Raport-rechizitoriu

CAPITALA SUB TEROAREA MINERILOR
14 iunie, ora 12. Un barbat de 62 de ani a incercat sa intre in Magazinul Cocorul. “Nu am mai apucat sa intru in magazin, deoarece mi-au iesit in fata doi mineri, care m-au retinut, unul avea o bata si unul un topor. Fara sa-mi spuna nimic, mi-au dat o lovitura peste fata si mi-au cazut ochelarii. Dupa aceea m-au lovit in cap si am cazut. Nu mai stiu ce s-a intamplat”.

Altii sunt atacati din motive vestimentare: “Mergand pe trotuarul de langa Teatrul National am fost oprit de un politist de la Serviciul Circulatie, care se afla pe acelasi trotuar, care mi-a cerut sa ma legitimez. Nu am apucat sa scot din buzunar buletinul si legitimatia de serviciu, deoarece unul din cei trei sau patru mineri care erau in spatele meu m-a tras de haina cu care eram imbracat, rupandu-mi-o, strigand: «Ce, ma! Esti legionar?» (mentionez faptul ca eram imbracat cu o jacheta tip sport, cumparata de la un magazin de articole sportive). Dupa care au inceput sa ma loveasca in cap cu cablurile de racord cu terminatie metalica si ciomege. M-au lovit pana cand am cazut, iar jos fiind, au continuat sa ma loveasca cu si mai multa salbaticie. In tot acest timp, militianul nu a intervenit”.

Sau sunt suspectati de a se fi drogat: “Un tanar de 15-16 ani manca bomboane. Pentru ca bomboanele erau de culoare rosie, minerii au interpretat ca tanarul in cauza consuma droguri si fara nici o explicatie au tabarat cu batele asupra lui. Tanarul cazut, victima fara vina, a tipat in primele momente de la lovituri, apoi a cazut in nestire, minerii s-au adunat din ce in ce mai multi si fara sa stie de ce, se intreceau sa loveasca cat mai mult. Victima nu se mai putea vedea din cauza numarului mare de mineri din jurul lui. Doar in momentul cand au inceput sa-l tarasca in directia unei masini fara numar de circulatie, am putut sa-l zaresc intr-o clipa cu capul spart, scaldat in sange, cu camasa sfasiata, cu buza inferioara rupta, iar sangele ii tasnea pe nas si gura. In starea grava in care se afla, loviturile de bata n-au incetat asupra lui, pana in momentul in care a fost aruncat in masina”.

Atitudinea trecatorilor fata de actiunea minerilor a fost foarte variata. Exista indicii care sugereaza ca o parte dintre cei care aprobau si incurajau violenta fusesera adusi in Bucuresti tocmai in vederea acestui scop. Agresivitatea trecatorilor este provocata de suspiciuni si stari de spirit similare cu ale minerilor - ceea ce este natural, ele fiind induse de aceeasi propaganda. Batuti la incitarea politiei: “am fost legitimat de sergentul major de politie insotit de un grup de mineri”. Legitimatia de lucru cu raze X e luata drept “autorizatie de particular”. La interventia in favoarea unei victime: “In ziua de 14 iunie 1990, in drum spre serviciu, la ora 7.15, am vazut pe trecerea de pietoni un Oltcit alb, la volan se afla o femeie in varsta de 40-45 ani. Aceasta masina era supusa la violente lovituri de bate si ocupantei de la valon i se aduceau fel de fel de injurii. Am intervenit civilizat. La o comanda data de cineva dintre civili, circa 15-20 de mineri au inceput sa ma loveasca cu o furie nebuna”. “O grupa de mineri, condusa de vreo 2-3 civili, aparent fara sa fi fost provocati in nici un fel, s-au apucat sa bata o tanara, dand in ea cu ce apucau, cu pumnii si cu picioarele. M-am apropiat de batausi si am intrebat: «De ce atata ura?». N-am apucat sa spun altceva, ca au inceput sa ma bata si pe mine. In cateva secunde m-am umplut de sange. Cel care conducea bataia era un civil solid cu camasa de culoare deschisa”. (14 iunie, ora 11.15)

Rolul civililor este, in esenta, de a-i incita sau conduce pe mineri asupra victimelor, de a colabora cu acestia la bataia lor, de a le spune cand sa se opreasca. Din declaratii rezulta ca minerii ascultau cu maxima docilitate de civilii care ii ghidau: “In holul Intercontinentalului minerii m-au predat vie si plina de vanatai unui barbat in jur de 35-40 ani, imbracat civil, brunet, inalt, slab... Minerii il ascultau foarte disciplinati. Le-am observat figurile cand m-au predat si asteptau verdictul lui”.
14 iunie, langa Blocul Dunarea: “La intrarea in bloc, doi mineri si un civil de circa 50 de ani, m-au legitimat, voind sa-mi faca si control corporal. Am refuzat, intrebandu-i daca au mandat pentru aceasta, la care civilul s-a rastit la mine, spunand ca in vremurile astea nu e nevoie de asa ceva. Apoi unul din mineri s-a rastit: «Lasa vorba si scoate actele, fa!». Am scos buletinul, civilul l-a luat, l-a privit, apoi a facut un semn unuia din mineri care mi-a dat doua palme zdravene peste fata, ochelarii sarindu-mi cat acolo... Mi-am recuperat naucita ochelarii si-am intrebat: «Bine, dar pentru ce?» «Las’ ca stii tu, curvo, pentru ce!» - a replicat civilul aruncandu-mi buletinul pe jos”.

MAGURELE
Persoanele arestate au fost transportate la sediul Ministerului de Interne, la Politia Capitalei sau la sediile sectiilor de Politie. Cele mai tulburatoare marturii provin de la cei retinuti la scolile Ministerului de Interne de la Baneasa si Magurele.

“Ne-au urcat apoi intr-o alta masina si am fost dusi la Magurele, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu. Cand am coborat din masina, pana la garajul unde aveam sa fim dusi, se formase un culoar de militari sau de elevi de politie, care ne-au lovit cand am trecut printre ei. Ne-au lovit cu bastoanele pana cand am intrat in garaj. Cand am rugat sa fiu dus la WC, am fost grupati cate 4, cu cate un soldat in fata si unul in spate. In timp ce imi faceam necesitatile, am primit alte lovituri de baston. In garajul respectiv, eram cam 700-800 de persoane, barbati si femei, bandajati, unii cu mainile in ghips. Din cand in cand ni se ordona sa ne ridicam in picioare, sa stam cu fata la perete, cu mainile la ceafa, lucru pe care eu il faceam cu mare greutate, din pricina bataii. Pentru ca eram batut de fiecare data cand ceream sa fiu dus la WC, dupa ziua de 14 nu am mai avut curajul sa cer aceasta permisiune: urmarile se pot banui. In ziua de 15 iunie am fost anuntati ca vor veni minerii sa ne vada. S-a creat o panica ingrozitoare printre cei arestati. Tremuram de teama ca vom fi batuti din nou. A sosit un grup de mineri, vreo 40, care scandau: «Noi suntem minerii!». S-au uitat trufasi in garaj, dupa care au plecat. Tot in ziua de 15 iunie am fost anchetat de catre un procuror. Mi s-au luat amprentele, am fost fotografiat”.

“Am fost transportati la Magurele, fosta unitate de securitate. Aici, la coborarea din masina, trebuia sa trecem prin doua siruri de militari care ne loveau cu bastoane de cauciuc. Apoi te tranteau jos cu bocancii, iar cei care miscau erau loviti peste cap... Au fost adusi mereu oameni, dintre care unii se plangeau ca au fost scosi din case, din masini personale, din tramvaie. Am dat o declaratie in care am vrut sa explic ca de fapt minerii ar fi trebuit sa fie cei arestati, dar pe ei nu-i interesa decat ce cautam eu in facultate. Dupa ce mi-a rupt declaratia, am fost tinut vreo doua ore in soare cu mainile la ceafa, in timp ce un grup de mineri veniti cu o masina albastra beau Pepsi si asistau la ancheta. Unul dintre acesti mineri, avand manusi de box si o coada de lopata in mana, l-a lovit pe un tanar care dadea o declaratie, iar acesta a cazut jos, pentru cateva minute; in acest rastimp anchetatorul s-a mai odihnit. Pe mesele anchetatorilor erau frecvent bastonul de cauciuc si sticla de Pepsi. Eram in permanenta amenintati cu moartea si ne spuneau ca au venit minerii sa vada daca nu cumva ne-au dat drumul”.
MARTURII ALE MINERILOR

Revista 22, 14 iunie 2005

Zoltan Kallos, 24 ani, miner la Aninoasa

- Da, am intrat in Universitate pe la opt si jumatate, noua. La ora aia era deja devastata. Am intrat mai mult din curiozitate decat din convingere. Nici macar n-am votat cu Frontul. In subsolul Universitatii am vazut 3 saci de plastic cu un praf galbui. Se zicea ca sunt droguri, euforizante.

- Cine zicea?

- Iliescu ne-a zis in discursul lui. A doua zi la sediul liberalilor, care era devastat si plin de sange, am vazut mai multe seringi.

- Dar seringile poate ca erau folosite in scop medical.

- Asa de multe? O gramada de bucuresteni ne spuneau ca contin droguri. Ne-au aratat si o masina de facut bani falsi. Si erau mereu aceiasi care ne spuneau ca la Universitate si la sediul liberalilor au fost gasite femei goale. Eu nu le-am vazut... La Arhitectura, cand am intrat intr-o sala, studentii desenau. Fetele erau asa de innebunite, ca nu puteau fi decat curve sau drogate.

Ion Bucur, Petrila

- Si in Piata Universitatii erau droguri, praf, varsat pe jos, in rigola... Un praf cam ca detergentul, dar un pic mai galben.

- De unde stiati ca sunt droguri?

- Dupa miros.

- Pana atunci ati mai mirosit droguri?

- Asa ziceau unii...

- Cine?

- Niste civili.

- Si dvs. nu v-ati intrebat cine puteau fi acei civili?

- Acum ma gandesc serios ca ar fi putut sa fie teroristi. Dar atunci credeam ca sunt oameni de treaba. Erau multi infiltrati printre noi care ne agitau, ne puneau sa lovim...

Traian Calin Uba, Expres, august, 1990.

CONCLUZIILE RAPORTULUI ELABORAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL

“Lovitura de stat” de pe 13 iunie a fost o inscenare stangace si sangeroasa, un pretext cinic pentru declansarea terorii de pe 14 si 15 iunie;

Actiunea terorista din zilele de 14 si 15 iunie a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel cu participarea esentiala a Securitatii;

Actiunea a avut un caracter profund contrarevolutionar. Principalii vizati au fost studentii si, in general, cei care pastrau vie flacara Revolutiei. De aceea, au fost atacate salbatic Universitatea, Institutul de Arhitectura si Asociatia “21 Decembrie”;

Actiunea a lovit in opozitia de traditie antebelica, reconfirmand obsesiile comuniste ale detinatorilor puterii;
Actiunea a avut un caracter profund antiuman punand in primejdie cel dintai dintre drepturile omului - dreptul la viata;

Actiunea a lovit in comunitatea romilor din Bucuresti, cu furia unui adevarat pogrom, constituind un fenomen fara precedent in Europa postbelica;

Actiunea a constituit momentul cel mai rusinos al intregii noastre istorii. Niciodata armatele de ocupatie, de la cele turcesti pana la cele hitleriste sau staliniste, nu s-au dedat la asemenea atrocitati, in locuri publice, la lumina zilei. Niciodata nenorocirea nu a lovit oameni nevinovati intr-un mod mai aberant si mai crud decat pe 14 si 15 iunie;

O raspundere covarsitoare pentru desfasurarea actiunii teroriste din 14 si 15 iunie ii revine lui Ion Iliescu, care, chemand minerii si multumindu-le, s-a autoeliminat moral, intr-o maniera lamentabila, de pe scena politica. Prezenta unui asemenea personaj in fruntea tarii este o ofensa adusa demnitatii poporului roman.

ANEXA 4
Mărturie. MIHAI ŞORA: “Un balet organizat“

Revista 22, 14 iunie 2005

Erati ministrul Invatamantului in 1990. Cum ati vazut evenimentele din 13-15 iunie?

In dimineata zilei de 13 iunie au venit la mine niste studenti de la Arhitectura (printre ei si Alexandru Bobos, pe care il cunosteam din intalniri anterioare), spunandu-mi sa vin sa vad, ca e de rau, ca venisera muncitori de la IMGB care, inainte de zori, au fortat intrarea Institutului, tabarand apoi pe studentii ramasi acolo in timpul noptii ca sa-si pazeasca institutia si snopindu-i in batai.

Cand am ajuns la Institut, am urcat in turnul Facultatii de Arhitectura, de unde aveam tot timpul vedere asupra strazii si observam si ce se petrecea pe bulevard. Inainte, evident, ma interesasem care erau studentii arestati. Fusesera arestati trei dintre ei; am luat legatura telefonica cu generalul Chitac, fiindca la ordinul lui fusesera arestati, si i-am spus ca garantez pentru ei. Ii stiam nominal, pentru ca erau dintre cei pe care-i cunoscusem personal. Si au fost eliberati.
Desigur, inainte de a urca in turn am facut un inventar provizoriu al pagubelor, atat in zona inventarului, asa-zicand, viu - fete tumefiate, echimoze, luxatii -, cat si in aceea a inventarului pur si simplu. Intre timp, “conflictul” se mutase in strada Biserica Enei. Pun, de data asta, “conflictul” intre ghilimele, pentru bunul motiv ca, spre deosebire de ceea ce se petrecuse in interiorul cladirii, unde agresarea studentilor (si cu batele, nu doar cu pumnii) fusese cat se poate de reala - acolo, in strada, taberele asa-zicand “opuse” erau, in mod vizibil, de coniventa. Ca in strada avea loc un fel de balet organizat, asta era absolut limpede. Cele doua tabere care “se infruntau” erau foarte bine instruite. Pe partea dinspre bulevard, strada Biserica Enei era blocata de un autobuz, in fata caruia stateau politistii cu scuturile in forma de semicilindru, acoperindu-i din crestet pana-n talpi; inspre strada Academiei era banda atacantilor inarmati cu pietre. Acestia aveau mereu rezerve de pietre, nefiind deci obligati sa le recupereze pe cele deja aruncate spre “adversar”. In timp ce ei inaintau aruncand cu pietre in scuturile respective, soldatii se retrageau pas cu pas si se pozitionau ferm in fata autobuzelor. Atacatorii nu insistau; se retrageau si ei frumos, apoi se relua miscarea. Baletul asta a durat de la 10 dimineata pana dupa-amiaza. N-a fost nimeni impuscat din tabara atacantilor, tot asa cum n-a fost nici un soldat nimerit cu vreo piatra in cap. Lucrurile s-au desfasurat ca o joaca bine tinuta in mana. Se vedeau din turnul Arhitecturii si camioane ale armatei, cu prelate verzi, care blocau Bd. Balcescu in dreptul Salii Dalles. (Nu stiu daca blocau accesul spre Universitate dinspre Piata Romana sau invers.)

In jurul orei 5 p.m., autobuzele care barau strada Biserica Enei au luat foc. Dar nici unul din ele n-a explodat. De ce? Pentru ca n-aveau benzina in rezervor. Nu-ti trebuie prea multa minte ca sa tragi concluzia ca din capul locului erau planificate sa ia foc. Nu se vedea foarte bine cine le-a pus focul, pentru ca asa-zisii insurgenti nu au ajuns niciodata la ele. Trebuie sa deducem ca le-au dat foc chiar cei care “le aparau” si barau strada spre bulevard.

Fiind ministru, ati incercat sa luati legatura cu celelalte autoritati?
Impreuna cu Paul Cornea, care era adjunct al ministrului Invatamantului, l-am rugat pe d-l Roman sa vina sa vada ce se intamplase. S-a lasat foarte greu convins, mai ales ca unul din consilierii lui, care era de fata, actualul patron al PRO TV-ului, Adrian Sarbu, i-a spus: “nu va duceti, e o cursa”. Va rog sa ma credeti ca nu era nici o cursa, voiam pur si simplu sa-i arat ce se intampla. In primul rand, se vehiculase ideea ca in subsolul Facultatii de Arhitectura ar exista un veritabil arsenal. (Evident, “contrarevolutionar”.) Acolo insa era doar o sala de sport, unde se afla un rastel cu vreo 10 pusti cu aer comprimat, folosite pentru trasul la tinta in sala. Am vrut ca dansul sa vina sa vada ce e in sala de sport a Arhitecturii. In sfarsit, s-a lasat convins, cerandu-mi sa-i garantez ca nu va intalni studenti, lucru pe care nu i l-am putut garanta, pentru ca, fiind sesiune de examene, era evident ca studentii se aflau in facultate. La Facultatea de Litere, am vizitat pivnita de unde fusese ridicat Marian Munteanu de catre Politie. Cand am ajuns in locul unde fusese batut de mineri - si probabil si de securistii care ii insoteau pe acestia - si unde erau urme de sange, imi aduc aminte ca cei care il insoteau pe Petre Roman spuneau: “n-a fost sange, sunt doar urme de pete de vopsea rosie”.
Apoi Petre Roman a intalnit acolo o serie de studenti, printre care era si o fata mai agresiva, care i-a pus niste intrebari pe un ton necorespunzator. Am rugat-o sa vorbeasca linistit. D-l Roman insa a profitat de ocazie ca sa spuna ca, in conditiile acestea, paraseste locul, asa incat n-a mai apucat sa treaca pe la Arhitectura, sa vada ce-l rugasem eu. Ati fost solicitat sa depuneti marturie?
S-a incercat de mai multe ori reconstituirea evenimentelor din acea zi cu tot felul de marturii, daca nu ale participantilor directi, atunci ale celor de pe margine, care au vazut si puteau sa spuna, din propria lor perspectiva, cum s-au desfasurat evenimentele acelei zile. Eu am scris cu diverse prilejuri despre cele vazute de mine. Cu toate acestea, niciodata nu s-a tinut seama, in reconstituirea faptelor, de marturia mea, desi am fost acolo, prezent (si cu atentia treaza!), de-a lungul a aproximativ 7-8 ore in timpul zilei de 14 iunie. (R.B.)

ANEXA 5
F R A G M E N T E d i n s t u d i u l

“13-15 IUNIE 1990. REALITATEA UNEI PUTERI NEOCOMUNISTE”

versiunea originală a fost publicată la Paris, în 1990,

cu titlul „Roumanie: le livre blanc. Réalité d’un pouvoir néocommuniste.” EDITIONS LA DECOUVERTE
Autori: MIHNEA BERINDEI, ARIADNA COMBES, ANNE PLANCHE

Traducere din franceză de Monica Pârvu

Editura HUMANITAS, 2006


Prefaţă (la ediţia română)

(...) Pentru moment justiţia pare în sfârşit să se intereseze cu seriozitate de stabilirea responsabilităţilor pentru traumatismul provocat societăţii româneşti de mineriada din 1990. Sunt deja puse sub învinuire 34 de persoane în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu. Dar, în aşteptarea verdictului eventual al justiţiei şi al celui ineluctabil al istoriei, cartea de faţă poate încă contribui la o salutară aducere-aminte.

MIHNEA BERINDEI, noiembrie 2005
INTRODUCERE

(...)

Puterea s-a slujit de tertipuri care vor fi regăsite şi ca fundal al evenimentelor de la mijlocul lui iunie 1990: pregătirea terenului printr-o activitate de propagandă speculând disensiuni reale sau provocate (muncitori/intelectuali; români/minorităţi naţionale etc.); utilizarea unor procedee care pun în evidenţă prezenţa şi activitatea unei organizaţii stăpâne pe arta provocărilor, a mobilizărilor şi a manipulării, altfel spus, fosta Securitate. Evenimentele de la Târgu-Mureş servesc, de altfel, drept pretext pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, care regrupează cea mai mare parte a cadrelor vechii poliţii politice.

(...)

Piaţa Universităţii este o şcoală, dar şi locul de formare a numeroase mişcări care se cristalizează şi se maturizează. Exemplul Bucureştiului este contagios: la Timişoara, Cluj şi Iaşi, la Constanţa, Piatra Neamţ şi în alte localităţi sunt organizate manifestaţii de acelaşi fel pentru perioade

de timp mai lungi sau mai scurte.

(...)

Acest loc, proclamat „prima zonă liberă de neocomunism“, devine o şcoală pentru zecile şi chiar

sutele de mii de persoane de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale care şi-au descoperit aici o identitate comună.

Este singurul loc din România unde există libertate reală, unde se vorbeşte fără teamă — adeseori pentru prima dată – în public, este o agora.

(...)

În momentul în care puterea hotărăşte s-o degajeze în mod brutal, nu o face pentru a scăpa de o mişcare ce ar reprezenta un pericol pentru ea, ci tocmai pentru a înlătura acest simbol.

(...)

Sute de martori şi de victime şi-au depăşit frica şi au îndrăznit să facă declaraţii şi să le semneze în

faţa membrilor Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România şi a Comitetului Helsinki român.

(...)

ULTIMA NOAPTE ÎN „GOLANIA“

Evacuarea brutală a Pieţei Universităţii

(...)

Daniela Brânduşa Moldovan, de profesie frezor la întreprinderea „Contact“ din Bucureşti, a făcut parte din rândul lor greviştilor foamei. Ea declarase greva foamei la 9 iunie. „Presimţeam parcă ceva, dar mă simţeam foarte slăbită şi m-a furat somnul. La 4 dimineaţa m-am trezit în vacarmul unor zgomote foarte puternice. Când am ieşit din cort, am văzut vreo două mii de poliţişti care invadaseră Piaţa. Am început să fugim în direcţia hotelului Intercontinental. Eram cam trei sute de persoane. Ne-am refugiat în holul hotelului. În cinci minute culcaseră la pământ toate corturile. Imediat după asta s-au năpustit spre noi, spărgând geamurile hotelului şi trecând direct prin ele. Ne-au lovit cu bastoanele în faţă, în cap, unde nimereau.

(...)

Nimeni din cei care se aflau în acea noapte în Piaţă nu a reuşit să scape din plasa poliţiei. Iulia Horac îşi continuă povestirea: „În acest moment toţi poliţiştii s-au repezit la geamurile hotelului, spărgându-le cu bastoanele şi scuturile, apoi intrând pur şi simplu peste noi, călcându-ne în picioare şi lovindu-ne cu bastoanele şi bocancii lor de poliţie. (...) Am coborât până la recepţie numai cu bastoane pe spinare şi cu şuturi în ficat, în cap, pe tot corpul... Eram deja pe jumătate terminaţi în bătaie!...(...) Eram deja ameţită de o lovitură cu bastonul de poliţie în cap, în tâmpla dreaptă.

Mi s-a ordonat să o iau tot înainte până la duba care avea să ne ducă, nici noi nu ştiam unde. Deci până la maşină era un culoar format din poliţişti dotaţi cu bastoane şi scuturi. Noi am trecut printre ei, loviţi foarte puternic în cap de bastoanele acestora. Pe la jumătatea acestui culoar am primit o altă lovitură puternică în tâmpla dreaptă. Pierzându-mi cunoştinţa, am căzut jos. Deasupra mea, doar îi auzeam că de văzut nu mai vedeam, se adunaseră vreo 4-5 poliţişti care mă loveau cu picioarele în ficat, în stomac, în cap, unde nimereau, strigând mereu: «Tu ce-ai căutat, fă, aici? Vrei democraţie? Uite democraţie!» (şi mă loveau şi cu bastoanele şi cu picioarele). Doi dintre aceştia m-au ridicat că «Era destul» după părerea lor, şi m-au dus în maşina încărcată cu golanii năuciţi în bătaie. Erau toţi terminaţi cu bătaia, aveau fiecare sânge pe faţă, pe mâini, pe picioare, maşina era supraîncărcată, iar în ea era un aer foarte închis deoarece de atâtea lovituri mulţi am urinat pe noi. Toţi suntem loviţi numai la cap cu bastoanele poliţiei.”

(...)
Poliţia asediază Institutul de Arhitectură

(...)

Numeroşi martori au asistat în acea noapte la violenţele care au avut loc în Piaţă. Studenţii de la Institutul de Arhitectură, Teodora Marin, Olivia Postolache, Andreea Morărescu, Vladimir Marinov şi Călin Anghelescu, lucrau la proiectele lor de sfârşit de an într-unul din atelierele Institutului: „În jurul orei patru fără zece, zgomote puternice provenind din direcţia Pieţei Universităţii (sticle sparte, ţipete) ne-au determinat să părăsim atelierul şi să urcăm în foişor să vedem ce se întâmplă. Din foişor am fost martorii unor scene de groază: în Piaţă erau aproximativ o mie de poliţişti, cu scuturi şi căşti. Loveau fără alegere pe toţi cei care se aflau acolo, cu o sălbăticie inimaginabilă.”
Soarta greviştilor foamei

Între 30 aprilie şi 13 iunie 1990, 128 de persoane au iniţiat o grevă a foamei în Piaţa Universităţii (din care 74 de muncitori, 21 de intelectuali, 17 studenţi, 26 de alte profesii); numărul maxim al greviştilor care au participat simultan la această mişcare a fost de 62.

Atacul poliţiei

În ziua de 13 iunie, la ora 4 dimineaţa, în corturile ridicate pe peluza din faţa Teatrului Naţional se aflau 12 grevi şti ai foamei (ceilalţi, a căror stare de sănătate ajunsese foarte gravă, părăsiseră locul în ajun, după comunicatul dat de Procuratură şi dând curs sfatului grupului de grevi şti, care se temeau de o intervenţie a poliţiei).

Îmbarcaţi cu forţa în dubele poliţiei, ei au fost transportaţi la o secţie a poliţiei feroviare. Doi dintre ei, care se găseau într-o stare foarte gravă, au fost eliberaţi atunci.

Ei s-au prezentat la ora 6 dimineaţa la Spitalul de Urgenţă unde se constată molestarea lor gravă. Ceilalţi vor fi transportaţi la Măgurele, pentru ca în după-amiaza aceleiaşi zile să fie puşi în libertate. Toţi poartă urmele loviturilor primite.

(...)
Dimineaţa zilei de 13 iunie: violenţele poliţieneşti din Piaţa Universităţii

(...)

Ecaterina Nica, geolog: „Am început să fugim. Am auzit în spate un ţipăt: m-am întors şi am văzut un tânăr imobilizat de doi poliţişti. Cu mâinile neocupate îl loveau cu bastoanele de cauciuc în cap; pensionarii îşi aduceau şi ei contribuţia pe cât puteau, lovindu-l cu pumnii în faţă, în stomac. Când

bietul băiat s-a prăbuşit la pământ, au început să-l calce în picioare… Eram înmărmurită la vederea unei asemenea cruzimi! Şi nu aveam nici un mijloc să-i vin în ajutor! Atunci, am început să bat din nou din palme: Bravo, români, omorâţi-vă între voi, urâţi-vă! Bravo, bătrâni, omorâţi-vă copiii! (...) Curtea era plină cu cei arestaţi în zori în Piaţa Universităţii şi cu cei care încercaseră să-i ajute, deci pur şi simplu trecători care se aflaseră din întâmplare pe acolo... Arătau groaznic. Plini de sânge...”

(...)

Muncitorii „se supăraseră“ atât de tare, încât nu le-au ajuns studenţii ca să le treacă „furia“: trecătorii întâmplători, copiii, tot ce mişca era de acum treaba lor.Fevronia Novac, studentă în anul III la Filologie, i-a văzut „răzbunându-se“. Ea îi povesteşte lui George Arun, ziarist şi colaborator la săptămânalul 22: „Au prins o femeie care avea un aparat de fotografiat. I l-au smuls şi au lovit-o sălbatic. I-au smuls părul. I-au rupt hainele. Poliţiştii priveau impasibili. Un băiat de zece-doisprezece ani le-a strigat ceva care nu le-a convenit şi apoi a fugit. Şapte sau opt muncitori s-au repezit după el şi l-au prins. L-au lovit sălbatic, până l-au doborât la pământ. Apoi l-au călcat în picioare. Abia acum, câţiva poliţişti intervin, pentru că băiatul, cuprins de spasme, se răsucea jos, pe asfalt, ca un enorm vierme alb.

(...)

Cine sunt oare aceşti muncitori de la IMGB, care par să se confunde cu minerii de a doua zi? Cine i-a trimis să devasteze Institutul de Arhitectură? Cine i-a trimis să aducă la disperare mulţimea prin sălbăticia lor? Cine a dat ordin poliţiştilor să nu se amestece, încălcând cele mai elementare

norme ale legalităţii?

(...)
„IMGB face ordine!“

(...)

„Ştiu, spune Marian Codescu, inginer, secretar al Sindicatului Liber Independent, că încă de dimineaţă conducerea a ţinut o şedinţă în care directorul general a anunţat intenţia de a organiza acţiunea. Aceasta s-a făcut prin intermediul şefilor de secţii şi al maiştrilor. Planul a fost pus în

aplicare, astfel încât pe întreg teritoriul întreprinderii s-a creat o stare de agitaţie. Oamenii erau mobilizaţi, dar pe alei au apărut şi grupuri de persoane ce nu aparţineau IMGB-ului.“

Acest lucru este confirmat şi de inginera Rodica Almaş: „Trecând pe unul din drumurile de acces, am observat un grup de bărbaţi tineri, cam 30-40. Nu erau îmbrăcaţi în salopete şi discutau despre participarea lor sigură la o anume acţiune «Dunărea».”

(...)

Vasile Cernomoriţ, tehnician, lider al Sindicatului Democratic: „În jurul orei 9, s-au întrunit în şedinţă comună conducerile celor trei sindicate şi au elaborat un anunţ prin care făceam cunoscut salariaţilor IMGB faptul că organizaţiile sindicale nu sunt în nici un fel implicate în această acţiune şi că nu sunt de acord cu ea.“

Adrian Rotariu: „La poarta întreprinderii erau adunaţi circa 5 000 de oameni aşteptând semnalul de plecare. Împreună cu Ciprian Dimitriu, am fost la ei încercând să le explicăm că nu e bine ce fac. Acolo era şi directorul general, domnul Alexandru Ghinescu. I-am atras atenţia, şi dânsul ne-a replicat scurt: «Fac treaba asta pe barba mea. Îmi asum responsabilitatea». A plecat cu muncitorii, în fruntea lor.“

Pe la ora 10.30 coloana a pornit. În grupuri, muncitorii au luat metroul până în staţia Piaţa Unirii. Dar inima nu le dădea ghes. Poate că apelul sindicatelor nu a rămas fără ecou. Oricum, la ieşirea din metrou nu s-au mai putut regrupa decât vreo mie de muncitori. Pornesc spre Piaţa Universităţii strigând: „IMGB face ordine!“ Câţiva dintre ei se pierd în continuare pe drum; când coloana ajunge,

în jurul orei 11, ea nu mai număra, potrivit martorilor (vezi Dreptatea din 19 iunie), decât câteva sute, care scandau: „Iliescu, Iliescu!“ Puţin numeroşi, dar violenţi, îi înjură pe demonstranţii adunaţi să protesteze împotriva acţiunii poliţiei, agresându-i, lovindu-i pe contestatari, imobilizându-i pe unii şi băgându-i în dubele poliţiei. Evident, poliţia, în loc să intervină, cum va pretinde Rompres, este complice la acţiunea „muncitorilor“

(...)

Potrivit mărturiei unui salariat de la IMGB, care a participat la acţiune, dar care nu a vrut să-şi dezvăluie numele ziaristului de la Expres, în acel moment mai au loc încă dezertări: „Ajunşi la Arhitectură, am băgat de seamă că pe mulţi din cei cu care părăsisem uzina nu-i mai vedeam.

Apăruseră în schimb multe figuri noi. Atunci am plecat acasă.“

(...)