Redactor: Diana Crupenschi

din nefericire să credem că elementele acestui mod de a vedea viaţa erau fără îndoială împrumutare de la părinţii ei, căci nu ne putem construi din nimic. Dar unei anumite cantităţi de egoism al mamei i se adaugă un egoism diferit, inerent familiei tatălui, ceea ce nu înseamnă totdeauna că se adună sau se înmulţesc între ele, ci că doar creează un egoism nou. infinit mai puternic şi mai de temut. Şi de cînd lumea există, iar familii care au vreo tară sub o anumită formă se aliază cu familii în care aceeaşi tară există sub altă formă, ceea ce creează o varietate cu deosebire completă şi detestabila la copiii, egoismele acumulate (penrru a nu vorbi aici decîf despre egoism) ar dobîndi o asemenea putere încît întreaga umanitate ar fi distrusă, dacă din însuşi acel rău nu s-ar naşte, capabile să-l readucă la proporţii rezonabile, restricţii naturale asemănătoare cu cele care nu îngăduie proliferarea infinită a

168

nfuzoiiilor să nimicească planeta, ca fecundarea unisexuată a lăutelor să ducă la stingerea regnului vegetal etc. Din cînd în cînd o virtute alcătuieşte împreună cu acest egoism o putere îouă şi dezinteresată. Combinaţiile prin care, timp de generaţii, _cnj_nlia morală fixează astfel şi face inofensive elementele care deveneau prea redutabile, sînt infinite, şi ar conferi o varietate pasionantă istoriei familiilor. De altfel, cu aceste egoisme acu­mulate, cum se întîmpla probabil în cazul Gilbertei, coexistă cine ştie ce virtute îneîntătoare a părinţilor; o clipă ea îşi joacă rolul emoţionat, de una singură, într-un intermezzo, cu o sin­ceritate desăvîrşită. Fără îndoială, Gilberte nu înainta niciodată atît de departe ca atunci cînd insinua că este poate fiica naturală a vreunui bărbat de seamă; dar cel mai adeseori ea îşi ascundea originea. Poate că îi era pur şi simplu prea neplăcut să o mărturisească şi prefera ca oamenii să o afle de la alţii şi nu de la ea. Poate că credea cu adevărat că o poate ascunde, cu acea credinţă nesigură care totuşi nu este identică cu îndoiala, credinţă care menţine o posibilitate ca lucrul pe care ţi-1 doreşti să aibă loc şi pe care Musset o exemplifică vorbind despre speranţa în Dumnezeu.

„Nu o cunosc personal", continuă Gilberte. Nădăjduia ea oare, pentru că acum se numea domnişoara Forcheville, că nu se va şti că este fiica lui Svvann? Poate că spera asta în legătură cu anumite persoane, spunîndu-şi că, o dată cu trecerea timpu­lui, nu va mai şti aproape nimeni. Probabil că nu îşi făcea prea mari iluzii închipuindu-şi că nu mulţi erau la curent cu ori­ginea ei. şi ştia fără îndoială că multă lume îşi şoptea la ureche: „Este fata lui Swann". Dar nu ştia, decît datorită acelei cunoaşteri care ne vorbeşte despre oameni care se sinucid din cauza mizeriei, în timp ce noi mergem Ia bal, adică printr-o cunoaştere îndepărtată şi vagă, pe care nu ţinem să o înlocuim ^cu o cunoaştere mai precisă datorată unei impresii nemijlocite. Aşa cum depărtarea face ca lucrurile să ni se pară mai mici, ^niai nesigure, mai puţin periculoase. Gilberte găsea că este 'futil ca descoperirea că ea era născută Swann să aibă loc în P'ezenţa ei. Gilberte aparţinea, sau cel puţin a aparţinut în mpul acelor ani, varietăţii celei mai răspîndite de struţi "lani. struţii care îşi ascund capul în nisip, în speranţa nu de a ¹¹ fi văzuţi, ceea ce ei nu cred a fi verosimil, ci de a nu vedea

169

că sînt văzuţi, ceea ce li se pare prea mult şi le îngăduie să _Se lase în voia norocului. Gilberte prefera să nu fie în apropierea unor persoane atunci cînd acestea descopereau că ea era născută Swann. Şi cum sîntem aproape de persoanele pe care ni le reprezentăm, cum ni-i putem reprezenta pe oameni citindu-şi ziarul, Gilberte prefera ca în ziare ea să se numească domnişoara de Forcheville. Este adevărat că în textele scrise de care era răspunzătoare, adică în scrisorile ei, ea a recurs la un fel de tranziţie, semnînd G. S. Forcheville. Adevărata ipocrizie a acestei semnături se vădea în suprimarea nu atît a celorlalte litere ale numelui Swann, cît în suprimarea celor din numele de Gilberte. într-adevăr, reducînd renumele inocent la un simplu G., domnişoara de Forcheville părea să insinueze că amputarea aplicată numelui de Swann se datora tot dorinţei de a-l prescurta. Ba chiar ea acorda o importanţă specială literei S, făcîndu-i din ea un fel de coadă lungă care bara litera G. dar pe care o simţea tranzitorie şi menită să dispară, ca aceea care, încă lungă la maimuţă, nu mai există la om.

Totuşi, în snobismul ei exista şi ceva din inteligenta curio­zitate a lui Swann. îmi amintesc că în acea după-amiază a întrebat-o pe doamna de Guermantes dacă nu l-ar putea cu­noaşte pe domnul Lau, iar cînd ducesa îi răspunse că era suferind şi nu ieşea din casă, Gilberte întrebă ce fel de om e, căci, adăugă ea roşind uşor, auzise vorbindu-se mult despre el. (Marchizul du Lau fusese într-adevăr unul dintre prietenii cei mai intimi ai lui Swann înainte de căsătoria acestuia, şi poate chiar şi Gilberte îl văzuse, dar într-o perioadă cînd nu o interesa această societate.) „Oare domnul de Breaute sau prin­ţul d'Agrigente pot să-mi spună cîte ceva despre el? întrebă ea. - Nici într-un caz"', exclamă doamna de Guermantes, care avea un sentiment marcat al acestor diferenţe dintre provincii şi făcea portrete sobre, dar colorate de vocea ei parcă aurie şi uşor răguşită, sub blînda înflorire a ochilor ei violeţi. „Nu. nici într-un caz. Du Lau era gentilomul tipic din Perigord, îneîn-tător, avînd toate frumoasele maniere şi îndrăzneala celor din provincia sa La Guermantes, cînd venea aici regele Angliei, cu care du Lau era foarte prieten, după vînătoare avea loc 0 gustare; era momentul cînd du Lau obişnuia să-şi scoan cizmele şi să-şi pună nişte papuci de lînă groasă. Ei bine,

170

glierea

rezenţa regelui Eduard şi a tuturor marilor duci nu-1 stin

_ Jy-1*"v/-* r^t/-\K/-\r*-> în mo tv»l<* cilnn 'ii r\a latul 111 (~*. narmtnta

deloc, cobora în marele salon al palatului Guermantes

iapucii lui de lînă. Era marchizul du Lau d'Allemans, şi nu avea de ce să-şi schimbe obiceiurile doar pentru că era acolo recele Angliei. Pe el şi pe fermecătorul Quasimodo⁵² de Breteuil îi iubeam cel mai mult. De altfel erau foarte buni prieteni cu..." (fusese cît pe ce să spună „cu tatăl tău", dar se oprise brusc). „Nu, nu are nici o legătură nici cu Gri-Gri, nici cu Breaute. Este adevăratul mare nobil din Perigord. De altfel, Meine citează o pagină din Saint-Simon despre un marchiz d'Allemans⁵³, îi seamănă leit. M-am grăbit să citez primele cuvinte din acel portret: „Domnul d'Allemans, care era un bărbat strălucit prin titlurile sale de nobleţe şi prin meritele sale şi care era considerat în Perigord, de toată suflarea, un fel de arbitru general la care fiecare apela, date fiind cinstea, înţelep­ciunea şi blîndeţea purtării sale, şi un fel de cocoş de pro­vincie... - Da, e ceva adevărat în asta, spuse doamna de Guermantes, cu atît mai mult cu cît du Lau a fost totdeauna roşu ca un cocoş. - Da, îmi amintesc că am mai auzit citîndu-se acest portret", spuse Gilberte, fără să adauge că îl cita chiar tatăl ei, care era, într-adevăr, un mare admirator al lui Saint-Simon.

îi plăcea să vorbească despre prinţul d'Agrigente şi despre domnul de Breaute şi pentru un alt motiv. Prinţul d'Agrigente era prinţ prin moştenirea lăsată de casa Aragon, dar senioria acelei familii este din Poitou. Cît priveşte castelul său, cel în care locuia, el nu era un castel al familiei lui, ci al familiei primului soţ al mamei sale, aflîndu-se la o distanţă aproape egală de Martinville şi de.Guermantes. De aceea Gilberte vor­bea de el şi de domnul de Breaute ca despre nişte vecini de la ţară care îi aminteau de străvechea ei provincie. în aceste cuvinte era o parte de minciună, de vreme ce ea nu-1 cunoscuse

^e domnul de Breaute, bătrînul prieten al tatălui său, decît la ram, p_rj_{n contesa} Mole. Cît priveşte plăcerea de a vorbi despre împrejurimile localităţii Tansonville, ea putea fi sinceră.

^en'iu anumite persoane, snobismul seamănă cu acele băuturi ■> ^acute în care ele amestecă substanţe utile. Gilberte se interesa ^v'"eo femeie elegantă pentru că aceasta avea nişte cărţi eb şi nişte tablouri de Nattiers pe care fosta mea prietenă

171

nu s-ar fi dus să le vadă la Biblioteca Nafională şi la Luviu, §; îmi închipui că, în ciuda apropierii încă şi mai mari, influenta atrăgătoare a locului numit Tansonville s-a exercitat - dunj părerea Gilbertei - mai puţin asupra doamnei Sazerat sau a doamnei Goupil decît asupra domnului d'Agrigente. „Oh.i bietul Babal şi bietul Gri-Gri, spuse doamna de Guermantes sînt mult mai bolnavi decît du Lau, mă tern că nu o mai duce mult nici unul, nici celălalt."

După ce domnul de Guermantes termină de citit articolul meu, îmi adresă cîteva complimente, de altfel moderate. Re­greta stilul plin de clişee, în care găseai „multă emfază şi metafore ca în proza demodată a lui Chateaubriand"; dimpotrivă, mă felicită fără nici o rezervă că „am o ocupaţie": „îmi plac cei care fac ceva cu cele două mîini. Nu-mi plac oamenii care nu fac nimic, care-şi dau întotdeauna importanţă sau se zbuciumă întruna Ce specie idioată!" Gilberte, care îşi insuşea cu o nemaipomenită repeziciune pianierele din lumea mare, declară că va fi foarte mîndră să spună că este prietena jnui autor. „îţi dai seama că mă voi grăbi să spun ca am jlăcerea, onoarea de a te cunoaşte." „Nu vrei să vii cu noi, nîine, la Opera-Comique?" îmi spuse ducesa, iar eu m-am undit că va sta, fără îndoială, în aceeaşi lojă în care o văzusem >rima dată şi care mi se păruse atunci inaccesibilă precum egatul submarin al nereidelor. Dar i-am răspuns cu o voce ristă: „Nu, nu merg la teatru, am pierdut de curînd o prietenă e care o iubeam mult". Spunînd asta aproape că aveam la-rimi în ochi, şi totuşi, pentru prima oară vorbeam despre acel icru cu o anumită plăcere. Cu începere din acel moment, am îceput să le scriu tuturor că avusesem o mare supărare, pe ire totodată încetam să o mai simt.

După ce Gilberte plecă, doamna de Guermantes îmi spuse:

M-ai înţeles de ce îţi fac semn, voiam să nu vorbeşti despre

*vann". Şi, după ce m-am scuzat: „Dar te înţeleg foarte bine;

i însămi am fost cît pe ce să-i rostesc numele. E groaznic, din

ricire m-am oprit la timp. Ştii cît e de jenant", îi spuse so-

lui ei. pentru a-mi micşora cît de cît greşeala, părînd să crea-

că ascultasem de o pornire comună tuturor şi căreia cu gie^u

puteai rezista „Ce vrei să fac? răspunse ducele. Porunceşte

desenele acestea să fie duse iar Ia etaj. de vreme ce te fac sa

172

_te oîndeşti la Swann. Dacă nu te vei gîndi la Swann, nici nu vei

vorbi de el."

A doua zi am primit două scrisori de felicitare care m-au pirat mult, una de la doamna Goupil, o doamnă din Combray pe care nu o mai văzusem de atîţia ani şi căreia, chiar la Combray, nu-i vorbisem nici măcar de trei ori. Un cabinet de lectura îi trimisese ziarul Le Figaro. Astfel, cînd ceva cît de cît important ni se întîmplă în viaţă, ne vin veşti de la persoane aflate atît de departe de cercul nostru şi a căror amintire este atît de veche, încît aceste persoane par situate la o mare dis­tanţă, mai ales în sensul profunzimii. Un prieten de colegiu uitat, şi care ar fi avut nenumărate prilejuri să se facă amintit, îţi dă un semn de viaţă, de altfel nu fără să fie răsplătit. Astfel, mi-ar fi plăcut atît de mult să ştiu ce gîndeşte Bloch despre articolul meu, dar el nu mi-a scris nici un rind. Este adevărat că citise acel articol, după cum îmi mărturisi mai tîrziu, dar într-o împrejurare simetrică. într-adevăr, scrise el însuşi cîţiva ani mai tîrziu un articol în Le Figaro şi dori pe dată să-mi semnaleze evenimentul. Cum el considera a fi un privilegiu ceea ce i se întîmplă acum şi lui, invidia care îl făcuse să se prefacă a nu şti nimic despre articolul meu încetînd brusc aşa cum se ridică dintr-o dată un compresor, îmi vorbi despre el cu totul altfel decît ar fi dorit să-i vorbesc eu despre articolul lui: „Am ştiut că şi tu ai scris un articol, îmi spuse. Dar n-am crezut că trebuie să-ţi vorbesc despre el, temîndu-mă că nu-ţi voi fi pe plac, căci nu trebuie să le vorbeşti prietenilor despre lucrurile umilitoare care li se întîmplă. Şi e un lucru umilitor să scrii într-un ziar despre armată şi despre preoţi, despre five o'clock şi cîte altele". Caracterul lui rămăsese acelaşi, dar se exprima într-un stil mai puţin preţios, aşa cum li se întîmplă unor scriitori care renunţă la manierism atunci cînd, nemai-scnind poeme simboliste, se apucă să publice romane-foileton.

flori Dar

Pentru a mă consola de tăcerea lui, am recitit scrisoarea doamnei Goupil; era însă lipsită de căldură, căci chiar dacă ^nstocraţia are anumite formule care se îngrădesc între ele, jitie Domnule de Ia început şi sentimentele cele mai distinse de i¹ sfîrşit. strigăte de bucurie, de admiraţie pot ţîşni ca nişte

Şi nişte jerbe care-şi revarsă peste gard parfumul adorator, convenţionalismul burghez restrînge însuşi interiorul

173

literelor dintr-o reţea ca succesul dumneavoastră atît de legitim, la cel mult frumosul dumneavoastră succes. Tot felul de cum­nate, fidele educaţiei primite şi, în corsajul lor foarte sobru abordînd o atitudine rezervată, cred că s-au dăruit nefericirii sau entuziasmului dacă au scris cu cele mai bune gînduri ale mele. Mama vă transmite şi ea aceleaşi gînduri bune, şi că au folosit un superlativ cu care rareori eşti răsfăţat. Am primit şj altă scrisoare decît cea a doamnei Goupil, dar numele, Sautton, îmi era necunoscut. Era scrisă într-un stil popular şi folosea un limbaj încîntător. Mi-a părut foarte rău că nu pot să descopăr cine îmi scrisese.

Două zile mai tîrziu, dimineaţa, m-am bucurat spunîndu-mi că Bergotte era un mare admirator al articolului meu, pe care nu putuse să-1 citească fără oarecare invidie. Totuşi, după cîteva clipe, mi-a pierit bucuria. Bergotte nu-mi scrisese abso­lut nimic. Mă întrebasem doar dacă i-ar fi plăcut acel articol, temîndu-mă că nu i-ar fi fost pe plac. La întrebarea pe care mi-o puneam, doamna de Forcheville îmi răspunsese că îl admira nespus de mult, găsind că e scris de un mare scriitor. Dar ea îmi spusese asta în timp ce dormeam: era un vis. Aproape toţi răspund întrebărilor pe care ni le punem prin afirmaţii complexe, puse în scenă cu mai multe personaje, dar care nu au un viitor.

Nu puteam să nu mă gîndesc cu mîhnire la domnişoara de Forcheville. Cum? Fiica lui Swann, pe care el ar fi vrut atît de mult să o vadă în salonul Guermantes. pe care ducele şi ducesa refuzaseră să o primească, deşi Swann era bunul lor prieten, fusese căutată apoi de ei în chip spontan, o dată cu trecerea timpului care reînnoieşte pentru noi totul, insuflă o altă perso­nalitate, după cît se spune, fiinţelor pe care nu le-am văzut de multă vreme, răstimp în care noi înşine ne-am schimbat cu totul şi am căpătat alte gusturi. Dar cînd acestei fiice ale sale Swann îi spunea uneori, strîngînd-o la piept şi sărutînd-o: „Draga mea, cît e de bine să ai o fată ca tine; într-o zi, cînd nu voi mai fi aici, se va mai vorbi încă de bietul tău tată numai cu tine şi din cauza ta", Swann punîndu-şi astfel în fiica lui, după moarte, o temătoare şi neliniştită speranţă de supravieţuire, se înşela tot atît de mult cît şi bătrînul bancher care. făcînd un testament în favoarea unei micuţe dansatoare pe care o

174

întreţine şi care are o comportare foarte corectă îşi spune că nu-i pentru ea decît un prieten bun, dar că ea va rămîne fidelă amintirii lui. Avea o comportare foarte corectă, făcîndu-le totodată semn cu piciorul pe sub masă prietenilor bătrînului bancher care îi plăceau, dar totul foarte pe ascuns, sub apa­renţe ireproşabile. Ea va purta doliu după minunatul bărbat, se va simţi uşurată că a scăpat de el, va profita nu numai de banii lichizi, dar şi de proprietăţile, de automobilele pe care i le-a lăsat moştenire, va şterge de peste tot monograma fostului pro­prietar care o face oarecum să se ruşineze, şi nu va asocia niciodată regretului după donator bucuria darului. Iluziile iubirii pentru tată nu sînt poate mai mici decît iluziile celeilalte iubiri; multe fete nu văd în tatăl lor decît un bătrîn care le lasă averea lui. în loc să fie un prilej de a se mai vorbi uneori de tatăl ei, prezenţa Gilbertei într-un salon era un obstacol în calea valorificării ocaziilor, din ce în ce mai rare, de a o face. Chiar în legătură cu cuvintele pe care el le spusese, cu obiec­tele pe care le dăruise, se instaura obiceiul de a nu i se mai pomeni numele, şi chiar cea care ar fi trebuit să-i împrospă­teze, ba chiar să-i perpetueze memoria, grăbi şi desăvîrşi opera morţii şi a uitării.

Gilberte desăvîrşea treptat nu numai opera uitării lui Swann: ea grăbise în mine opera uitării Albertinei. Sub acţiu­nea dorinţei, a dorinţei de fericire pe care Gilberte o trezise în mine în timpul celor cîteva ore cînd crezusem că era alta, un anume număr de suferinţe, de preocupări dureroase, care cu puţină vreme înainte încă îmi mai bîntuiau gîndurile. evadaseră din mine, tîrînd cu ele o puzderie de amintiri despre Albertine, probabil foarte uzate de multă vreme şi foarte precare. Căci dacă multe amintiri care erau legate de ea contribuiseră la început să menţină în mine părerea de rău că a murit, în schimb chiar această părere de rău fixase amintirile. Astfel incît modificarea stării mele sentimentale, pregătită fără îndoiala în chip obscur, zi de zi. prin dezagregările continue Me uitării, dar realizată brusc în ansamblul ei. mi-a stîrnit acea "npresie. pe care îmi amintesc că am avut-o în acea zi pentru P^r'iiia oara. de vid. de suprimare în mine a unei părţi din aso-•erile mele de idei, pe care o simte şi un om căruia i se rupe o fMeă cerebrală de multă vreme uzată şi a cărui memorie este

175

în bună măsură abolită sau paralizată. Nu o mai iubeam p_e Albertine. Cel mult, în anumite zile, cînd era o vreme care, modificîndu-ne, trezindu-ne sensibilitatea, ne pune din nou în raport cu realul, mă simţeam îngrozitor de trist gîndindu-mă la ea. Sufeream din cauza unei iubiri care nu mai exista. Tot astfel cei amputaţi au dureri în piciorul pe care l-au pierdut, dacă se schimbă vremea

Dispariţia suferinţei mele şi a tot ceea ce ea aducea cu sine, mă lăsa slăbit ca, adeseori, vindecarea unei boli care a avut în viaţa noastră un loc important. Iubirea nu este veşnică tocmai pentru că amintirile nu rămîn întotdeauna adevărate, şi pentru că viaţa este făcută din perpetua reînnoire a celulelor. Dar această reînnoire, în cazul amintirilor, este totuşi întîrziată de atenţia care opreşte, care fixează timp de o clipă ceea ce tre­buie să se schimbe. Şi de vreme ce cu nefericirea se înfîmplă ca şi cu dorinţa de femeie, care creşte pe măsură ce te gîndeşti la ele, faptul de a fi foarte ocupat, ca şi castitatea, ar uşura cu mult uitarea.

Printr-o altă reacţie, dacă (deşi distracţia - dorinţa faţă de domnişoara d'Eporcheville - a făcut ca uitarea să-mi apară dintr-o dată ca efectivă şi sensibilă) timpul aduce treptat uitarea, şi aceasta, la rîndu-i, alterează profund noţiunea tim­pului. Există erori optice în timp, aşa cum există şi în spaţiu. Persistenta în mine a unei vechi veleităţi de a munci, de a recupera timpul pierdut, de a-mi schimba viaţa, sau mai curînd de a începe să trăiesc, îmi dădea iluzia că eram mereu la fel de tînăr; totuşi, amintirea tuturor întîmplărilor care se succedaseră în viaţa mea - şi a celor care se succedaseră în inima mea, căci, cînd te-ai schimbat mult, ajungi să crezi că ai trăit mai multă vreme - în aceste ultime lumi ale existenţei Albertinei, făcuse să-mi pară aceste cîteva luni mult mai lungi decît un an, iar acum această uitare a atîtor lucruri, despărţindu-mă, prin spaţii goale, de evenimente care mi se păreau vechi, fiindcă avusesem ceea ce numim „timpul" de a Ie uita. interpolarea sa. fragmentară, neregulată, în mijlocul memoriei mele - ca o ceaţă deasă peste ocean, care suprimă punctele de reper -detraca, disloca sentimentul meu de distanţe în timp, ici îngustate, dincolo dilatate, şi mă făcea să mă cred cînd mult mai departe, cînd mult mai aproape de lucruri decît eram în

176

realitate- Şi cum în noile spaţii, încă nestrăbătute, care se întin­deau în faţa mea, nu vor mai fi urmele iubirii mele pentru Albertine, aşa cum nu fuseseră în timpurile pierdute, pe care tocmai le străbătusem, urme ale iubirii mele pentru bunica, oferind o succesiune de perioade sub care, după un anumit interval, nimic din ceea ce susţinea precedenta perioadă nu mai subzista în cea care-i urma, viaţa mea îmi apăru ca fiind un lucru lipsit de suportul unui eu individual identic şi permanent, la fel de inutil în viitor pe cît de îndelungat în trecut, căruia moartea i-ar putea pune capăt la fel de bine ici sau colo, fără a-i da vreo concluzie, ca acele cursuri de istorie a Franţei care se opresc, după fantezia programelor sau a profesorilor, fie la Revoluţia din 1830, fie la cea din 1848, fie la sfîrşitul Celui de-al Doilea Imperiu.

Poate atunci oboseala şi tristeţea pe care le-am simţit au fost mai puţin prilejuite de faptul că iubisem în chip inutil ceea ce uitam deja, cît de acela că începeam să mă simt bine în prezenţa unor alte fiinţe vii, a unor mondeni, a unor prieteni ai familiei Guermantcs, atît de puţin interesanţi prin ei înşişi. Mă consolam poate mai uşor constatînd că aceea pe care o iubisem nu mai era, după cîtva timp, decît o palidă amintire, decît regăsind în mine acea zadarnică activitate care ne face să ne pierdem timpul topindu-ne viaţa cu o vegetaţie umană vivace, dar parazită, care va deveni şi ea neant cînd va muri, care deja este străină de tot ceea ce am cunoscut şi căreia totuşi încearcă să-i fie pe plac senilitatea noastră precară, melancolică şi cochetă. Fiinţa nouă care va suporta cu uşurinţă să trăiască fără Albertine îşi făcuse apariţia în mine, de vreme ce putusem vorbi despre ea în salonul doamnei de Guermantes. folosind cuvinte îndurerate, dar fără să sufăr cu adevărat. Aceste euri 'oi, care ar trebuie să poarte un alt nume decît precedentul eu, * înspăimîntaseră întotdeauna prin posibila lor venire, din cauza indiferentei lor faţă de ceea ce eu iubeam: odinioară faţă Gilberte, cînd tatăl ei îmi spunea că dacă m-aş duce să tră-^c m Oceania, nu aş vrea să mă mai întorc, iar foarte recent tisem cu o mare strîngere de inimă memoriile unui

tor mediocru care, despărţit din pricina împrejurărilor vieţii femeie pe care o adorase pe cînd era tînăr, o întîlnea, ⁿ fiind, fără nici o plăcere, fără dorinţa de a o revedea. Or,

177

ea îmi aducea, dimpotrivă, o dată cu uitarea, o suprim_are, aproape completă a suferinţei, o posibilitate de fericire, ea fiinţa atît de temută, atît de binefăcătoare, şi care nu era alta decît unul dintre acele euri de schimb pe care destinul le ţi_ne în rezervă pentru noi şi cu care, fără să ne mai asculte rugăminţile, precum un medic clarvăzător şi cu atît niai autoritar, înlocuieşte fără voia noastră, printr-o intervenţie binevenită, eul cu adevărat prea rănit. El face acest schimb, de altfel, din cînd în cînd, aşa cum se întîmplă şi cu uzura şi refacerea ţesuturilor, dar noi nu luăm seama la asta decît dacă vechiul cuprindea o mare durere, un corp străin şi care ne ' rănea, şi pe care ne mirăm că nu-1 mai regăsim, în uimirea noastră fericită de a fi devenit un altul, un altul pentru care suferinţa predecesorului său nu mai este decît suferinţa celuilalt, cea despre care putem vorbi cu milă, pentru că nu o simţim. Chiar faptul de a fi trecut prin atîtea suferinţe ne lasă indiferenţi, căci ne amintim de ele doar în chip nedesluşit. Este cu putinţă ca tot astfel să se întîmple şi cu coşmarurile noastre nocturne. Ele sînt îngrozitoare. Dar la trezire sîntem o altă fiinţă, căreia puţin îi pasă că aceea căreia îi urmează a trebuit să fugă, dormind, hăituită de nişte ucigaşi.

Fără îndoială, acel eu păstra încă un oarecare contact cu vechiul eu, aşa cum un prieten, indiferent faţă de doliul cuiva, vorbeşte totuşi despre el persoanelor prezente cu tristeţea cuvenită, şi se întoarce din cînd în cînd în camera în care văduvul care 1-a rugat să-i primească prietenii în numele lui plînge cu suspine. Plîngeam şi eu din nou cu suspine, cînd redeveneam pentru o clipă vechiul prieten al Albertinei, dar tindeam să trec pe de-a-ntregul într-un nou personaj. Afec­ţiunea noastră pentru ceilalţi nu slăbeşte pentru că ei au murit, ci pentru că noi înşine murim. Albertine nu avea ce să-i reproşeze prietenului ei. Cel care-i uzurpa numele nu era decît moştenitorul acestuia. Nu poţi fi fidel decît acelor fiinţe şi lucruri de care îţi aminteşti, şi nu-ţi aminteşti decît de ceea ce ai cunoscut. în timp ce creştea la umbra vechiului eu, noul meu eu îl auzise adeseori pe acesta vorbind despre Albertine; prin mijlocirea lui, prin mijlocirea a ceea ce acesta îi povestea, el credea că o cunoaşte, îi era simpatică, o iubea; dar nu era decît o iubire dobîndită prin mijlocirea altcuiva.

178

O altă persoană în care uitarea faţă de Albertine a avut loc obabil mai repede în această perioadă, îngăduindu-mi să-mi j_lU seama ceva mai tîrziu de un nou progres pe care opera uitării îl făcuse în mine (şi aceasta este amintirea dintr-o a doua etapă, înainte de uitarea definitivă), a fost Andree. Nu pot _să nu vad în uitarea Albertinei cauza dacă nu unică, dacă nu chiar principală, cel puţin necesară, a unei conversaţii pe care Andree a avut-o cu mine cam la şase luni după cea pe care am relatat-o şi în care a folosit cuvinte foarte diferite de cele pe care mi le spusese prima oară. îmi amintesc că eram amîndoi în camera mea, pentru că pe atunci îmi plăcea să am cu ea relaţii trupeşti, dar care nu mergeau pînă la capăt, din cauza caracterului colectiv pe care-1 avusese la început şi pe care-1 recăpăta acum iubirea mea pentru fetele din micul grup, multă vreme indisociabilă, grup asociat doar pentru un timp limitat numai cu persoana Albertinei, în ultimele luni de dinainte şi de după moartea ei.

Eram în camera mea şi pentru un alt motiv, care îmi permite să situez foarte exact această conversaţie. Fusesem alungat din restul apartamentului, pentru că era ziua cînd mama primea vizite. Era o zi cînd mama se dusese să ia masa de prînz la doamna Sazerat. Cum era ziua cînd aştepta vizite, ea stătuse pe gînduri dacă să meargă la doamna Sazerat. Dar fiindcă, chiar la Combray, doamna Sazerat făcea ce făcea şi avea totdeauna invitaţi plictisitori, mama, sigură că nu se va amuza, socotise că se va putea întoarce devreme, fără să re­nunţe la ceva plăcut. Se întorsese într-adevăr la timp şi fără să-i pară rău, doamna Sazerat neavînd ca invitaţi decît oameni teribil de plictisitori, pe care îi îngheţa vocea specială cu care ^ea li se adresa, vocea ei de miercuri, cum îi spunea mama. De