Puscariu Sextil



Yüklə 1,47 Mb.
səhifə19/37
tarix03.01.2019
ölçüsü1,47 Mb.
#89135
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   37

Dar nucile turceşti, mari şi cu coaja groasă, sau cele lunguieţe şi cu o coajă subţire de o poţi sparge uşor apăsând-o puternic de altă nucă în mâini? In nucii rotaţi şi bătrâni din Groaveri aruncam toamna cu pietre şi cu scurtături de lemn ca să lovim nucile ce se dezghiocau căzând.

În acest cartier pitorese, care a plăcut atât de mult poetului german, încântat de casele multicolore şi grădinile vesele ce lipsesc Cetăţii, noi, cei din centru, mergeam rar, încât şi amintirile mele sunt puţine şi reduse la drumul la Sf. Nicolae şi la Poiană, pe la rude sau la câte o plimbare.

La Poiană mergeam traversând Tocilele şi trecând pe la moara lui Pelionis, în capul Scheilor, unde se vedeau stâncile de pe care tradisia spune că a sărit calul regelui Solomon, apoi apucam pe Oabăn în sus, urcând serpentinele frumoase şi comode. Când însă nu mergeam la excursia de toamnă a şcoalelor, o luam de obicei prin Cacova şi Calea Vacilor, ca să evităm drumul lung printre case. Din Poiană urcam uneori pe Postovar, unde Societatea Carpatină germană făcuse o casă de adăpost.

De pe Oabăn se face un drum lateral, putin umblat, desi e cât se poate de frumos, la Piatra Ţiului. Aco o ti se deschide pe neaşteptate o privelişte încântătoare. Brasovul e dominat de Biserica Neagră, care de aici se vede, cu proporliile ei măreţe, oarecum din profil.

Afară de cele două artere principale ce duc din Cetate în Şchei, Uliţa Mare (a Prundului într-o vreme Stefan cel Mare) şi Uliţa Furcoaie (mai târziu a Caterinei şi apoi Strada Brârncoveanu, numită astfel după un descendent al domnului, care avea o casă aici (1) mai e Ciocracul (Strada Lapedatu), care urmează linia muntelui şi iese pe Coastă. Casa mare pe lângă care treci e Petcutul, fosta casă a lui Petcu Şătrarul, care după multe peripeţii a devenit azil de bătrâni şi slabi de minte. De acolo nu mai e mult până în şaua Tâmpei.

Paralel cu aceste trei străzi ce se urcă în Şchei este alta, ce se face la dreapta „Gimnaziului”. Pe vremea mea îi zicea După Vale, din cauza apei descoperite ce curgea prin mijlocul ei şi pe care noi o treceam pe căpriorii subţiri ce ţineau îmbrăcămintea ei de scânduri. Aici era, după colt cu strada Fântânii Roşii, un argăsitor ce aşternea coaja cu miros greu, cu care argăsea pieile. Tot pe această străduţa era baia Flora, căreia noi îi spuneam a Tântareanului, cu un bazin rece, în care ne scăldam câteodată, când nu aveam vreme să mergem în Blumăna. Ea data de la începutul veacului trecut, când, în 1820, e pomenită ca baia lui Dumiuu Vasilache.

Dar scăldătoarea Brasovului era în dosul gimnaziului, la baia de aburi a Eforiei, ridicată de negustorii români din Braşov, care de la început au hotărât să înzestreze gimnaziul cu un stabiliment folositor şi aducător de venituri sigure. Strămoşul meu, Gheorghe Nica, cinsti gimnaziului acţiunile sale de la baie; şi desigur că şi alti negustori au făcut la fel. Doamne, ce binefacere a fost pentru Braşov această baie, într-o vreme când oraşul nu avea apeduct şi apa ce trebuia cărată cu „botele” nu se putea „izidi” cu scăldatul!

Marţi era apa curată şi aburul proaspăt, căci luni stabilimentul era închis pentru curăţenie. Miercuri era pentru femei, vineri pentru cei din împrejurime, care veneau la târg, duminică pentru mulţimea ce nu avea vreme în altă zi, iar joi după prânz era rezervată pentru elevii de la scoli, care plăteau un preţ de favoare, 20 creiţari, dacă îmi aduc bine aminte, sau erau scutili de orice taxă de intrare. Dar eu nu mergeam numai joi, cu colegii, ci adesea şi marţi, cu tata. Atunci ajungeam şi la „frotat”, la masajele nemiloase pe care ti le aplica Dumitru, frământându-te ca pe un aluat, de credeai că-ţi mută muşchii din loc. Ca renăscut şi plin de spuma săpunului cu care erai acoperit pe tot corpul, fugeai sub dus şi te întindeai apoii pe băncile de lemn, în caamera spaţioasă, plina cu aburi desi şi fierbinţi, din ce în ce mai calzi, cu cât urcai mai sus. Noi copiii, fireşte, ne luam la întrecere, cine poate suporta timp mai îndelungat aburii fierbinţi. Din când în când era voie să ne ducem sub dus sau să ne punem pe cap o compresă cu apă rece din bazinul cal mare, pe care o luai într-un „şustăr” de lemn vopsit pe din afară verde, şi care nu avea mai mult de vreo 12 grade. În acest bazin nu puteai sta multă vreme, ci te grăbeai să sari în bazinul cel mic cu apă călduţă, care părea şi mai caldă, după ce ieşeai din bazinul cel rece. In această joi apa caldă era cam tulbure şi groasă, căci în ea se scăldau toţi vizitatorii.

Si apoi duşurile! Le luai de-a rândul, înainte de a ieşi: pe cele ce te stropeau de sus în jos, de jos în sus sau dintr-o parte, împroşcându-te cu putere.

„Mens sana în corpore sano” era deviza scrisă cu litere mari în sala de îmbrăcat, unde mai întâi venea tăiatul unghiilor şi a pielei îngroşate sau bătăturilor, făcut cu multă dibăcie de masorul care nu era de serviciu.

Dacă ieşi pe poarta ce dă la şcoala de fete şi o iai în sus pe Uliţa Furcoaie, poţi să te duci pe la „Rată”, pe o scurtătură, la Warte. Primăvara nu prea făceai acest drum, caci preferai să usci pe la Romuri, ca să treci pe lângă liliecii înflorili ce te însolesc o parte mare din drum. La grădina lui Rideli te opreşti ca să admiri straturile îngrijite de flori şi tufele înflorite, precum şi globurile de sticlă de toate colorile, care împodobesc răzoarele, şi piticii şi căprioarele de teracotă aduse de la Karlsbad.

Aceste podoabe sunt şi în grădina de la Warte, unde mai vezi şi produsele sculpturale ale birtaşului. Mai bună decât acestea este însă gustarea ce se serveşte, salam tăiat în felii subliri, brânză cu unt şi ridichi mustăcioase de Bârsa, fragede şi pline de „apa” pe care o „lasă”, dacă sunt bine sărate. O sticlă de bere completează această masă frugală, luată de cei grăbiţi să continuie drumul până la Stejăriş sau chiar până la Piatra Corbului. La Banca Teologilor îl întâlneşti negreşit pe profesorul Socaciu, care îşi face plimbarea zilnică, pe vreme frumoasă ca şi pe ploaie.

În copilăria mea nu prea mergeam bucuros prin Uliţa Furcoaie, seara, după ce se făcea înruneric. Aici aveau adică templul lor „mucării”, o sectă religioasă ce ieşise pe atunci, cea dintâi la noi, de nu mă înşel. Cum era cultul lor, nu stiu; dar el era înconjurat de o atmosferă mistică. Această notă miraculoasă a fost, probabil, cauza că noul cult prinse rădăcini mai ales printre saşi, pe care slujba lor luterană, lipsită de orice misticism, nu-i mai putea satisface. […].

Tot din cauza aceasta s-a răspândit în Braşov, ceva mai târziu, o altă sectă, a „oamenilor narurii”, care umblau desculţi, cu barba netunsă şi fără cămaşă sub tunica lungă de postav cafeniu, de credeai că vin de la Oberammergau. (2)

Îmi aduc aminte de un episod hazliu, păţit de un mucăr. Un fervent discipol al acestei secte, cu numele Eiven, se întorcea în zori de zi de la serviciul nocturn al celor cuceriţi de noua învăţătura. Deodată, o voce cavernoasă răsună în tăcerea ce domnea în împrejurime, venind de sus. „Eiven, Eiven!” odată şi a doua oară. Înfiorat şi sigur că glasul era divin, mucărul căzu în genunchi şi cu capul în ţărâna rosti, cu voce tremurată: „Doamne, Doamne, ce porunceşti slugii tale?” Atunci hornarul – căci era un „urlăier” care curăţă coşul de la cârciuma „La Rată” – răspunse rar şi solemn „Să mă pupi…!”

Dacă o iai în sus pe Uliţa Mare treci pe lângă câteva case care nu existau pe vremea mea. Astfel e casa Popovici; zidită într-un frumos stil empire de arhitectul român Cezar Poppovits din Viena, care a clădit şi spitalul Elias în Bucureşti, şi internatul de băieţi, în stil românesc, zidit de arhitectul braşovean Gheorghe Dusoiu. Acest internat s-a ridicat din obolul braşovenilor, strâns pentru „masa studenlilor”, cu deosebire de V. Onitiu, vrednicul director al Liceului Şaguna. Sub el se introduse obiceiul să se dea „cununile eterne”, adică sumele de bani ce se cheltuiesc pe flori, pe sicriele mortiloz. Din aceşti bani puteau lua masa fiii sărmani de ţărani care veneau la şcolile din Braşov.

Viaţa din Şchei palpita în Piaţa Prundului. Acolo e prima din seria de cruci ridicate de oameni cu frica lui Dumnezeu – a doua e mai sus, crucea „căpitanului”, eroul scheian Ilie Birt – cârciuma lui Sterică, cu vinul cel bun, târgul de duminică si, înainte de toate, biserica Sfânrului Nicolae, fala Brasovului românesc. In cimitirul acesteia sunt îngropaţi atâţia buni creştini localnici, alături de boieri mari de peste munţi, adăpostiţi în oraşul de sub Tâmpa de urgia turcească şi cruzimea eteriştilor greci.

În această biserică spaţioasă mergeam dumineca toate şcolile să ascultăm slujba şi corul condus de Nichi Popovici, venit din Banatul cântăreţilor cu voci dulci. Nici în centrele mari ale Apusului nu mi-a fost dat să aud un glas atât de plin şi voluminos, adevărată voce de bel canto. In gimnaziul superior, după ce am „mutat”, adică după ce mi s-a schimbat vocea, am avansat şi eu din nava bisericii în „podisorn”, galeria pe care cânta corul. Atunci avui şi eu parte de bomboanele pe care Nichi Popovici le lua totdeauna cu sine, ca să-şi dreagă glasul când avea să cânte „Carii pe heruvimi”, din liturghia lui Ghiţă Dima. După ce termina cântarea, punea pe scândura din fata lui „tocul” cu bomboane din care aveam voie să luăm şi noi, coriştii.

De pe „podisorn” se auzea mai bine slujba. Când popa Voină ridica mâinile, întovărăşind cu un gest larg şi patetic exclamaţia „la Domnul să cerem”, eu mult timp auzeam „la Domnu'n Săcele”. Astfel de interpretări personale ale textului bisericesc rău înţeles, un fel de etimologie populara, nu erau rare. Un copil din neam spunea Tatăl nostru zicând „care leiesti în cersuri”, desi „a lei” era pentru el un cuvânt tot atât de neânteles, ca şi forma neobişnuită „carele”.

La strană cânta elevul lui Anton Pann, cântăreţul Mucenic, sau Mucenescu, cum îi plăcea să se numească mai târziu. El ştia glasurile ca putini alţii, dar era şi un meşter al cântecului lumesc. Despre el se crede că a compus melodia de la Deşteaptă-te Române. Mai avea el o măiestrie, în care nu-l întrecea nimeni şi pe care probabil a învăţat-o tot de la dascălul său „cel sfătos ca un proverb”. Se aşeza zăcând pe spate, şi punea pe cineva să-i toarne vinul pe gură. Vinul curgea fără ca Mucenic să-l mai înghită.

Cântăreţi de seamă a avut totdeauna Sf. Nicolae. Pe când eram în liceu, a venit Toma Brenci, cu un glas dumnezeiese de tenor, care i-a rămas curat până azi, că e bătrân. şi Dumnezeu ştie dacă l-a menajat, căci nu era chef la Braşov la care să nu fie chemat şi minunatul cântăreţ.

Si preoţii erau vestiţi slujitori în fata altarului. Pe Popazu nu l-am mai apucat, căci plecase ca episcop la Caransebeş. Bătrânul Petric, cu barba lui albă, era preotul de modă veche, modest şi cucernic. Preot frumos şi cu prestantă era şi popa Priscu, cel cu barba îngrijită, care păstra aceeaşi fată gravă în fata altarului, ca şi în piaţă, unde îl întâlneai cumpărând întâiele trufandale. O voce puternică avea popa Saftu, pe vremuri cântăreţ vestit între studenţii de la Lipsca, unde şi-a agonisit titlul de doctor în filosofie. Avea un glas puternic, dar cam „gras”. Din cauza obezităţii sale, reverenda îi era totdeauna mai scurtă înainte decât la spate. Cel ce slujea mai frumos era, fără îndoială, popa Voină. Gesturile sale erau mari, şi glasul melodios. Frumoasă era mai ales înfăţişarea lui de sfânt oriental, cu barba plină şi cu o nobilă ţinuta.

În opozilie cu popa Sfetea de Pe Tocile, care avea şapte fete, popa Voină a avut opt băieţi unul după altul, înainte să i se nască cea dintâi fată. Preoteasa, zveltă şi graţioasă până la bătrâneţe, era mândră de odraslele sale. Odată veni la Braşov Tache Ionescu, prieten cu popa Voină. Vizitându-l acasă, părintele îi prezentă pe fiii săi, sase la număr, care se înşirau ca fluierile unei orgi. Le spuse la ţoli numele, adăugând: „al şaptelea e pe drum”. Bujor, copilul sfătos, întrebă atunci: „Dar pe cel de pe uliţă, cum îl cheamă?”

Mersul la biserică era pentru noi putin amuzant, mai ales primăvara, când soarele ne invtta la plimbare sau la joacă. şi mai putin amuzantă era „exortarea”, adică jumătatea de ceas înaintea bisericii, când ne ţinea un fel de predică profesorul de religie. Acesta era, pe vremea mea, Fericean, un tip sui-generis. Specialitatea lui era propriu-zis logica, despre care a scris st un manual […].

Amuzante erau pentru noi mai ales deniile dinaintea Paştilor. În biserică era totdeauna îmbulzeală mare, încât puteai să cosi neobservat hainele celor ce stăteau unul lângă altul. Când ieşeau din biserică şi se răreau rândurile vedeai numai fraţi siamezi. Mai aveam la denii şi altă petrecere. Cum la sfârşitul slujbei era întunerec, puteam trage, faza să fie văzute, fire subtisi de sfoară de-a lungul drumului ce cobora în pantă destul de repede de la usa bisericii. Credincioşii nu se uitau unde calcă şi se împiedecau, spre marele nostru haz.

În biserică, crâsnicul Peligrad stingea lumânările cu mucările din vârful unei prăjini lungi, iar cei trei epitropi, brânzarul Pascu, cârciumarul Stencă şi bătrânul Lupan, numărau banii strânşi cu discul, îi încuiau în lada mesei lor şi plecau şi ei acasă.

Noi, copiii, ne spovedeam şi cuminecan în săptămâma Patimilor, iar după cuminecătură, când ieşeam flămânzi dm biserică, la uşa ne aşteptau trocăritele cu coşurile lor de scoverzi, nişte plăcinte de aluat dospit, coapte în ulei de în şi tăvălite în zahăr praf. Când le mâncai, te ungeai de miroseai toată ziua a ulei.

Deasupra porţii, Sfântul Nicolaie din icoana lui Misu Pop te privea plin de bunătate, iertător pentru poznele ce le-ai făcut de denii şi mulţumit că te-ai grijit, ca orice bun creştin.

BRASOVECHIUL. BLUMĂNA. STRAJA.

După cum forma articulată de la „undelemn” nu e „untul de lemn”, ci „undelemnul”, tot aşa nu se articulează „Brasovul vechi”, ci „Brasovechiul”, într-un cuvânt a cărui compoziţie e foarte veche. Începutul lui e la „Numărul Unu”. Desigur ca înainte vreme era cu mult mai jos. „Unu” e numărul casei, după numerotaţia mai nouă. Pentru braşoveni însă, acesta nu e un numeral, ci o noţiune mai amplă, înţelegându-se nu numai edificiul care adăposteşte astăzi cinematograful „Astra”, ci tot alaiul de festivităii şi petreceri ce se ţineau aici, începând cu balurile elegante ale societălii braşovene şi sfârşind cu „saribalurile” ungureşti. La seratele ce se dădeau în sălile acestui hotel; costumate şi mascate, mergeai după miezul nopţii, ca să te amuzezi jucând cu servitorimea. Nişte pânze pictate şi prinse e păretele dinspre oraş le anunţă cu săptămâni înainte, în loc de afişe colorate, iar la prăvăliile dm Cetate erau expuse fel de fel de măşti.

Tot în sala cea mare de la „Numărul Unu” aveau loc „convenirile sociale”, cu concert şi dans, şi balurile la care în pauză se lua masa, de la care nu lipsea niciodată friptura de purcel. De câte ori n-am alunecat cu pasi uriaşi, la „galop”, pe parchetul neted şi aplecat din coltul stâng, cu dansatoarele ale căror mame şedeau pe băncile de catifea rosie, cu fete radioase când fetele lor nu „vindeau pătrânjei”! Pe atunci tinerii erau bine crescuţi şi dansau cu toate fetele, şi nu numai, ca astăzi, cu aleasa inimii sau cu „flirturile” lor.

În sala cea mare era loc destul şi pentru nelipsitele „jocuri de coloana”, cadrilul, romana si, ceva mai demult, lăncierul. Te îngrijeai din vreme să ai un vis-ŕ-vis simpatic, şi erai cu atenţia încordată ca să nu greşeşti figurile. Mai ales la romană, un dans născocit la Braşov în casa lui Iacob Muresianu. Căpitanul Popa se îngrijea ca dansatorii să nu facă greşeli, ţinând cu ei probe. Cadrilul al doilea era rezervat pentru fata pe care o iubeai. De aceea o „angajai” cu săptămâni înainte, ca să nu ţi-o ia altul.

Ziua, şi când nu erau baluri şi seara, în sala de la „Numărul Unu” aveau loc diferite reprezentaţii spectaculoase. Un atlet ridica greutăli sau, răzimându-se pe mâini şi pe picioare, ţinea pe piept un podiu pe care se urcau până la patru persoane. Intre aceştia era şi avocarul Sorescu, care trecea de 100 de kilograme, şi Ludvigoaia, stăpâna sălii, tot atât de ponderoasă. „Clou”-ul era când atletul lăsa să-i pună pe piept un pian, la care un pianist cânta o bucată întreagă. Un ventriloc făcea să vorbească, cu voci groase sau subţiri, manechinele de pe scenă. Un scamator scotea bani din nasul vreunui domn din public sau porumbei dintr-un joben şi panglici nesfârşite dintr-o cutie de chibrituri. Un hipnotizor cu fata demonică adormea câţiva domni din public şi le dădea să mănânce morcovi cruzi, crezând să au în mâna cea mai delicioasă ciocolată. Doi pitici, un bărbat în uniformă de husari şi o duduie decoltată, fiecare mai mic decât un copil, nu erau întrecuţi decât de Doboş Ioanci, care venea regulat la Braşov. In opoziţie cu el era uriaşul Otto, un şvab care de când ajunsese celebru prin dimensiunile lui, devenise, după moda din 1894, din Wilhelm, Vilmos.

La câţiva pasi mai departe erau cârciumile „Numărul Cinci” si, în fată, „Numărul Patru”, în ale căror curţi spaţioase trăgeau carele din satele din împrejunme. Lângă aceasta era vestita berărie „Gambrinus”, la care mergeau „studenţii” la un pahar de bere servit de roşcata Reginchen, care, desi săsoaică, era foarte prietenoasă cu românii.

Lipit de „Gambrinus” era Pomul Verde”, cel mai vestit hotel din Braşov, mai bun decât „Hotelul Bucureşti”, peste drum, şi decât „Europa”, în Uliţă Vămii, în clădirea ce adăposteşte acum cinematograful „Corso”. Brasovul nu era un centru comercial ca astăzi, iar vara, când veneau vilegiaturiştii din Tară, goniţi de căldurile Bucureştilor, mânaţi de dorul de călătorii şi atraşi de aspectul european al Brasovului curat şi îngrijit, de ar fi fost încă odată atâtea hotele, tot nu ajungeau. Oaspeţii trebuiau să caute camere prin oraş.

De la noi, de pe balconul vilei de pe Strajă, priveam de-a dreptul în cutrea şi grădina „Pomului Verde”. Vara, când orchestra oraşului dădea aici concerte, noi aveam muzică la masă. Cunoşteam pe cei mai multi din vizitatorii grădinii cu castanii cei umbroşi. Intre ei, înainte de toţi, pe Steli Mihalovici, simpaticul bancher burlac. Din curtea hotelului ne povestea cu voce tare noutălile Brasovului. Când vorbea nu gesticula deloc, ci stătea drept ca o lumânare, cu braţele atârnând. Mopsul lui alb te privea încruntat şi disprejuitor.

Dacă treceai de primele case din Uliţa Lungă şi apucai pe jos pe scândurile groase şi noduroase ce acopereau canalul, făceai doi kilometri pe lângă casele uniforme ale acestui cartier. El păstrează până azi, mai ales în străzile laterale, caracterul originar de sat. Ai impresia că eşti în Codlea sau Râşnov.

Mai ales prin Strada de Mijloc şi alte străzi laterale, întâlneşti şi astăzi pe „găburii” blonzi şi cu picioare lungi şi pe „găburoaicele” late în sale, care aduc vineri „verdeţuri” în târg şi în fiecare dimineaţă laptele gras de bivoliţa în căni mari de tinichea. Cum desprimăvărează, ele au pe cap pălării mari de paie.

În Uliţă Lungă vezi astăzi şi case nouă în stil orăşenesc. Sunt şi două fabrici; cea de bere e a lui Czell, făcută pe la 1890, după cea din Dârste. In ultimul deceniu al veacului trecut şi în cele dintâi ale secolului nostru, braşoveanul Czell avea un fel de monopol al băuturilor din Tara Bârsei şi o fabrică mare de spirt în Cristian, din care ieşeau pe o ţeavă aburi ce răspândeau un miros penetrant de „mălătău”, adică de borhot. Ceva mai încolo era o fabrică de filatură, a lui Thrul, care îmi servea în copilărie de deşteptător, căci sirena ei şuiera tocmai la şapte, când săream grăbit din pat să plec la scoală. Aproape de capătul Uliţei Lungi era, pe mâna dreapta, cârciuma „La doi uriaşi”, cu portretele în mărime naturală ale celor doi giganţi, de-a dreapta şi de-a stânga porţii. Tocmai la sfârşitul străzii era cazarma de artilerie în ale carei curţi spaţioase vedeai călăreţi făcând echitaţie.

Dincolo de biserica Sf. Bartolomei sunt nişte cariere de piatră şi nişte locuri mlăştinoase numite Sprenghi, în care vara se scăldau copiii, desi aproape în fiecare an se înecau oameni în apa ateasta vicleană, cu ochiuri adânci. Pe partea cealaltă a şoselei era gara de curând zidită pentru linia ferată ce s-a deschis în copilăria mea spre Zarneşti, unde era fabrica de hârtie întemeiată de Gheorghe Bariţiu şi unde s-a zidit, pe la 1890, o mare fabrică de celuloză. Mai târziu s-a deschis şi linia ferată spre Făgăraş, care mai apoi a fost prelungită până la Sibiu. Pe amândouă aceste linii „vicinale” trenul făcea – şi mai face în parte – 25 de km pe oră, ceea ce pentru noi, care eram obişnuiţi cu drumurile făcute cu trăsura, era un mare progres. Până la gara Bartolomei puteai ajunge cu tramvaiul, care trecea mândru şi pufăind ca un tren adevărat prin Uliţa Lungă.

Dacă ieşi din Braşov, dai de casele din Stupini, nişte ferme ale Brasovului. Sruparii, care au acest nume de la cultura de albine pe care o făceau odinioară, sunt zarzavagii iscusiţi. Mai ales sunt vestite verzele uriaşe ce cresc în pământul lor gras. Românii, care erau la început slugi la saşi, le-au cumpărat pământurile. Pe vremuri, cetăţenii Brasovului ţineau să aibă la masă lapte, miere şi făină albă de la fermele lor din Stupini.

În Brasovechi românii sunt veniţi din alte părti, precum arată şi numiri ca Persinar, Vlădărean, Cristolovean st altele, care trădează originea lor din Persani, Vlădeni şi Cristian. Cel mai mare contingent de imigraţi l-au dat cei din Tara Oltului. Porecla românilor din Brasovechi este tâtăusi. Incrucât „tataie”, nu stiu. In tot felul lor ei se deosebesc mult de trocarii din Şchei. Biserica românească din Brasovechi cu hramul Sfintei Marii, a fost zidită la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Dacă românii ar fi fost anterior saşilor în acest cartier, desigur că şi-ar fi clădit biserica pe dealul Străjii, unde era, încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, o capelă, în locul căreia s-a făcut biserica Sf. Martin a saşilor, refăcuta în forma ei actuală în 1796. Sub ea, acolo unde începe Uliţa de Mijloc, erau pe vremuri cele două porţi ce închideau, spre sud, intrarea în Brasovechi.

Pe vremea mea Blumăna era un cartier mic, industrial, care avea o singură stradă mai mare, a Gării, pe care erau câteva ateliere, cu deosebire de reparat trăsuri, şi câteva cârciumi unde trăgeau sătenii veniţi din Sacuime. Strada principală se numea din cauza lor, în nemţeşte, „Uliţa Cârciumarilor”. Se vedea cit de colo că oraşul s-a extins târziu în aceste părti, de-a lungul şoselei ce ducea la Săcele şi în Săcuime. Partea cea mai veche a Blumănii o formează casele din Curmătură, unde locuiau cei imigraţi din satele săcuiesti. Incă din 1513 e atestată numirea „Suburbium Siculorum” alături de cea cu ceva mai veche, „Pratum Florum” şi „Plumen aw”.

Pe unde astăzi sunt străzi asfaltate şi vile, erau pe vremea mea locuri virane, grădini şi holde ce se întindeau până la gară, pe care braşovenii au voit-o departe, ca să nu le tulbure liniştea cu şuieratul locomotivelor şi fumul gros ce ieşea din coşurile lor. Dar oricât de departe au aşezat-o, oraşul a ajuns-o, căci aceasta e singura parte a lui deschisă şi nesugrumată între munţi.

Casele din Strada Gării (mai târziu Iuliu Maniu, şi General Mosoiu), se terminau unde strada aceasta e întretăiată da Strada Aurel Popovici (înainte Strada Miron Cristea) [azi Str. Castanilor]. O barieră oprea trăsurile ce veneau de la gară, şi funcţionarul orăşenesc mergea tacticos de la o trăsură la alta şi incasa taxa de pavaj, dândv-ţi o fiţuică pe oare era tipărit „Pflastermautbollette” şi pe care o rupea din carnetul perforat ce-l păstra în geanta lui mare de piele neagră. Pe cap avea un chipiu cu cozoroc, care îi dădea prestanta necesară când oprea trăsurile grăbite să ajungă în oraş.

Unde e acum spitalul Mârzescu era marea livada Trausch, pe locul unde fusese un lac, iar în dosul dealuli din apropierea lui era faimoasa „putină a lui Dick” (Dück), în care se argăseau pieile şi în care te trimiteau trocarii când erau furioşi pe tine. Casa frumoasă cu monogramul A. S., care stătea singură între grădini şi livezi îngrădite, nu mai e a lui Anastase Safrano, negustorul grec. Cele două fabrici mari, a lui Scherg şi a lui Schiel, cea dintâi de postav, cea de-a doua de maşini: începeau pe atunci să se dezvolte din modesta ţesătorie şi din atelierul, şi mai modest, în marile uzine actuale. Postavul din care ne făceam hainele de iarnă în copilărie era ţesut în războaiele harnicelor săcelene. Îmi aduc bine aminte când s-a deschis în casa din coltul Târgului Cailor – casa cu cornişa, a familiei Benkner, despre care am vorbit mai înainte – şi în piaţă, prăvălia de postav a lui Scherg, în care am cumpărat materialul pentru un palton de iarnă.


Yüklə 1,47 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   37




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin