Referat la istorie pe tema



Yüklə 123,76 Kb.
səhifə2/4
tarix27.10.2017
ölçüsü123,76 Kb.
#16489
növüReferat
1   2   3   4

4. Războaiele Italiene, politica lui Risilie si Ludovic al XIII-lea.

Politica externă a monarhiei franceze a primei jumătăţi a secolului al XVI-lea aproape în întregime era legată cu încercarea de a cuceri şi supune Italia. Această perioadă a fost numită – Razboaiele Italiene. În 1494 Carl al VIII-lea a trecut peste Alpi cu o armată mare şi artilerie, ocupând la sud regatul Neapolitan. Dar din cauza jefuirilor facute s-a format o coaliţie din regii italieni, imperatorul Maximilian I şi regele Sapaniei, împotriva francezilor. Astfel armata franceză era eliminată din Italia, evitând zdrobirea completă Ludovic al XII-lea a repetat campania lui Carl al VIII-lea, făcând înţelegeri cu regele englez, imperatorul Maximilian şi regele Ferdinand Aragon. Dar din cauza noilor jefuiri franceze Spania a eliminat armata franceză din Italia. De atunci Franţa pretindea numai pe partea de nord a Italiei cu principalul obstacol – Veneţia. În decembrie 1508 Ludovic s-a alăturat ligii, care a anexat împotriva Veneţiei Imperatorul, papa Iulii al II-lea şi regele Spaniei. Astfel în ianuarie 1509 el a declarat război Veneţiei, care prin operaţiuni diplomatice a dezbătut aliaţii de la Franţa, care au format între ei „Liga Sfântă” compusă din Elveţia, Veneţia, imperatorul Maximlian, Spania şi Anglia. Astfel armatele franceze au suferit înfrângere de la italieni în Novar şi de la englezi în Ghingate. În 1514 era semnată pacea cu regii spaniol şi englez. Italia era din nou pierdută, iar francezii se pregăteau activ de un război nou. Pe 1 ianuarie 1515 Ludovic al XII-lea moare, pe tron vine vărul său Francisc I, care la fel a luptat pentru cucerirea Italiei. El a trecut Alpii şi a zdrobit lângă Marianian elveţienii, care erau consideraţi de neînvins. Maximilian, ducele Milanului, s-a predat, Papa şi Elveţia au încheiat pace cu Franţa. Dar în curând Franţa în lupta pentru Italia s-a întâlnit cu un duşman periculos, ridicat pe tronul Spaniei regele Carl I (imperatorul Carl al V-lea) a unit în mâinile sale Spania, Germania, Niderlandele şi o parte a Italiei. Ca nepot al Mariei Brugunde el pretindea pe toate „moştenirile burgunde”, incluzând şi ducatul Burgundia, cucerit de Ludovic al XI-lea. Din cauza victoriei francezilor nu demult obţinute între Francisc I şi Carl al V-lea s-au dezlănţuit 4 războaie (1521-1525, 1527-1529, 1536-1538, 1542-1544). Ţările implicate în războaie : Anglia, Veneţia şi Elveţia, de la început erau de partea duşmanului, dar când el a zdrobit armatele Franţei aceste ţări, temându-se de împuternicirea prea mare a imperatorului au trecut de partea Franţei. În primul război(1525) Francisc I era închis în închisoarea din Milan. A fost eliberat dupa ce a semnat condiţiile de eliberare: renunţarea la Milan şi Burgundia. Dar întorcându-se în ţara el nici nu se gândea să le îndeplineasca şi a aderat la liga împotriva imperatorului. El chiar a încheiat alianţă cu duşmanul creştinsmului – sultanul turc Suleiman Celebrul, ceea ce i-a reîntors Milanul. Dar celelalte 2 războaie s-au desfăşurat rău pentru Franţa. În al doilea război Carl al V-lea era aproape de intrare în Paris, dar a fost oprit de răscoala împotriva lui a principilor în Germania. Francisc şi Carl au semnat pacea prin care ambele parţi se deziceau de teritoriile ocupate. Lupta continua şi în prezenţa fiului lui Francisc I – Ghenrih al II-lea(1547-1559). El a folosit nemulţumirea protestanţilor germani şi a semnat cu ei alianţa. În aşa mod Ghenrih al II-lea l-a înfrânt pe Carl al V-lea în Germania şi a primit pentru ajutor de la germani 3 ierarhii – Metz, Tuli şi Verden cu condiţia de a nu le exclude din componenţa teritoriului imperiului. Conform păcii de la Cato-Cambrezi(1559), încheiată între Ghenrih al II-lea şi moştenitorul lui Carl – Filip al II-lea Spaniol, aceste acaparări erau recunoscute oficial.

Şaisprezece ani a domnit Ghenrih al IV-lea(1594-1610). Noul monarh a venit la putere după o lupta grea şi îndelungată, când toată ţara era zdruncinată de războiul cu dezbinări interne. Prin diferite măsuri, pe care le înfăptuia se consolida absolutismul. După asasinarea lui Ghenrih al IV-lea la 14 mai 1610 pe tron vine Ludovic al XIII-lea . Dar pe timpul minorităţii lui ţara era condusă de soţia lui Ghenrih – Maria Medici.

Consolidarea definitivă a absoltismului francez a avut loc numai în anii domniei cardinalului Rişilie primul-ministru(1624-1642) al lui Ludovic al XIII-lea. Anume sub conducerea lui Rişilie era sfârşită construcţia noului sistem guvernamental ce a permis puterei regale să se reţină în Franţa încă 150 de ani, în ciuda faptului exploatării groaznice a maselor populare, cheltuielii exagerate a banilor statului şi provocate de acestea revoluîii populare şi crizele economice. De aceea politica lui Rişilie, principiile ei şi reziltatele ei, merită o cercetare specială. În aparatul puterii centrale tot mai mate rol îl aveau miniştrii şi unul tot mai mic îl aveau principii de sânge. Adevăratul guvern lucrător a fost “Micul Sfat Regal” în frunte cu Rişilie, şi nu “Marele sfat Regal”. El lupta împotriva oricărei încercari de a contrazice puterei regale. Posturile în ţară se vindeau, ceea ce aducea bani guvernului şi întroducea burghezia în aparatul de stat.

În 1635 Franţa a intrat în Războiul de 30 de ani. Ea a început acţiunile militare împotriva Habsburgilor austrieci şi spanioli concomintent în posesiunile lor în Niderlande, Germania, Italia şi Spania. Dar Franţa nu era pregătită de acest război, astfel în 1636 germanii au intrat în Burgundia, iar spaniolii în Picardia şi Ghieni. Spaniolii din Flandria ameninţau cu un pericol pentru Paris. Dar ei erau zdrobiţi lângă Corb şi alungaţi în Nord. În continuare războiul decurgea cu mari cheltuieli băneşti şi omeneşti, care au provocat stoarcerea banilor din ţărani, din care cauză a trecut un val de răscoale, înăbusite foarte crud.



În anul 1642 cardinalul Arman Jan du Plessi Rişilie a murit. În curând a murit şi Ludovic al XIII-lea, lăsând moştenitorului tronului Franţei - lui Ludovic al XIV-lea în vârsta de cinci ani şi mamei sale Ana Austriacă – Războiul de 30 de ani neterminat.
5. Politica lui Mazarini şi Ludovic al XIV-lea. Coloniile franceze.
Franţa ca stat în secolul al XVII-lea, bazată pe principiul puterii absolute a regelui, era o dictatură a nobiilimii. Primordiala sarcină a statului absolutist era apararea orânduirii de la toate puterile antifeudale şi păstrării liniştii sociale. Însă tăria absolutismului feudal era nu prea mare, fiindcă baza forţei antifeudale erau ţăranii. Însa pentru a înfrânge absolutismul trebuia să fie o alianţă între ţărănime şi burghezie. Absolutismul tindea activ să atragă burghezia pe partea sa din cauza financiară, ceea ce dezbătea tendinţa bugheziei spre democraţie şi lupta împotriva feudalismului.

În Franţa, când a murit în 1643 Ludovic al XIII-lea, la putere vine Ludovic al XIV-lea ce nu a împlinit nici 5 ani. Până la maturitatea sa ţara era condusă de mama sa – Ana Austriacă. De fapt ţara era condusă de urmaşul cardinalului Rişilie – italianul cardinalul Mazarini. Continuator al politicii lui Rişilie, Mazarini timp de 18 ani(1643-1661) conducea nelimitat cu ţara, împotriva căruia erau făcute comploturi, dar care se înăbuşeau uşor. Creşteau răscoalele ţărăneşti. Mazarini între anii 1643-1645 s-a confruntat cu un val de răscoale. Pentru a umplea vistieria ţării el a introdus un impozit nou, stârnind indignări în rândul burghezei,ceea ce a provocat trecerea ei în opoziţie. Deasupra acesteea, cerând de la membrii parlamentului un impozit suplimentar pentru recunoaşterea ereditării posturilor lor, el a atins dreptul proprietăţii “oamenilor mantiei” pe postul lor şi astfel s-a făcut lipsit de susţinerea birocraţilor judiciari şi “oamenilor mantiei”. Mai apoi ultimii, fiind nemulţumiţi de politica lui Mazarini şi văzând succesele luptei parlamentului englez împotriva regelui, au intrat, temporar, în alianţă cu burghezia nemulţumită şi s-au ridicat pe drumul spre ruperea cu absolutismul. Din această cauză a început criza sistemului feudal-absolutist, cunoscută sub numele de Frondă(1648-1653). Istoria Frondei se împarte în două etape: “Vechea Frondă” sau “Fronda parlamentară”(1648-1649) şi “Noua Frondă” sau “Fronda Principilor(1650-1653)”. Fronda nouă a început cu nişte cerinţe introduse în programul Parlamentului Parisului, ce reflectau interesele a unei mari parţi a poporului, a burgheziei şi a “oamenilor mantiei”. După o răscoală burghezo-ţărănească o parte din cerinţe au fost primite. Dar în curând s-a început un război civil între ţăranii aliaţi cu burghezia şi feudali. Apoi pe 15 martie 1649 a fost declarată înţelegerea de pace ce însemna capitularea parlamentului. Cu aceasta Fronda Parlamentară era terminată. Insă nemulţumirile nu s-au terminat. De aceasta s-a folosit o grupă mică de nobili ce au format “Fronda nouă”(1650-1653), care au încercat să-şi rezolve supărările personale cu Mazarini. Dar existau grupuri de burghezi ce încercau activ să activeze în anii Frondei Noi. Deosebit de caracteristici în aceste relaţii erau evenimentele din Bordo, unde s-a instaurat ceva asemănător cu guvernul republican democratic. Dar Mazarini a cumpărat aproape toţi participanţii la Fronda Nouă, care şi-a schimbat tendinţele în favoarea regimului absolutist şi a format 5 puncte, care au devenit principalul scop al lui Ludovical XIV-lea. Mazarini se grăbea să înfăptuiască aceste 5 puncte, dar din cauza situaţiei interne şi externe nu putea face acest lucru. Din cauza unei mari răscoale din Orlean în 1658, Mazarini a fost silit să semneze pacea de la Pirinei cu Spania în anul 1659, care nu a aderat la pacea de la Vestfal. Mazarini tindea spre înfăptuirea restauraţiei Stiuarţilor în Anglia. Însă când armata franceză era deplin liberă, în aceasta nu mai era nevoie, fiindcă în Anglia în 1660 deacum era înfaptuită restauraţia Stiuaţilor. Astfel absolutismul francez putea să strângă recoltele victoriilor interne. Când în 1661, cardinalul Mazarini a murit, pe tron a venit Ludovic al XIV-lea în vârstă de 22 de ani. Perioada de 54 de ani (1661-1714) în caree a domnit el a fost numita “secolul lui Ludoviv al XIV-lea”. Puterea în stat însă nu-i aparţinea lui, ci clasei nobile. După lecţiile Frondei nobilimea tindea spre întărirea dictaturei. Acelaşi scop îl avea şi politica lui Ludovic al XIV-lea.

Cum a murit Mazarini, Ludovic a declarat că deacum înainte “el singur va fi primul ministru al său”, ceea ce a ridicat autoritatea lui până la o înălţime care nu a mai fost. Apoi monarhul a trecut la lichidarea influenţelor politice a parlamentelor, îndeosebi a Parlamentului Parisului, pas cu pas. În 1668 el s-a ivit în parlament şi însuşi a rupt toate foile din cartea proceselor verbale, ce aparţineau la perioada Frondelor. Anume atunci el a spus “Domnilor! Credeţi că statul sunteţi voi? Greşiţi, statul sunt eu!”. Ludovic al XIV-ela a paralizat influenţa politică a “oamenilor mantiei”. În general acţiunile înfăptuite pentru întărirea absoltismului, erau îndreptate împotriva burgheziei. Principala sursă a banilot era exploatarea excesiva a ţăranilor, ce a provocat multe răscoale ţărăneşti epidemii în masă, foamete, sărăcie. Pe timpul lui Ludovic al XIV-lea au fost centralizate toate părţile ţării. Oraşele au pierdut în deplin autoconducerea sa. Însă în a doua jumătate a domniei lui Ludovic al XIV-lea a început criza absolutismului francez, provocată de războaiele costisitoare cu Spania, Olanda, Austria pentru dominaţia europeană şi pentru colonii.



Participând la Războiul de 30 de ani, Franţa a intrat în coaliţia antihabsburgică. După Războiul de 30 de ani, după pacea de la Vestfali prin care Franţa a primit Elizas, politica externă a Franţei devine mai agresivă şi a căpătat o formă de expansiune. Ludovic al XIV-lea începe să pretindă pe rolul “monarhului europei”. El a pus candidatura sa pe postul imperatorului “Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană”. Jertvele politicii agresive au fost Germania de Vest, Niderlandele Spaniole şi olandeze. Ludovic încerca să pună Anglia sub controlul său prin susţinerea Stiuarţilor. El a încercat să acapareze Spania pe motivul dreptului dinastiei Burbonilor pe moştenirea Spaniei. Aceste tendinţe nu au fost realizate, dar Franţa absolutistă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea avea rolul de hegemon în Europa de Vest.

În pacea de la Pirinei din 1659, prin care Spania a pierdut Rusilionul, o mare parte din Artua s.a., Mazarini a introdus un punct. Acest punct era folosit pentru căsătoria lui Ludovic al XIV-lea cu fiica regelui Spaniei – Filip al IV-lea – Maira Tereza. Astfel Franţa putea să moştenească măcar o parte din Spania. Aşa şi s-a întâmplat. După moartea lui Filip al IV-lea, Franţa deodată şi-a cerut teritoriile ce trebuiau să fie moştenite(Niderlandele din Sud). Spania a refuzat să ofere aceste teritorii. Astfel s-a început în 1667, lupta Franco-Spaniola. Cele mai uşor de dobândit pentru Franţa erau Flandria şi Brabant, fiindcă acolo nu erau armate, iar flota Spaniolă era atât de slabă încât nu putea să transfere armatele aici. Însă în ajutorul Spaniei vin Olanda, Suedia şi Anglia. Astfel pentru Franţa s-a creat o situaţie nefavorabilă, dar a dovedit să ocupe o parte a Flandriei, de asemenea Frans-Contesi era gata la marşul în Spania şi Germania. Dar Ludovic a lust decizia de a nu risca şi a semnat pacea în 1668 în Ahen, conform căreia Franţa şi-a păstrat un rând de oraşe în Flandria şi Lilli. Dar pentru a acapara teritoriile dorite, Franţa se pregătea la o nouă acţiune armată. Pentru a avea rezultatele dorite Ludovic a dezmembrat coaliţia antifranceză, dând sume mari de bani Angliei şi Suediei, care ăn rezultat au trecut de parte Franţei. Cu Olanda nu a fost compromis. Astfel în 1672 armata franceză sub comandamentul comandanţilor Tiuren şi Conde a atacat Niderlandele de Sud şi Olanda. Ocupând un rând de cetăţi armata franceză a intrat înautrul Olandei. Atunci cercurile domnitoare în Olanda au hotărât să spargă digurile, astfel apa a inundat un mare teritoriu, silind armatele franceze să înapoieze. În acelaşi timp Franţa a trebuit să trimată trupe împotriva detaşamentelor Habsburgilor austrieci în Pfaltz(Germania), unde acestea au înfăptuit groaznice pustieri şi secerări de vieţi. Aceasta a dus la un protest brusc din faţa Angliei şi ea în 1674-1675 s-a despărţit de alianţa cu Franţa. Situaţia iar a devenit nefavorabilă şi Franţa a încheiat pacea de la Nimveghen, prin care Franţa acapara Frans-Conte şi câteva oraşe în Niderlandele de Nord. Agresia lui Ludovic creştea. În curând el pretendea la Italia de Nord. Dar dorinţa principală a lui era de a fi împăratul Imperiului German. Folosindu-se de faptul că imperatorul Leopold I era abătut de lupta cu Turcia, Ludovic al XIV-lea domnea fără obstacole în Germania de Vest. Deosebitele “palate de alianţă” din diferite motive politice proclamau puterea regelui francez asupra diferitor teritorii ale Germaniei. În curând puterea regelui francez s-a lărgit până la Strasburg. Acum toate acestea trebuiau să fie juridic anexate Franţei. Aceasta i-a reuşit, datorită influenţei mari a Franţei pe acele timpuri. Astfel în 1684 în înţelegerea de la Reghensburg, imperatorul şi regele Spaniei au recunoscut cuceririle Franţei. Dar în 1686 în rezultatul loviturii de stat din Anglia, la puterea căreia vine Velighelm al III-lea Orans, s-a format liga Augsburgică cu organizatorul Velighelm al III-ela. S-a început o mare luptă Europeană între Franţa şi Liga Augsburgică. În general totul se petrecea în favoarea Franţei, dar din cauza unor înfrângeri grele Franţa a semnat pacea de la Risvies în anul 1697, prin care Franţa nu a putut să reîntoarcă teritoriile acaparate înaintea războiului. Ludovic al XIV-lea a fost convins că chiar mergând la condiţiile păcii de la Risvies, el va primi o parte din Spania, conform pactului ce l-a încheiat Mazarini. Aşa şi s-a întâmplat, regele Spaniei – Carl al II-ela a lăsat ca moştenire la al doilea nepot al lui Ludovic al XIV-lea un teritoriu din Spania. După moartea lui Carl al II-lea nepotul lui Ludovic era proclamat în Madrid regele Spaniei şi Ludovic al XIV-lea a început să domnească în Spania din numele nepotului său. Anglia şi Olanda au cerut să i se acorde dreptul de comerţ în coloniile spaniole, la care Franţa a refuzat. Astfel Anglia şi Olanda au susţinut imperatorul Leopold I, care pretindea pe tronul Spaniei. Aşa s-a început lupta pentru moştenirea Spaniei(1701-1713). Franţa lupta singură împotriva coaliţiei aproape a tuturor ţărilor vesteuropene, ce a dus la istovirea resurselor ţării. Susţinând o înfrângere grea Franţa era nevoită să-şi scoată armatele din Germania, Spania şi Olanda. Apoi a urmat invazia armatelor ţărilor coalite în Franţa. Aşa s-a terminat renumita domnie a lui Ludovic al XIV-lea. “Pacea salvatoare” a fost semnată de Anglia şi Olanda în aprilie 1713 în Utrehta, cu imperiul – în 1714 în Rashtatt. Tronul Spaniei a rămas lui Filip al II-lea. Anglia a primit insula Menocra şi dreptul de a importa negrii din Anglia în Spania şi America. La Anglia a trecut Newfaundled-ul şi Acadia. Habsburgii austrieci au primit Niderlandele Spaniole, statul mic Milan, Mantuia, Regatul Neapolitan şi insula Sardinia. Războiul pentru moştenirea Spaniei a adus Franţa la un rezultat trist. Ea nu a pierdut hegemonia, dar s-a aflat pe marginea istovirii interne complete.

Până la perioada domniei lui Mazarini Franţa a dus războaie coloniale. Astfel în 1524 Verraţano a anexat Newfaundled-ul, care a trecut în 1568 la englezi şi a pus începutul conflictului Anglo-Francez. Pe 24 iulie 1534 Jac Cartie a ajuns până în golful Sfântului Laurenţiu şi a anexat Canada la Franţa, astfel s-a format un Imperiu colonial vast. În 1555 Diuran de Viliganion s-a îndreptat spre Brazilia, dar formarea coloniei aici nu a reuşit. Aşa s-a întâmplat şi în Florida în anii ’60 ai secolului al XVI-lea. În 1604 Pier de Mon şi Samuel Shamplen au format o colonie în Acagua, în 1608 Samplen a întemeiat Quebecul. În 1626 a fost pentrecută campania sfântului Hristofor, care în anul 1635 a anexat la Franţa insula Guadelupa, iar în 1638 insula martinica, iar apoi şi alte insule din Antilele mici. Erau încercări de a se întări în Africa prin campaniile din 1633 şi 1638, iar în 1642 de a se întări în Madagascar, care în 1686 a fost anexat Franţei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea se măreau teritoriile în America de Nord, care în mijlocul secolului al XVIII-lea o cuprindea aproape pe toată. Erau multe colonii în India.


6.Marea Revoluţie Franceză din 1789 şi situaţia internaţională a Franţei în timpul revolţiei.
În secolul XVIII-lea regii francezi posedau de o putere absolută : “Numai în unica mea persoană se găseşte puterea regală – spunea în anul 1766 Ludovic al XV-lea în Parlamentul Parisului, -Toată ordinea socială în tot volumul său vine de la mine, interesele şi drepturile naţiei – totul e aici , în mâna mea”.

După moartea lui Ludovic al XIV-lea, rege a devenit nepotul său de cinci ani Ludovic al XV-lea(1715-1774). Până la maturitatea lui ţara era condusă de miniştri, regele însă dansa şi vâna. Ludovic al XV-lea duşmănea cu parlamentul Parisului şi aproape de sfârşitul domniei sale a trimis în exil şi a arestat aproape toţi membrii lui. Toate posturile aparatului de stat se vindeau sau se transmiteau prin moştenire. Capul guvernului în Franţa era regele personal, care lua toate deciziile. Toată politica ţării Ludovic al XV-lea a dus-o numai la unica : stoarcerea resurelor din ţară pentru susţinerea luxului curţii. El trăia şi conducea după principiul “după noi şi potopul”. La toate avertismentele el răspundea: “Pe secolul meu ajunge, lasă urmaşul să se descurce cum ştie”. Dezastruoasă pentru ţarş a fost şi politica externă a lui. Toate războaiele, în care el se încurca din cauza intereselor dinastiei, au fost pierdute. Unul din aceste războaie a fost “Războiul pentru moştenirea Poloniei”(1733-1735) şi “Războiul pentru moştenirea Austriei”(1740-1748), care a adus Franţei numai pierderi. Cel mai greu s-a manifestat pe pozitia Franţei pierderea Războiului de 7 ani(1756-1763), unde ea s-a întâlnit cu o ţară mult mai slab dezvoltată economic – Anglia. Şi Franţa a fost nevoită să-i ofere Canada şi aproape toate coloniile din India. Influenţa Franţei pe arena internaţională a scazut considerabil. Chinuit de războaie poporul suferea mult.



După Ludovic al XV-lea la putere vine Ludovic al XVI-lea – tânăr, lipsit de experienţă, nehotărât, corpolent - el puţin se potrivea la rezolvarea problemelor statale. Primele reforme pe care le-a înfăptuit Ludovic al XVI-lea, printre care şi restabilirea Parlamentului Parisului, i-au ridicat autoritatea. După aceste reforme au început anii “reacţiei feudale” care au provocat răscoale şi manifestări a muncitorilor şi ţăranilor. Iar regele şi soţia sa faceau baluri şi vânători. Astfel cheltuind banii, odată regelui i-au spus că nu mai sunt bani în vistierie. Din această cauză el a fost de acord cu chemarea Statelor Generale, de la care aştepta ridicarea impozitelor. Starea a III-a din Statele Generale, după deschiderea lucrărilor lui pe 5 mai 1789 în palatul din Versailes, prezentată de burghezie, pe 17 iunie s-a numit reprezentanţa naţiunii – Adunare Naţională pe care n-o putea anula nici regele. În Adunare s-a remarcat contele Onore-Gabriel Richetti de Mirabo(1749-1791). Fiind încurajaţi de success, la 9 iulie ei s-au proclamat Adunare Constituantă şi erau gata să facă un regim nou în Franţa. Aceasta era epoca Eluminarii. Văzând situaţia regele a chemat trupe credincioase şi a hotărât să destrame Adunarea şi l-a concediat pe Neccer – ministrul finanţelor. Aceasta a servit semnal pentru revoluţie şi pe 13 iunie poporul a luat Bastilia. Astfel absolutismul a fost răsturnat, monarhia a devenit constitutională. Regele a recunoscut Adunarea Constituantă. În capitală puterea a trecut în mâinile Comitetului Alegătorilor, care a constituit Sfatul Orăşenesc(Comuna din Paris). Revoluţia s-a extins pe toată ţara. Peste tot marea burghezie a luat în mâinile sale comunele oraşelor. Din cetăţenii înstăriţi s-a format Garda Naţională. Şeful ei a fost marchizul Jilber de la Fayette(1751-1834). La 4 august 1789 Adunarea Constituantă a primit decretul despre “lichidarea privilegiilor”. Astfel se lichidau toate prestatiile feudale. Pe 26 august 1789 Adunarea a primit un document istoric important : “Declaraţia Drepturilor Omului şi a Cetăţeanului”. Confrom declaraţiei oamenii erau egali în faţa legii, era proclamată libertatea cuvântului, presei, dreptul cetăţenilor de a participa la făurirea legilor şi instalarea impozitelor. Principala valoare era proprietatea privată – “nezdruncinată şi sfântă”. Deci libertatea, egalitatea şi proprietatea – iată drepturile principale din Declaraţie.

Foametea creştea, preţul la pâine era mare. Pe 6 octombrie poporul a mers la Versailes şi a adus regele în Paris, dar preţul la pâine nu a scăzut. Cu creşterea emigraţiei nobililor a încercat şi regele să emigreze. Însă el a fost recunoscut şi adus la Paris. Aceasta definitv a subminat credinţa în rege. Ideea republicii devinea tot mai populară. În septembrie 1791 Adunarea a primit prima în istoria Franţei Constituţie. Dreptul de vot l-au primit bărbaţii ce au împlinit 25 de ani, în corcondanţă cu cenzul de avere. Din 25 de mln de oameni, dreptul de vot l-au primit 4,3 mln. S-a desfiinţat împărţirea administrativă a Franţei în provincii. Franţa era împărţită în 83 de departamente. După primirea constituţiei Adunarea Cinstituantă a fost desfiinţată şi se faceau alegeri pentru Adunarea Legislativă, care si-a început lucrul în octombrie 1791. Influenţa principală în Adunare îi aparţinea grupului de deputaţi din departamentul Giranda, care au primit denumirea de girondini. O problemă serioasă cu care s-a întilnit noul guvern era formarea coaliţiei împotriva Franţei revoluţionare. Principalul rol în ea îl jucau Austria, Prusia şi Anglia. În aceste împrejurări guvernul girondin declară război Austriei şi în primăvara anului 1792 trupele franceze au intrat pe teritoriul Belgiei. Însp operaţiunile militare decurgeau rău pentru Franţa. Trupele pruseşti în alianţă cu Austria au intrat în Franţa şi au ocupat un rând de cetăţi. Atunci în iulie 1792 Adunarea Legislativă s-a adresat poporului cu un apel : “Patria este în primejdie”. Dar în tară încă din toamna anului 1791 creşteau manifestările, care în iarna acestui an s-au intensificat. Creştea mişcarea pentru detronarea regelui. În mişcarea pentru republică un rol important îl jucau cluburile politice, principalul dintre care a fost clubul Iacobin(iacobin – deoarece işi făceau şedintele în biblioteca bisericii sfântului Iacob). Principala influenta în club o avea Maximilian Robespiere(1758-1784). Alte persoane mari din acest club erau Jan Poli Marat(1743-1793) şi Jorj JacDanton(1759-1794). Din cauza cotizaţiilor de membru în acest club nu intrau ţăranii. Criza în ţară se inteţea cu o situtaţie militară grea. Armatele franceze se retrăgeau sub presiunea duşmanului. Girondinii işi pierdeau poziţiile. Sărăcimea orăşenească a format noul organ revoluţionar – Sfatul Comunei Parisului, care era condus de membrii clubului iacobin. Pe 10 august a izbucnit răscoala, 20 de mii de răsculanţi au înconjurat palatul regal. În rezultatul acestei răscoale regele şi familia sa erau puşi în închisoare. Răsturnarea monarhiei a pus începutul noului period al revoluţiei. Adunarea Legislativă a stabilit alegerile Adunării Naţionale, care a trebuit să reexamineze Constituţia. În rezultat dreptul de vot l-au primit bărbaţii ce au împlinit 21 de ani şi a fost lichidat cenzul de avere. Pe lângă acestea situaţia Franţei a devenit catastrofală. Trupele coaliţiei s-au deplasat spre cetatea Verden, care era un obstacol în drumul spre Paris. A fost anunţată primirea voluntarilor în masă. Un rol important în aceasta l-a jucat Danton : “Când Patria este în primejdie, nimeni nu are dreptul să refuze să o apere fără să se acopere de ruşine şi să merite numele de trădator... Ca să învingem, trebuie curaj, iar curaj, mereu curaj şi Franţa va fi salvată”. Astfel pe 20 septembrie 1792 a avut loc lupta de la Valmy, unde era respins atacul infanteriei prusace. Importanţa acestei victorii era mare, fiindcă ea a pus începutul eliberării ţării de la intervenţionişti. Pe 21 septembrie 1792 a început lucrul Adunarea Naţionala. Aripa “dreaptă” a Adunării o alcătuiau girondinii, aripa “stângă” – iacobinii cu reprezentanţii Robespiere, Marat, Danton ce aveau o mare influenţă în popor. În Adunare se desfăşura lupta dintre ei. Având câteva interese comune ei au primit unanim doua decrete :

Yüklə 123,76 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin