L, luminile jucau pe jocurile mecanice şi pe tonomat, iar încăperea era plină de muzică şi de vocile oamenilor veniţi să se distreze şi să se simtă bine. Malcolm îi cunoştea pe cîţiva dintre clienţi şi-i salută din cap. O prinse de braţ pe Lois şi o ajută să-şi croiască drum prin mulţime, întotdeauna era oarecum agitată cînd intra într-o cîrciumă, chiar şi acum. încă nu era majoră şi se gîndea mereu că o să dea nas în nas cu una dintre profesoare, deşi habar n-avea ce-ar fi putut să caute doamna Ridley sau doamna Winterton într-un asemenea loc. înghesuiala era foarte mare. Malcolm se temu că nu avea să găsească nici o masă liberă, dar chiar în clipa aceea văzu una. Rămăsese neocupată pur şi simplu din noroc, un noroc pe care în seara aceea Malcolm îl simţea alături ca pe o binecuvîntare. O ajută pe Lois să se aşeze, se asigură că stătea bine şi apoi se duse să cumpere de băut. Fata voia doar o apă tonică; ţinea morţiş 134
să ajungă cu mintea limpede la restaurant, ca să savureze mîncarea şi vinul care avea s-o însoţească. Malcolm îşi luă o bere la jumătate. Nici el nu dorea să exagereze. Se extazie în faţa rochiei lui Lois şi-i spuse că arăta grozav îmbrăcată cu ea. Se prinseră de mîini peste masă şi nu-i observară pe oamenii care stăteau în picioare în jurul lor şi care se apropiau din ce în ce mai mult. — Nu-mi vine să cred că s-a făcut un an, spuse Malcolm. — Ştiu, încuviinţă Lois. E incredibil. — Ce s-ar fi întîmplat dacă nu mi-ai fi văzut anunţul ? — Ce s-ar fi întîmplat dacă l-ai fi ales pe unul dintre celelalte? — Am primit doar două răspunsuri, spuse el. — Şi mai grav. închipuieşte-ţi c-ai fi prefe-rat-o pe cealaltă în locul meu. — Nici nu pot să mă gîndesc. — Vieţile noastre ar fi arătat cu totul altfel. Malcolm îi sărută mîna şi după o vreme se duse să mai cumpere două băuturi. Cînd se întoarse, era opt şi şaisprezece minute, iar Lois fredona încetişor melodia care se auzea de la tonomat. — Tare îmi place discul ăsta, spuse ea. Iar asta e piesa mea preferată. Ţie nu-ţi place? Era o versiune nouă a lui / Get A Kick Out Of You, cîntată de Gary Shearston. Rămăsese în topuri cu lunile. Lois închise ochii şi îngînă cîteva versuri. / get no kicks from champagne Mere alcohol dne.sn't thrill me at all. Malcolm îşi puse halba jos şi începu să cînte şi el. 135So teii me why should it be true That I get a kick out of you ? Lois se miră cînd îl auzi cîntînd. Nu-l mai auzise niciodată. O pufni rîsul. — N-aş fi crezut că-ţi place un asemenea eîn-tec, spuse ea. — Cele vechi sînt întotdeauna cele mai bune. Malcolm se aplecă nerăbdător în faţă. — Hei, de aşa ceva am fi avut nevoie în seara asta. — De ce anume, de cocaină? se miră Lois, dat fiind că auzise deja versul următor. — Nu, prostuţo, de şampanie. Ia hai să radem o sticlă. — Ai destui bani ? — Sigur. Doar e-o ocazie deosebită. Pe urmă, luîndu-şi inima în dinţi pentru atacul decisiv, adăugă: — Mai deosebită decît crezi. Lui Lois îi zvîcni inima în piept. — Cum adică ? Malcolm pipăi cutiuţa de piele din buzunarul hainei. Nu avusese de gînd să-i ceară mîna atît de devreme, dar pur şi simplu nu mai putea să aştepte. — Uite ce-i, scumpo, ştii ce cred despre tine, nu? Lois nu răspunse. Se mulţumi să-i întoarcă privirea, în timp ce ochii începeau deja să i se împăienjenească. — Te iubesc, zise Malcolm. Sînt nebun după tine. Inspiră adînc, mai adînc decît o făcuse vreodată. — Trebuie să-ţi spun o chestie. Trebuie să-ţi cer ceva. 136 O prinse de mînă şi i-o strînse cu putere. De parcă n-ar mai fi vrut să-i dea drumul. — Ai idee ce anume? Sigur că avea idee. Şi bineînţeles că Malcolm ştia, la rîndul lui, ce răspuns avea să primească. Se înţelegeau perfect în clipa aceea. Nu-ţi puteai imagina doi oameni mai aproape unul de celălalt şi în acelaşi timp mai aproape de fericire. Aşa că Malcolm nici nu mai puse întrebarea. Pe urmă, fix la 8.20, ceasul de control declanşa mecanismul, bateria trimise curentul electric prin cabluri, iar cincisprezece kilograme de fulmi-coton explodară în capătul celălalt al cîrciumii. Şi aşa se termină totul pentru puicuţă şi iubăreţ. 137 Yüklə 391,2 Kb. Dostları ilə paylaş:
|