Ramas bun pentru vecie

Se uită ţintă la mine. Privirea era încordată însă fără viaţă, îi făcuse bine cafeaua. N-avea pic de culoare, dar nu mai tremura. I-am mai turnat o cafea şi i-am pus şi whisky în ea.

― Ţi-am spus că am dat de belea.

― Am auzit. Nu vreau să aud ce fel de belea. Sînt silit să-mi cîştig existenţa, aşa că nu vreau să-mi pierd autorizaţia.

― S-ar fi putut să te ameninţ cu pistolul.

Am zîmbit şi am împins pistolul spre el. L-a privit fără să-l atingă.

― Nu m-ai putea ţine sub ameninţare pînă la Tijuana, Terry. Nu m-ai putea ameninţa dincolo de grăniceri nici pe scara avionului, pînă te urci în el. Din cînd în cînd, mai am şi eu de-a face cu armele. Să lăsăm chestia cu pistolul. Grozavă figură aş face explicînd la poliţie că m-am speriat aşa de tare încît n-am avut încotro. Presupunînd, bineînţeles, ― eu unul habar n-am ― că ar fi ceva de spus la poliţie.

― Ascultă, înainte de prînz sau poate chiar şi după aceea n-o să vină nimeni să bată la uşă. Servitorii ştiu că nu e cazul s-o deranjeze cînd doarme tîrziu. Dar pe la prînz, camerista o să bată la uşă şi o să intre. Ea n-o să fie în cameră.

Am sorbit în tăcere din cafea.

― O să vadă că n-a dormit în camera ei, continuă el. O să se gîndească atunci unde s-o caute. La o oarecare depărtare de casă e un pavilion special pentru oaspeţi, cu propria lui alee de acces şi cu garaj separat. Sylvia a dormit acolo şi acolo o s-o găsească servitoarea.

M-am încruntat.

― Trebuie să am mare grijă ce întrebări îţi pun, Terry. Nu se poate să fi petrecut noaptea altundeva?

― Toate hainele sînt aruncate prin cameră. Nicio­dată nu-şi pune lucrurile la loc. Camerista o să-şi dea seama că şi-a pus doar un capot peste pijama şi că a ieşit aşa. Nu rămîne deci decît pavilionul pentru oaspeţi.

― Nu neapărat.

― Altfel nu se poate. Ce dracu, nu-ţi dai seama că ei ştiu ce se întîmplă în pavilion? Servitorii ştiu întot­deauna.

― Să trecem mai departe.

Se zgîrie cu unghia pe obrazul cel bun, încît lăsă o dungă roşie.

― Şi în pavilionul de oaspeţi, continuă el rar, came­rista o să găsească...

― Pe Sylvia cherchelită, beată, paralizată, făcută praf, l-am întrerupt eu brutal.

― Aha!

Căzu pe gînduri. Stătu mult în cumpănă.

― Da, desigur, adăugă el, aşa o să fie. Sylvia nu e alcoolică. Aşa că atunci cînd depăşeşte limita, urmările sînt destul de drastice.

― Şi aici se încheie povestea. Sau aproape. Dă-mi voie să improvizez. Ultima dată cînd ne-am întîlnit, m-am purtat cam aspru cu tine şi ― dacă-ţi aduci aminte ― am plecat şi te-am lăsat baltă. M-ai iritat al dracului. Gîndindu-mă mai bine după aceea, mi-am dat seama că, bătîndu-ţi joc de tine însuţi, încercai să scapi de un sentiment al catastrofei. Spui că ai paşaport şi viză. E nevoie de oarecare timp ca să obţii viza pentru Mexic. Ăia nu lasă chiar pe oricine să le intre în ţară. Deci plănuiai încă de mult s-o ştergi. Mă întrebam cîtă vreme ai să rezişti.

― Probabil că aveam un vag sentiment de obligaţie de a rămîne cu ea, în ideea că s-ar putea să aibă nevoie de mine şi pentru altceva nu numai ca paravan care să-l împiedice pe babacu să-şi bage nasul prea tare în tre­burile ei. Dar, apropo, am încercat să-ţi vorbesc azi-noapte.

― Dorm greu. N-am auzit telefonul.

― Apoi m-am dus la baia turcească. Am stat acolo cîteva ore, am făcut o baie de abur, o baie rece, un duş dintr-alea cu mii de ace, masaj şi am dat cîteva telefoane. Am lăsat maşina la La Brea & Fountain. De acolo am venit pe jos. Nu m-a văzut nimeni intrînd pe strada ta.

― Şi telefoanele acelea au vreo legătură cu mine?

― Unul era către Harlan Potter. Bătrînul a plecat ieri cu avionul la Pasadena după nişte treburi. Nu a mai trecut pe acasă. A fost destul de greu să-l capăt la tele­fon, dar în cele din urmă mi-a vorbit. I-am spus că-mi pare rău, dar îmi iau tălpăşiţa.

Spunînd acestea, privea puţin pieziş, dincolo de chiu­vetă, pe fereastră, la arbustul de tecoma care se agita izbindu-se de geam.

― Şi ce-a zis?

― Că-i pare rău. Mi-a urat noroc. Şi m-a întrebat dacă am bani. Terry rîse aspru . Bani! Pentru el astea sînt primele patru litere ale alfabetului. I-am spus că am destui. Apoi i-am telefonat sorei Sylviei. Cam acelaşi lucru şi acolo. Şi asta-i tot.

― Vreau să te întreb un singur lucru. Ai prins-o vreodată cu un bărbat în pavilionul pentru oaspeţi?

Clătină din cap.

― N-am încercat niciodată. N-ar fi fost nici o greutate. Niciodată n-a fost.

― Ţi se răceşte cafeaua.

― Nu mai vreau.

― Deci bărbaţi, slavă Domnului, cu grămada? totuşi te-ai întors şi ai luat-o din nou de nevastă. O fi o bucăţică dulce, dar orişicît...

― Nu ţi-am zis eu că nu sînt bun de nimic? Parcă de ce am părăsit-o prima dată? De ce, după aceea, mă îmbătăm criţă ori de cîte ori o vedeam? De ce preferam să umblu prin mocirlă mai degrabă decît să-i cer bani? A fost măritată de cinci ori, fără să mă mai pun şi pe mine la socoteală. Şi oricare din ei s-ar întoarce imediat la ea doar la un semn. Şi nu numai pentru un milion de gologani.

― Halal bucăţică! Şi de ce trebuie să prinzi avionul de 10 şi 15 la Tijuana?

― La zborul ăsta nu se prea înghesuie lumea. Nimeni din Los Angeles nu vrea să treacă munţii cu un "DC-3"' demodat, cînd poate să ia un "Constellation" şi să fie în şapte ore la Ciudad de Mexico. Şi nici un "Connie" nu aterizează acolo unde vreau eu să mă dau jos.

M-am ridicat şi m-am sprijinit de chiuvetă.

― Şi acum, hai să facem o mică recapitulare şi te rog să nu mă întrerupi. Ai venit la mine azi de dimineaţă într-o stare de mare tulburare emoţională şi mi-ai cerut să te duc cu maşina la Tijuana ca să prinzi un avion de dimineaţă. Aveai o armă în buzunar, dar nu înseamnă neapărat că am văzut-o. Mi-ai spus că ai încercat să înduri lucrurile cît de mult ai putut dar că astă-noapte s-a terminat totul. Ţi-ai găsit nevasta beată moartă după ce fusese un bărbat la ea. Ai ieşit şi te-ai dus la baia turcească, aşa ca să-ţi treacă vremea pînă dimineaţa, şi între timp le-ai telefonat celor mai apropiate rude ale nevestei şi le-ai spus ce ai de gînd să faci. Nu mă privea unde pleci. Aveai actele necesare ca să intri în Mexic. Nu mă privea nici cum urma să pleci. Sîntem prieteni şi am făcut ceea ce mi-ai cerut fără să mă gîndesc prea mult. Şi de ce nu? Nu mi-ai dat bani. Aveai maşina ta, dar erai prea surescitat ca să poţi conduce. Şi asta-i tot treaba ta. Eşti emotiv de felul tău şi pe deasupra ai mai căpătat şi o rană gravă în război. Cred că ar trebui să-ţi ridic maşina de acolo şi s-o las undeva la un garaj să ţi-o păstreze.

Se căută prin buzunare şi scoase un port-chei pe care-l trînti pe masă.

― Sună bine? întrebă el.

― Depinde cine ascultă. N-am terminat. N-ai luat nimic decît hainele de pe tine şi nişte bani pe care îi aveai de la socrul tău. Ai lăsat tot ce aveai de la ea, in­clusiv jucărioara minunată parcată la La Brea. Vrei să pleci cît mai curat cu putinţă pentru tine, şi să pleci cît mai repede. Cred că merge. Acum mă duc să mă bărbie­resc şi să mă îmbrac.

― De ce faci asta pentru mine, Marlowe?

― Tratează-te cu un whisky pînă mă bărbieresc.

Am ieşit şi l-am lăsat acolo şezînd ghemuit într-un colţ. Nu-şi scosese nici acum pălăria şi pardesiul. Arăta însă mult mai vioi.

M-am dus în baie şi m-am bărbierit. Cînd îmi înnodam cravata în dormitor a intrat şi a rămas în prag.

― Am spălat ceştile pentru orice eventualitate. Dar am stat şi m-am gîndit mai bine: n-ar fi oare indicat să chemi totuşi curcanii?

― Cheamă-i tu. Eu n-am ce să le spun.

― Vrei s-o fac?

M-am întors brusc şi i-am aruncat o privire fioroasă. Aproape că am ţipat la el:

― Fir-ar să fie! De ce dracu n-o laşi baltă odată?

― Îmi pare rău.

― Sigur că-ţi pare rău. Ăstora ca tine întotdeauna le pare rău şi întotdeauna cînd e prea tîrziu.

A făcut stînga-mprejur şi s-a întors în sufragerie.

Cînd am terminat cu îmbrăcatul, am încuiat uşa din spate a casei. Intrînd în living-room, l-am găsit adormit pe un scaun, cu capul atîrnînd într-o parte, fără pic de culoare în obraji şi cu tot corpul prăvălit fără vlagă din cauza epuizării. Îţi făcea milă. Cînd l-am atins pe umăr s-a trezit încetul cu încetul, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o lungă călătorie într-o ţară îndepărtată. Cînd m-am convins că e destul de atent, i-am spus:

― Ce facem de valize? O mai am încă pe aia albă din piele de porc.

― E goală, spuse în treacăt. Şi bate la ochi.

― Fără bagaj o să bată şi mai tare la ochi.

M-am întors în dormitor, m-am urcat pe scăriţa din dulapul pentru haine şi am luat valiza din piele de porc de pe ultimul raft. Trapa pătrată de la pod îmi venea chiar deasupra capului aşa că am ridicat-o şi am îm­pins port-cheiul de piele cît de departe am putut, în spa­tele uneia dintre bîrnele prăfuite care erau acolo.

Am coborît cu valiza, am şters-o de praf şi am azvîrlit în ea, la întîmplare, cîteva lucruri: o pijama nouă, pastă de dinţi, o perie de dinţi pe care o aveam de rezervă, nişte prosoape ieftine, batiste de bumbac, un tub de cremă de cincisprezece cenţi şi un aparat de ras care ţi se dă cadou cînd cumperi un pachet întreg de lame. Nimic folositor, nimic marcat, nimic bătător la ochi. Atîta doar că lucrurile lui proprii ar fi fost de mai bună calitate. Am mai adăugat şi o sticlă de whisky de o jumătate de litru în ambalajul original, apoi am încuiat valiza şi, lăsînd cheia în broască, am intrat în living-room. Ador­mise din nou. Am deschis uşa fără să-l trezesc şi am dus valiza în garaj unde am trîntit-o pe bancheta din spate a automobilului meu decapotabil. Am scos maşina, am încuiat garajul şi m-am dus să-l trezesc. În sfîrşit am plecat după ce am încuiat toate uşile. Am mers repede dar nu atît de repede încît să atragem atenţia. N-am prea vorbit. Nu ne-am oprit nici să mîncăm. Nu ne mai rămăsese prea mult timp.

Vameşii n-au avut nimic cu noi. Am parcat lîngă birourile lor de pe platoul bătut de vînturi, unde se află situat aeroportul Tijuana şi am aşteptat pînă şi-a cumpă­rat Terry biletul. Elicele avionului se învîrteau deja încet. Făceau încălzirea motoarelor. Un pilot frumos ca o stea de cinema îmbrăcat într-o uniformă cenuşie conversa cu un grup de patru oameni. Unul dintre ei avea vreun metru nouăzeci şi un toc de pistol la şold. Alături, o fată în pantaloni şi doi oameni mai în vîrstă ― un bărbat mărunţel şi o femeie cu părul cărunt, atît de înaltă încît pe lîngă ea omuleţul părea de-a dreptul pitic. Se mai învîrteau pe acolo alţi trei-patru bărbaţi ― evident mexi­cani. Ăştia păreau să fie toţi pasagerii. Scara era pusă, dar nimeni nu avea aerul că se grăbeşte să urce. Un înso­ţitor de bord mexican coborî pe scară şi dădu semne că aşteaptă. După cît se părea, nu existau megafoane. Mexi­canii intrară în avion, dar pilotul mai stătea la o parolă cu americanii.

Lîngă mine era parcat un "Packard" mare. Am coborât şi am aruncat o privire la certificatul de înmatriculare de pe bord. Poate odată şi odată o să mă învăţ şi eu minte să nu mai îmi bag nasul în toate celea. Tocmai cînd sco­team capul afară, am văzut că femeia înaltă se uita fix în direcţia mea.

Apoi Terry ieşi din aerogară şi se îndreptă spre mine pe aleea prăfoasă şi pietruită.

― Am terminat, spuse el. Acum îmi iau rămas bun.

Mi-a întins mîna. I-am strîns-o. Acum arăta bine, doar obosit, tare obosit. Am scos valiza de piele din maşină şi am pus-o pe alee. S-a uitat furios la ea.

― Ţi-am spus că n-am nevoie de ea, şuieră printre dinţi.

― E o sticluţă cu băuturică în ea, Terry. Plus o pijama şi alte chestii. Anonime toate. Dacă n-ai nevoie de ea, las-o la casa de bagaje. Sau arunc-o.

― Am motivele mele, spuse rece.

― Şi eu pe ale mele.

Începu brusc să zîmbească. Luă valiza într-o mînă iar cu cealaltă mă strînse de braţ.

― Bine, amice. Tu eşti bosul. Şi bagă de seamă, dacă se încurcă lucrurile ― ai un cec în alb. N-ai nici o obli­gaţie faţă de mine. Am băut împreună de cîteva ori, ne-am împrietenit şi am vorbit prea mult despre mine. Ţi-am lăsat cinci sutare în cutia cu cafea. Să nu te superi.

― Mai bine n-o făceai.

― N-o să ajung niciodată să cheltuiesc nici jumătate din cîţi bani am.

― Noroc, Terry.

Cei doi americani urcau pe scăriţa avionului. Un tip îndesat cu faţa lată şi oacheşă ieşi în uşa aerogării, ne făcu semn cu braţul şi cu degetul.

― Urcă-te, i-am spus. Ştiu că n-ai omorît-o tu. De-aia mă aflu aici.

Făcu un efort vizibil. Corpul i se încordă. Dădu încet să plece, apoi se uită înapoi.

― Îmi pare rău, dar în privinţa asta te înşeli, zise el calm. Am să mă îndrept agale spre avion. Ai timp bere­chet să mă opreşti.

Şi plecă. L-am urmărit cu privirea. Tipul din pragul aerogării aştepta, dar nu părea prea nerăbdător. Mexicanii nu sînt niciodată nerăbdători. Se aplecă, bătu uşurel cu mîna în valiza lui Tery şi zîmbi cu gura pînă la urechi. Apoi se dădu la o parte şi Terry intră pe uşă. Peste o clipă ieşi pe cealaltă parte, acolo unde te întîmpină de obicei vameşii cînd intri în ţară. Se îndreptă cu paşi înceţi spre treptele avionului. Se opri şi privi către mine. Nu făcu semn cu mîna şi nici vreo altă mişcare şi nici eu. Apoi urcă în avion şi scăriţa fu retrasă.

M-am întors la automobilul meu, am pornit motorul, am băgat în marşarier şi am întors ca să ies din parcaj. Femeia înaltă şi bărbatul scund mai erau lîngă pistă.

Femeia îşi scosese batista ca să facă semn cu ea. Avionul rula spre capătul aerodromului ridicînd nori de praf. Făcu un viraj şi motoarele intrară în regim cu un zgomot bubuitor. Apoi porni, luînd treptat viteză.

Nori de praf se ridicau în spatele lui. Deodată l-am văzut în aer. M-am uitat după el cum se ridică în văz­duhul plin de vîrtejuri şi cum dispare spre sud-est, pe cerul albastru golaş. Am plecat. Nimeni de la postul de grăniceri nu s-a uitat la mine, ca şi cum faţa mea ar fi însemnat la fel de puţin ca şi limbile unui ceasornic.

CAPITOLUL 6

Drumul de la Tijuana la Los Angeles e lung şi unul dintre cele mai plictisitoare din California. Tijuana e un vax: toţi de acolo nu vor altceva decît să-ţi ia banii. Puştiul care se învîrte pe lîngă maşină şi te priveşte cu ochi mari şi trişti milogindu-se: "Daţi-mi şi mie cinci cenţi, conaşule", în propoziţia următoare o să încerce să ţi-o plaseze pe soră-sa în pat. Tijuana nu e Mexic. Nici un oraş de frontieră nu e altceva decît un oraş de fron­tieră. Aşa cum un port nu e altceva decît un port. San Diego? Unul dintre cele mai frumoase porturi din lume, dar în el nu găseşti nimic altceva decît vapoare şi cîteva bărci de pescari. Noaptea însă, e o feerie. Murmurul valuri­lor e atît de blînd, ca vocea unei băbuţe îngînînd psalmi. Dar Marlowe trebuie să se ducă acasă şi să-şi numere lingurile.

Drumul spre nord e la fel de monoton ca melodia îngînată de un marinar. Treci printr-un oraş, sui un deal, străbaţi o plajă, treci prin alt oraş cobori alt deal, mai treci pe lîngă o fîşie de plajă.

Am ajuns acasă pe la două şi i-am găsit aşteptîndu-mă într-o maşină neagră pe care nu scria poliţie, nu avea lumină roşie, ci numai o antenă dublă, chestie pe care n-o au numai maşinile poliţiei. Apucasem să urc jumătate din trepte cînd au ieşit din maşină şi au strigat după mine: era perechea obişnuită, cu costumele obişnuite, cu obişnuitele mişcări voit degajate, ca şi cînd tot universul ar fi rămas cu gura căscată şi cu ochii holbaţi asteptînd să le spună ei în ce parte să se învîrtească.

― Dumneata eşti Marlowe? Vrem să stăm puţin de vorbă.

Îmi flutură pe sub nas insigna. Atît de scurt încît ar fi putut să fie şi insigna serviciului de deratizare. Era bălan şi cu un aer dezagreabil. Celălalt era înalt, arătos, curăţel, cu o scîrboşenie studiată şi precisă pe chip. Un mardeiaş purtat prin şcoli. Aveau ochi deprinşi să pîndească şi să aştepte, ochi prudenţi, răbdători şi liniş­tiţi, ochi dispreţuitori şi reci, ochi de copoi. Ochi pe care-i capătă odată cu parada de sfîrşit de an de la şcoala de poliţie.

― Sergent Green, de la Brigada criminală centrală. Dînsul e detectivul Dayton.

Am urcat mai departe şi am descuiat. Nu se face să dai mîna cu curcanii din poliţia centrală. Ar fi fost un gest prea intim.

S-au aşezat în living-room. Am deschis ferestrele şi de afară a pătruns şoapta brizei. Conversaţia o susţinea Green:

― E vorba de un individ numit Terry Lennox. Îl ştii?

― Stăm din cînd în cînd la un pahar. Locuieşte la Encino, e însurat cu una bogată. N-am fost niciodată pe la el pe acasă.

― Din cînd în cînd, zici? spuse Green. Cam cît de des vine asta?

― Expresia e vagă. Aşa am şi vrut să fie. Uneori o dată pe săptămînă, alteori din două în două luni.

― Pe nevastă-sa o cunoşti?

― Am văzut-o o dată în treacăt, înainte să se recăsă­torească.

― Unde şi cînd l-ai văzut ultima oară?

Mi-am scos din cutia de la capul mesei o pipă şi mi-am umplut-o. Green s-a aplecat înainte. Tipul înalt s-a lăsat pe spate, ţinînd pregătit un pix deasupra unui carnet cu cotorul roşu.

― Şi acum ar trebui să vă întreb: "Dar ce înseamnă toate acestea", iar dumneavoastră ar trebui să-mi răs­pundeţi: "Noi punem întrebări, nu tu!"

― Aşa că mai bine răspunzi la ele, nu?

Mi-am aprins pipa. Tutunul era cam umed. Pînă s-o aprind ca lumea mi-au trebuit cîteva clipe bune şi vreo trei chibrituri.

― Timp am, spuse Green, dar am cheltuit deja prea mult din el aşteptîndu-te. Aşa că dă-i drumul. Ştim cine eşti. Şi tu ştii că nu ne-am plimbat pînă aici doar ca să ne facem poftă de mîncare.

― Aşa mă gîndeam şi eu, i-am răspuns. Ne ducem destul de des la localul lui Victor şi doar rareori la Felina­rul Verde sau la Taurul şi Ursul... Asta vine în capătul falezei, localul ăla care încearcă să arate ca un han englezesc...

― Nu mai bate cîmpii.

― Cine a murit? am întrebat.

Detectivul Dayton luă cuvîntul. Avea o voce bine tim­brată, matură, aspră, care nu îngăduia nici o replică.

― Te rog să răspunzi doar la întrebări, Marlowe. Sîntem aici pentru o cercetare obişnuită. N-ai nevoie să ştii mai mult.

Poate că eram obosit şi nervos. Poate că mă simţeam oarecum cu musca pe căciulă. Puteam să învăţ să-l urăsc pe individ şi fără să-l cunosc. Chiar dacă m-aş fi uitat la el din celălalt capăt al unui bufet expres şi tot mi-ar fi venit să-i mut fălcile.

― Lasă gargara, băiete, i-am răspuns. Păstrează-ţi palavrele astea pentru brigada de minori. Dar pînă şi pe ăia i-ar umfla rîsul auzindu-te.

Green chicoti încîntat. Faţa lui Dayton nu-şi schimbă expresia şi totuşi păru deodată cu zece ani mai în vîrstă şi cu douăzeci de ani mai scîrbos. Respiraţia îi ieşea pe nas fluierînd uşor.

― A absolvit dreptul, spuse Green. Pe Dayton nu-l duci cu una cu două.

M-am ridicat alene şi m-am dus la bibliotecă. Am scos de acolo un exemplar legat în piele din codul penal al statului California şi i l-am băgat sub nas lui Dayton.

― Vreţi să fiţi atît de amabil şi să-mi indicaţi articolul care prevede că trebuie să răspund la întrebări?

Dayton se ţinea tare şi era calm. Avea să mă bur­duşească, şi amîndoi ştiam asta. Dar trebuia să aştepte momentul potrivit. Ceea ce însemna că nu e sigur că Green îl va susţine în cazul cînd calcă regulamentul. Aşa că spuse numai:

― Fiecare cetăţean e dator să dea concurs poliţiei. În toate felurile, inclusiv acţiune fizică şi în special răspunzînd la orice întrebare care nu este de natură să-l incrimi­neze în vreun fel şi pe care poliţia consideră necesar să i-o pună.

Vorbea cu un glas vioi, limpede şi dur.

― Aşa ies lucrurile pînă la urmă, i-am zis. Oamenii sînt intimidaţi, direct sau indirect. Legea nu prevede nici o obligaţie de acest gen. Nimeni nu are nevoie să spună nimic poliţiei, nicicînd şi nicăieri.

― Mai termină odată, izbucni Green enervat. Ştii prea bine că umbli cu fofîrlica. Stai jos. Soţia lui Lennox a fost ucisă într-un pavilion de oaspeţi de la reşedinţa lor din Encino. Lennox a întins-o. Sau, în orice caz, nu e de găsit nicăieri. Drept care noi căutăm un suspect într-un caz de omucidere. Asta-ţi ajunge?

Am aruncat volumul pe un scaun şi m-am aşezat pe canapeaua în faţa căreia stătea Green.

― Şi de ce aţi venit la mine? i-am întrebat. Nici nu le-am văzut vreodată casa. V-am spus doar.

Green îşi bătea uşurel şoldurile cu palmele. Mai sus, mai jos, mai sus, mai jos. Se uita la mine şi zîmbea larg. Dayton stătea pe scaun şi nu zicea nimic. Muşca din mine doar cu ochii.

― Fiindcă numărul dumitale de telefon a fost scris în ultimele douăzeci şi patru de ore pe un bloc-notes aflat în camera lui Lennox îmi explică Green. E o agendă cu calendar şi fila de ieri a fost ruptă, dar se pot vedea urmele pe pagina de astăzi. Nu ştim cînd te-a sunat. Nu ştim unde s-a dus, de ce sau cînd. Dar trebuie să întrebăm, fireşte.

― De ce în pavilionul de oaspeţi? am întrebat eu fără să sper că o să-mi răspundă.

Green roşi un pic.

― Se pare că ea se retrăgea destul de des acolo. Noaptea. Avea musafiri. Servitorii văd printre copaci cînd e lumină. Maşinile vin şi pleacă tîrziu, uneori foarte tîrziu. Ceea ce-i prea mult, strică. Nu-ţi fă iluzii. Lennox e omul care ne trebuie. S-a dus la pavilion pe la unu noaptea. L-a văzut din întîmplare majordomul. S-a întors singur peste vreo douăzeci de minute. Şi după asta, ni­mic. Luminile au rămas aprinse. Azi de dimineaţă ia-l pe Lennox de unde nu-i. Majordomul s-a dus să vadă ce se înîmplă în pavilionul de oaspeţi. Cucoana era în pat, goală ca o sirenă şi omul nu i-a recunoscut mutra. Prac­tic nu mai avea aşa ceva. I-o făcuse cineva terci cu o statuetă de bronz înfăţişînd o maimuţă.

― Terry Lennox nu era în stare de una ca asta, am zis. Sigur că-l înşela. Chestie veche. Întotdeauna l-a înşe­lat. Au divorţat şi s-au recăsătorit. Nu-mi vine să cred că era prea fericit, dar ce l-ar fi putut apuca aşa, dintr-o dată?

― Nimeni nu ştie cum se întîmplă chestiile astea, răspunse Green răbdător. Se întîmplă în fiecare zi. Şi cu bărbaţii şi cu femeile. E cîte unul care înghite şi înghite şi iar înghite. Pînă cînd, deodată, se satură. Uneori nu ştie nici el de ce, cum se face că vede roşu într-un anume moment. Important e că se întîmplă, şi cineva moare. Aşa că noi avem treabă. Aşa că-ţi punem o întrebare simplă. Aşa că nu mai bate cîmpii dacă nu vrei să te um­flam.

― N-o să vă spună nimic, domnule sergent, spuse Dayton înţepat. A citit cartea aia de drept. Ca toţi cei care citesc o carte de drept, îşi închipuie că şi găseşte legea acolo.

― Tu să iei note şi să-ţi laşi creieraşii să se odihnească, zise Green. Dacă eşti chiar atît de deştept, o să te lăsăm să ne cînţi o baladă tristă la fumoarul de la comisariat.

― Daţi-o naibii, domnule sergent, dacă-mi permiteţi să mă exprim astfel, cu tot respectul pentru gradul dumneavoastră.

― De ce nu vă bateţi? i-am zis lui Green. O să am eu grijă să-l prind în braţe cînd o să facă buf.

Dayton îşi puse cu multă grijă deoparte carnetul de note şi pixul. Se ridică în picioare cu o strălucire voioasă în ochi. Se apropie de mine şi se propti dinaintea mea.

― Hopa sus, minte-sprintenă. Să nu crezi că dacă am fost la Colegiu înseamnă că am învăţat să accept toate obrăzniciile unui păduche ca tine.

Am început să mă ridic. Încă nu-mi găsisem echilibrul cînd m-a pocnit. M-a prins cu un croşeu clar de stînga şi a mai adăugat şi unul de dreapta. Mi-a sunat un clo­poţel în cap, dar nu ca să mă cheme la masă. M-am aşezat şi am început să clatin din cap. Dayton era tot acolo. Dar acum zîmbea.

― Ia să mai încercăm o dată, îmi zise el. Pînă acum nu erai pregătit. Se cheamă că n-a fost un lucru perfect cinstit.

M-am uitat la Green. Îşi privea degetul mare de parcă ar fi studiat o unghie încarnată. Nu m-am mişcat şi nici n-am vorbit, aşteptînd să ridice ochii. Dacă mă sculam în picioare, Dayton mă pocnea din nou. De fapt ar fi putut să mă pocnească oricum. Dar dacă m-aş fi ridicat şi m-ar fi pocnit, l-aş fi făcut bucăţele, pentru că loviturile dovedeau că el nu se pricepe decît la box. Ni­merea în plin, dar ar fi fost nevoie de prea mulţi pumni ca să mă doboare de tot.