Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

Yüklə 137,55 Kb.

tarix	16.12.2017
ölçüsü	137,55 Kb.
	#35009

Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo¹
1. Începutul procesului de pace. De la Madrid la Washington (oct. 1991 - iun. 1993)

După încheierea celui de-al doilea război din Golf (pentru eliberarea Kuwaitului – 1991), preşedintele Georg Bush a convocat o conferinţă pentru Orientul Mijlociu, la Madrid. Ea a început la 30 octombrie 1991 şi a durat trei zile. A fost cofinanţată şi de URSS. Au participat delegaţi din Israel, Liban, Siria şi Iordania. Reprezentanţii OEP nu au primit permisiunea de a participa, datorită sprijinului acordat lui Saddam Husein în timpul războiului. Prin urmare, delegaţia iordaniană a cuprins şi reprezentanţi palestinieni din Teritoriile Ocupate (aceştia au ţinut însă legătura cu conducerea OEP de la Tunis). Delegaţia israeliană a fost condusă de premierul Shamir.

Scopul principal al conferinţei a fost purtarea unor tratative vizând încheierea unei păci între cele trei state arabe şi Israel. De aceea, s-a decis să aibă loc discuţii generale, cât şi bilaterale.

Cele generale – miltilaterale au început la Moscova, în ianuarie 1992 şi au continuat, în mai multe sesiuni, în capitale din Europa şi Orientul Mijlociu. Temele acestor conferinţe multilaterale au fost: resursele de apă, mediu, controlul armamentului, chestiunea refugiaţilor palestinieni, dezvoltarea economică. După câteva runde, Siria şi Libanul au refuzat să mai ia parte la discuţiile multilaterale, în condiţiile în care discuţiile bilaterale nu dădeau rezultat. Doar tratativele dintre Israel şi Iordania aveau succes, ducând, în 1994, la încheierea unui tratat de pace între Iordania şi Israel (al doilea tratat de acest gen, după cel dintre Egipt şi Israel, între o ţară arabă şi statul evreu).²

Tot la Madrid s-a decis începerea unor discuţii bilaterale dintre Israel şi palestinieni. Ele au deputat la Washingon DC. Însă premierul Shamir nu a fost interesat de atingerea unor rezultate concrete, considerând că problema de bază în conflictul israeliano-palestinian era nu atât teritoriul, cât refuzul de a recunoaşte statul evreu³. Însuşi Shamir a afirmat, după pierderea alegerilor în vara anului 1992, că ar fi fost dispus să trateze cu palestinienii, fără nici un rezultat, încă timp de zece ani⁴.

În cursul negocierilor, preşedintele Clinton s-a decid să se implice personal. După a zecea rundă de discuţii, în iunie 1993, a propus aşa-numita Declaraţie de principii, care să stea la baza viitoarelor negocieri. Aceasta a cuprins trei elemente, inexistente până atunci în diplomaţia americană:

Modificarea statutului legal al Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. Acestea nu mai erau considerate Teritorii Ocupate, ci Teritorii disputate;
Nu s-a mai făcut nici o menţiune a vechilor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU (242 şi 338). S-a părăsit aşadar principiul schimbului de teritorii pentru pace şi nu s-a mai solicitat retragerea armatei israeliene din Teritorii;
Propunerea ca problema suveranităţii palestiniene să nu mai facă obiectul tratativelor pentru o înţelegere interimară.

Aceste propuneri au fost respinse de palestinieni, deoarece amânau sine die chestiunile refugiaţilor palestinieni, a coloniştilor evrei şi a administrării rezervelor de apă potabilă. Totodată, delegaţia palestiniană a afirmat că palestinienii din Teritorii începeau să fie consideraţi doar ca locuitori şi nu un popor cu drepturi politice⁵. Prin urmarea, negocierile au fost sistate.
2. Guvernul Rabin şi acordurile de la Oslo (1993-1995)

Tratativele secrete de la Oslo

Ca urmare a votului masiv al noilor imigranţi din URSS, partidul Likud, condus de Shamir, a pierdut alegerile din vara anului 1992. Partidul Muncii a câştigat majoritatea parlamentară, iar Yitzhak Rabin a devenit prim ministru.

În ianuarie 1993 au început tratativele secrete de la Oslo. Acestea au fost iniţiate de Johan Joergen Holst (ministrul de Externe al Novegiei) şi de Yossi Beilin (membru în Comisia de politică externă din Knesset-ul israelian). La discuţii au participat doi universitari israelieni şi tezaurierul OEP, Ahmad Qurei (Abu Ala). Deşi discuţiile au avut loc în paralel cu negocierile de la Washington, nici americanii şi nici negociatorii de acolo nu au ştiut nimic de discuţiile secrete. Dintre oficialii israelieni, doar ministrul de Externe Shimon Peres a fost ţinut la curent, iar dintre palestinieni doar Arafat.

În total au avut loc 14 runde de discuţii, timp de opt luni. Peres l-a anunţat pe premierul Rabin abia în mai 1993. Intenţia lui Peres a fost ajungerea la un compromis în privinţa Fâşiei Gaza. Arafat nu s-a arătat mulţumit şi a pretins ca înţelegerea să cuprindă şi oraşul Ierihon, aflat în Cisiordania, nu departe de râul Iordan. Peres a acceptat aceasta, dar cu condiţia ca malul vestic al Iordanului să rămână sub ocupaţia israeliană.

În condiţiile eşuării negocierilor de la Washington DC, Rabin a sprijinit discuţiile secrete de la Oslo. A ţinut pentru aceasta seama de mai multe considerente:

În discuţiile bilaterale dintre Israel şi Siria, cea din urmă nu era dispusă să părăsească cererile maximaliste – retrocedarea Înălţimilor Golan. Or, aplicând principiul bicicletei (mişcarea unei pedale atrage după sine şi mişcarea de la sine a celeilalte pedale), se putea spera o reuşită mai mare în negocierile cu Siria şi Iordania;
Întărirea grupărilor islamiste din Teritoriile Ocupate (Hamas şi Jidahul Islamic). Or, acestea ar fi fost slăbite de recunoaşterea oficială a OEP;

Negocierile s-au încheiat la 20 august 1993. Trei zile mai târziu, Rabin a afirmat public că putea concepe recunoaşterea oficială a OEP. Apoi s-a deplasat în SUA, pentru a-i anunţa pe americani de tratative. Aceştia au fost surprinşi şi oarecum supăraţi că pierduseră monopolul negocierilor de pace din Orientul Mijlociu.

„Acordurile de la Oslo” sau Oslo I

Aşa-numitele Acorduri de la Oslo sau Oslo I, au fost încheiate la Washingon, la 13 septembrie 1993. Ele au cuprins două părţi:

a) două Scrisori de recunoaştere mutuală, trimise de Arafat lui Rabin (9 septembrie) şi Rabin lui Arafat (10 septembrie). În prima, Arafat şi OEP recunoşteau dreptul Israelului de a trăi în pace şi siguranţă, apoi au recunoscut rezoluţiile 242 şi 338, au renunţat la terorism şi violenţă, promiţând să modifice Carta Naţională Palestiniană în acest sens. Rabin a recunoscut OEP ca reprezentantă a poporului palestinian, promiţând să desfăşoare în continuare negocieri pentru pacificarea Orientului Mijlociu;

b) Declaraţia de principii cu privire la aranjamentele de autoadministrare interimară. Potrivit acesteia:⁶

În două luni de la semnare, urma să se ajungă la o înţelegere privind retragerea militară israeliană din Gaza şi Ierihon;
În patru luni, retragerea să fie încheiată. Securitatea urma să fie asigurată de forţe de poliţie palestiniene, în cea mai mare parte din gruparea fatah. Israelul urma să predea palestinienilor autoritatea în următoarele domenii: educaţie, sănătate, asistenţă socială, impozitare directă, turism;
În decurs de nouă luni, palestinienii din Cisiordania şi Gaza urmau să organizeze alegeri pentru Consiliul Palestinian, care să preia apoi responsabilitatea în toate domeniile, exceptând apărarea şi relaţiile externe;
În decurs de doi ani, palestinienii şi Israelul urmau să înceapă negocieri cu privire la statutul final al Teritoriilor;
În decurs de cinci ani, urma să fie implementată o nouă ordine în Cisiordania şi Gaza, încheind stăpânirea israeliană asupra Teritoriilor.

Declaraţia nu a cuprins deloc prevederi privind: dreptul de reîntoarecere a refugiaţilor palestinieni (aprox. 4 mil.) la casele lor, viitorul coloniilor evreieşti din Teritorii (cca. 120.000), statutul Ierusalimului. Asupra acestor chestiuni existau diferenţe mari. Dacă intenţia lui Arafat era constituirea în final a unui stat palestinian independent, cu capitala în Ierusalimul de est, Rabin se opunea unui asemenea stat, imaginându-şi existenţa unei confederaţii iordaniano-palestiniene.

Reacţiile la Oslo I

Acordurile Oslo I au modificat într-adevăr istoria şi realităţile politice din Orientul Mijlociu. Disputa dintre evrei şi palestinieni s-a aflat timp de un secol în centrul conflictului israeliano-arab. Ambele părţi refuzau dreptul celeilalte la existenţă. Acordurile au constituit un adevărat compromis, aprobând împărţirea teritorială a ceea ce constituie Ţara Sfântă a trei religii. Ca urmare a semnării acordurilor Oslo I, Liga Arabă, creată în 1945 şi devenită forul central arab în lupta împotriva sionismului, a fost lipsită de unul din ţelurile sale. Unele state arabe şi-au chiar pus problema de a recunoaşte Israelul (Tunisia şi Arabia Saudită). În Iordania s-a permis intrarea în ţară pentru prima oară a unei echipe a televiziunii israeliene. Iar când Arafat a sosit la Rabat (Maroc), în drumul de la Washingon (de la ceremonia de semnare a acordului) spre Palestina, a fost primit de regele Hassan II ca un adevărat şef de stat. Pe de altă parte, şi Israelul a reuşit, datorită semnării acordurilor, să iasă din izolarea economică la care fusese supus de lumea arabă.

O mare parte din cetăţenii israelieni nu au acceptat acordurile. În Knesset, acordurile au fost acceptate cu doar un vot peste pragul necesar (61 de deputaţi au votat pentru, 50 contra şi 8 s-au abţinut).

În special coloniştii s-au opus acordului de la Oslo. La 25 februarie 1994 a avut loc masacrul de la Hebron. În acest oraş se află Mormântul Patriarhilor, evreii, creştinii şi musulmanii considerând că aici au fost îngropaţi, pe lângă Adam şi Eva, şi cei trei patriarhi evrei biblici cu soţiile lor: Avraam şi Sarah, Isaac şi Rabecca, Iacob şi Leah. Irod cel Mare (regele iudeu din timpul naşterii lui Iisus Hristos) a construit în jurul mormântului o clădire rectangulară fără acoperiş (singura clădire păstrată din vremea acestui mare rege iudaic din antichitate). În epoca bizantină aici a fost construită o biserică, distrusă de ivazia persană din 614. Musulmanii au construit o moscheie, devenită biserică în era cruciadelor. După 1967, când Hebronul a fost ocupat de armata israeliană, monumentul a fost împărţit în două: moscheie şi sinagogă.

La 25 februarie 1994, evreul extremist Baruch Goldstein, din colonia Kiryat Arba (situată la est de Hebron şi înfiinţată după 1968), a intrat, îmbrăcat în uniformă de ofiţer, în moscheia în care se rugau 700 de musulmani şi a tras la întâmplare, ucigând 29 de palestinieni şi rănind 125. Partidul Kach, al cărui membru a fost Goldstein, a fost scos în afara legii pe motiv de terorism.

În ziua următoare, în Hebron a avut loc o demonstraţie de protest a palestinienilor. Armata israeliană a ucis 6 palestinieni şi a rănit alţi 50. Iar la 4 martie, în cursul unor demonstraţii şi ciocniri cu armata israeliană, au mai fost ucişi 18 palestinieni şi răniţi 37. Însă datorită implicării şefilor de stat arabi, procesul de pace nu a fost periclitat. Rudele victimelor au primit despăgubiri de la Guvernul israelian. Cu toate acestea, autorităţile statului Israel nu au întreprins acţiuni împotriva coloniştilor din Hebron şi Kiryat Arba.

Dar nu numai dintre evrei s-au opus acordului de la Oslo, ci şi dintre palestinieni şi arabi.

În primul rând, chiar şi şefii de stat arabi (mai ales iordanieni, sirieni şi libanezi), care se considerau avocaţi ai cauzei palestiniene, au fost indignaţi de modul secret în care s-au dus tratativele (ei nefiind deloc consultaţi). Drept urmare, Arafat a fost primit cu politeţe, dar şi cu răceală, de cei 19 miniştri de externe arabi prezenţi la summitul Ligii Arabe de la Cairo, la o săptămână de la semnarea acordurilor la Washington.

În ceea ce-i priveşte pe palestinienii înşişi, o mare parte din populaţie au privit acordurile cu circumspecţie. Cauzele au fost următoarele:

Inexistenţa unei dezbateri publice şi a unei ratificări a prevederilor acordurilor de către oficialităţile palestiniene din Cisiordania şi Gaza, apărute şi legitimate în ochii populaţiei în timpul Intifadei;
S-a considerat că Arafat şi conducerea OEP din Tunisia au sacrificat drepturile fundamentale ale palestinienilor în schimbul recunoaşterii internaţionale a OEP şi a lui Arafat. Cu alte cuvinte, pentru a fi recunoscut ca lider pe plan internaţional, Arafat ar fi sacrificat interesele poporului palestinian;
Arafat ar fi trădat următoarele drepturi fundamentale ale poporului palestinian: a) dreptul la autodeterminare şi la crearea unui stat palestinian cu adevărat independent şi suveran; b) repatrierea refugiaţilor palestinieni din 1948 şi 1967; c) restituirea pământurilor confiscate de israelieni şi a resurselor de apă; d) acordarea de despăgubiri tuturor palestinienilor care au avut de suferit:
Nu s-au specificat problemele care ar fi trebuit să urmeze să fie negociate între autorităţile palestiniene şi israeliene: a) modalitatea retragerii armatelor israeliene din Teritorii; b) retrocedarea pământurilor confiscate; c) plata de despăgubiri pentru resursele de pământ şi apă confiscate; d) recunoaşterea culpabilităţii israeliene pentru violarea drepturilor civile şi a proprietăţii palestinienilor; e) retragerea coloniilor evreieşti; f) stabilirea unui aranjament de securitate între ambele părţi.

Conform unei părţi a palestinienilor, acordurile se află în afara limitelor şi împotriva dreptului internaţional. Ele nu făceau amintire de mai multe rezoluţii ale Consiliului de Securitate: nr. 194 (care confirmă dreptul colectiv al refugiaţilor palestinieni de a se reîntoarce la casele lor). Deşi la refugiaţii din 1967 s-a făcut referire în acorduri (ca „diplaced persons”), despre cei din 1948 nu s-a prevăzut nimic.

Implementarea acordului Oslo I

În octombrie 1993 au fost înfiinţate două comisii care să negocieze implementarea acordului. Cea dintâi comisie a fost formată din Shimon Peres şi Mahmoud Abbas, cei doi urmând să se întâlnească periodic (odat la 2-3 săptămâni) la Cairo. Cea de-a doua comisie, formată din experţi (militari şi din serviciile de informaţie israeliene) urma să se întrunească două-trei zile în fiecare săptămână, în staţiunea egipteană Taba de la Marea Moartă şi să discute probleme militare şi de transfer de autoritate.

Experţii militari au avut încă de la început o atitudine diferită de cea a politicienilor. De exemplu, Ehud Barak a consdierat că aceştia au făcut prea multe cedări palestinienilor, doar ca să-şi asigure un loc în cărţile de istorie. Experţii militari doreau un transfer gradual şi limitat al autorităţii, păstrând responsabilităţile pentru securitate în Teritorii. De asemenea, ei doreau o reaşezare a trupelor şi nu un sfârşit al ocupaţiei militare. În schimb, palestinienii doreau o retragere a armatelor israeliene cât mai rapidă, astfel ca să-şi poată constitui statul independent. Datorită acestor divergenţe, discuţiile de la Taba au durat 4 luni (în loc 2 luni, aşa cum fusese prevăzut prin acordul de la Oslo).

În decembrie 1993 au fost semnate la Paris aşa-numitele Acorduri de la Paris, privind relaţiile economice dintre Israel şi Autoritatea palestiniană. Termenii acordului au fost dictaţi practic de israelieni (Ministrul de Externe Shimon Peres s-a exprimat că „într-un anumit fel, noi negociem cu noi înşine”). A fost constituită o uniune vamală între Israel şi Teritoriile palestiniene, astfel ca cele două economii să poată fi unificate. Palestinienii au fost nevoiţi să-şi armonizeze impozitele şi regimul vamal la nivelul ridicat al celor existente în Israel. În timp ce în produselor palestiniene li s-a aplicat TVA, statul israelian a continuat să subvenţioneze producţia agricolă şi industrială. Drept urmare, produsele israeliene au putut pătrunde nestingherit pe piaţa palestiniană, însă, pe de o parte, produsele agricole din Teritorii au devenit prea scumpe pentru consumul intern şi pentru export, iar pe de altă parte, producţiei palestiniene i s-au impus cote (datorită existenţei unor monopoluri ale kibbutzurilor din Israel). De asemenea, israelienii nu le-au mai permis palestinienilor să importe produse ieftine din alte ţări (cu excepţia Egiptului şi Iordaniei) decât în limita „necesităţilor consumului intern”.⁷

La 9 februarie 1994 au fost semnate două documente, unul conţinând principii generale, celălalt despre trecerile de frontieră. IDF (armata israeliană) şi-a impus punctul de vedere pentru întreaga perioadă intermediară: transferarea limitată a autorităţii, israelienii păstrând întreaga responsabilitate pentru menţinerea securităţii.

Apoi, la 4 mai 1994 a fost semnat un nou acord, tot la Cairo (Acordul Gaza-Ierihon). Acesta cuprinde în principal trei prevederi: a) Autoritatea Naţională Palestiniană preia responsabilităţile în ceea ce priveşte turismul, educaţia, cultura, sănătatea, asistenţa socială şi impozitarea directă; b) Israelul îşi va retrage trupele din „centrele populaţiei palestiniene” (mai întâi din Ierihon şi din 62% din Fâşia Gaza⁸); c) se vor organiza alegeri în Cisiordania şi Gaza pentru constituirea unei noi autorităţi palestiniene.

Acest acord a fost considerat ca un început al înlăturării regimului de ocupaţie în Teritorii, care durase deja de 27 de ani şi în care israelienii creaseră două sisteme paralele în ceea ce priveşte legislaţia, aprovizonarea cu apă, electricitate şi căile rutiere (aşadar, coloniile evreieşti trăiau cu totul izolat de populaţia palestiniană din jur). Totuşi, legislaţia israeliană din timpul ocupaţiei nu a fost abrogată.

La o săptămână de la semnarea Acordului Gaza-Ierihon, un contingent de 30 de poliţişti palestinieni a intrat din Egipt în Gaza, preluând de la armata israeliană menţinerea securităţii interne. IDF şi-a retras amratele şi din Ierihon.

La 29 august 1994 a fost semnat Acordul pentru transferul pregătitor de putere şi responsabilităţi, prin care s-a predat Autorităţii Naţionale Palestiniene responsabilităţile în cele cinci domenii stabilite încă în Declaraţia de principii: educaţie şi cultură, sănătate, asistenţă socială, impozitare directă, turism.

Tratativele Israelului cu Siria şi Iordania

Aceste negocieri au avut loc în paralel cu cele dintre israelieni şi palestinieni. Strategia lui Rabin a fost să despartă Siria de celelalte ţări din Orientul Mijlociu. Sirienii cereau înapoierea Înălţimilor Golan şi revenirea la graniţa din 4 iunie 1967. Israelienii doreau, din contră, revenirea la frontiera din 1923, care le era mai favorabilă.

În 1993, Rabin a fost de acord să ajungă la un compromis cu Siria, dacă aceasta accepta „cele patru picioare ale mesei”, anume retragerea din Golan, normalizarea relaţiilor, aranjamente de securitate şi stabilirea unor termene fixe pentru implementarea aranjamentelor. Viziunea siriană în aceste chestiuni nu l-a mulţumit, astfel că în cele din urmă negocierile au eşuat.

În schimb, cele cu Iordania au dus la semnarea unui tratat de pace, la 26 octombrie 1994, în deşertul Arava. Tratatul a cuprins şi prevederi privitoare la frontiere, chestiuni teritoriale, ierusalim, apă, securitate şi refugiaţi. Regele Hussein a fost implicat în mod direct în negocierile de pace.

Acordul Interimar sau „Oslo II”

A fost semnat la 28 septembrie 1995 la Washingon de Rabin şi Arafat, în prezenţa preşedinţilor Clinton, Mubarak şi regelui Hussein al Iordaniei. Împreună cu anexele, acordul are aprox. 300 p.

Prevederea cea mai imporantă a fost împărţirea teritoriului Cisiordaniei în trei zone diferite şi crearea unui stat de insuliţe palestiniene:

Zona A: oraşele Jenin, Nablus, Tulkarem, Kalkiliya, Ramallah şi Betleem (3,5% din Cisiordania). Aici, Autoritatea Naţională Palestiniană deţine controlul total, inclusiv în probleme de securitate internă (poliţie proprie);
Zona B: 420-440 de orăşele şi sate. În acestea trăiesc 69% din populaţia palestiniană. Autoritatea Palestiniană deţine responsabilitatea în probleme municipale, în timp ce securitatea este menţinută de patrule comune israeliano-palestiniene;
Zona C: restul teritoriului (aprox. 74% din Cisiordania⁹). În această zonă se află toate coloniile evreieşti, anume 120 în 1995, precum şi câteva „vecinătăţi” (de fapt tot colonii, numite însă astfel deoarece se aflau în „vecinătatea” Ierusalimului de est, având menirea să separe Ierusalimul arab de restul Cisiordaniei). Aici, Israelul deţine întregul control.

Numeroşi palestinieni s-au împotrivit şi acordului Oslo II, din următoarele motive:

Nu s-a prevăzut retragerea coloniştilor evrei. Dimpotrivă, numărul acestora din coloniile din Cisiordania a continuat să crească atât după Oslo I, cât şi după Oslo II:

Anul	Număr colonii	Colonişti (mii)
1990	118	78,6
1992	120	100,5
1995	120	127,9
1996	121	141,5
1997	122	154,4
1998	122	166,1
1999	122	177,5
2000	122	187,6
2001	123	201,3
2002	123	207,3

De asemenea, a crescut şi numărul coloniştilor israelieni din Ierusalimul de est (arab): de la 141.000 în anul 1992, la 160.400 în 1996 şi la 175.600 în 2002.

Teritoriile coloniilor sau „vecinătăţilor” evreieşti au fost mărite prin confiscări de terenuri ale palestinienilor şi demolarea caselor acestora.

Teritoriul supus Autorităţii Palestinene constă din mai multe „insule”, separate între ele de autostrăzi care fac legătura între coloniile evreieşti şi pe care pot circula doar israelieni. Palestinienii pot folosi doar drumurile vechi, dar nici acestea în totalitate, deoarece, pe multe dintre ele, accesul este întrerupt la intersecţia vechilor drumuri cu noile autostrăzi construite pentru colonişti. În acele intersecţii în care accesul nu este întrerupt, au fost constituite puncte de frontieră (aşa-zise chekpoint-uri).
Acordul Oslo II (Articolul XXXI) a stipulat ca nici o parte să nu trebuiască să renunţe la „drepturile, pretenţiile şi poziţiile existente”, ceea ce însemna că palestinienii recunoşteau legalitatea ocupaţiei israeliene în Teritoriile Ocupate, cât şi a existenţei coloniilor evreieşti. Cu alte cuvinte, Teritoriile nu mai aveau calificativul de „ocupate”, ci de „disputate”, deci negociabil;
La fel ca şi în acordul Oslo I, şi în Oslo II nu s-a stipulat acordarea de către israelieni de compensaţii şi despăgubiri pentru palestinieni;
Arafat a fost de acord să amâne discutarea problemei reîntoarcerii refugiaţilor, a Ierusalimului, a coloniştilor evrei, a frontierelor şi a suveranităţii depline. În loc să ajungă la un singur acord comprehensiv care să fie implementat în trepte, Arafat a acceptat să negocieze în trepte şi să fragmenteze procesul de implementare a unui acord final;
Acordurile Oslo I şi II nu au prevăzut principiul reciprocităţii pe baze egale: a) palestinienii recunoşteau existenţa statului evreu, dar israelienii nu recunoşteau dreptul palestinienilor la un stat deplin suveran, cu dreptul de a dispune asupra teritoriului, apei şi spaţiului aerian; b) Arafat a promis să modifice Carta OEP, astfel să condamne actele de violenţă împotriva Israelului. Or, armata israeliană a continuat acţiunile de expropriere şi de demolare a caselor evreieşti, de confiscare a resurselor naturale din Cisiordania şi Gaza;
Întregul Corpus de legi şi ordonanţe militare israeliene au rămas în vigoare, exceptând cele acordate în mod expres de israelieni forului parlamentar palestinian, anume Consiliul legislativ palestinian (CLP). Arafat a acceptat să negocieze cu israelienii chiar şi chestiuni care ar fi trebuit să fie probleme interne ale palestinienilor: structura, numărul de membri, autoritatea şi responsabilităţile Consiliului legislativ palestinian. Prin urmare, a permis ca Israelul să influenţeze, ba chiar să şi controleze afacerile interne palestiniene. CLP urma să cuprindă 82 (ulterior 88) de reprezentanţi. Candidaţii pentru ocuparea locurilor de parlamentari palestinieni trebuiau să fie acceptaţi dinainte de autoritatea israeliană. CLP deţine puteri legislative doar asupra chestiunilor civile, iar toate legile au nevoie de aprobarea autorităţilor evreieşti. Articolul XVIII, secţiunea 4 a prevede: „Legislaţia, inclusiv cea care amendează sau abrogă legile şi ordonanţele militare existente, apoi cea care depăşeşte jurisdicţia Consiliului sau care e într-alt fel nepotrivită cu Declaraţia de Principii (din 1993) sau cu oricare alt acord care ar fi realizat între cele două părţi în perioada interimară, nu va avea nici un efect şi va fi nulă ab initio”.
Cele mai importante decizii care influenţează viaţa de zi cu zi a palestinienilor sunt luate de Comitetul de Cooperare şi Coordonare a Afacerilor civile comune. Prin aceasta, Israelul deţine dreptul de veto asupra tuturor aspectelor vieţilor palestinienilor: folosirea apei (Israelul a promis palestinienilor să augmenteze cota palestinienilor la resursele de apă din Cisiordania, adică propria apă a palestinienilor, din care Israelul foloseşte încă şi azi 80%, lăsându-le palestinienilor 20%), planificarea urbană şi agricolă, custodia pentru terenurile abandonate, controlul siturilor arheologice şi a lăcaşurilor religioase, folosirea energiei electrice.
Din punct de vedere al cheltuielilor financiare, acordul Oslo II a prevăzut că „transferul de putere şi responsabilităţi de la guvernământul militar israelian şi administraţia sa civilă la CLP, aşa cum este detaliat în Anexa III, include toate drepturile, obligaţiile şi datoriile apărute în legătură cu acte care aveau loc înainte de acest transfer. Israelul va înceta să îndeplinească orice responsabilitate financiară în legătură cu astfel de acte, iar CLP va îndeplini toate responsabilităţile pentru acestea şi pentru propria sa funcţionare” (Capitolul 3, articolul XX, secţiunea 1.a a Acordului Oslo II);
Din punct de vedere economic, Autoritatea Palestiniană deţinea prerogative asupra comerţului, impozitării directe, turismului, asistenţei sociale şi educaţiei. Prin acordurile de la Paris (decembrie 1993), între Teritoriile palestiniene şi Israel exista deja o uniune vamală, astfel că cele dintâi constituiau piaţă de desfacere pentru economia israeliană. Cu alte cuvinte, Israelul s-a descotorosit de costurile financiare ale administrării şi asigurării asistenţei sociale, educaţiei etc. din Teritoriile palestiniene, păstrând însă avantajele de pe urma controlului deţinut asupra economiei palestiniene.

Înţelegerea Beilin-Abu Mazen cu privire la un acord final. Suveranitatea asupra Ierusalimului

Una din problemele cele mai importante în privinţa relaţiilor arabo-israeliene era statutul oraşului Ierusalim. Problema a fost şi este deosebit de delicată, astfel că nu a fost o întâmplare prevederea acordurilor de la Oslo de a amâna discutarea ei.

Pentru a fi înţeleasă exact problema Ierusalimului, trebuie făcută deosebirea dintre Oraşul Vechi, Ierusalimul Municipal, Ierusalimul Mare şi Ierusalimul Metropolitan:

Oraşul Vechi are doar 1 km, e înconjurat de ziduri şi are patru cartiere: evreiesc, armean, creştin şi musulman;
Ierusalimul Municipal este cel existent înainte şi în timpul divizării dintre anii 1948-1967: 38km²² Ierusalimul de Vest (israelian – inclusiv enclava Muntele Scopus de pe teritoriul Irodaniei) şi 6,5 km² Ierusalimul de Est (iordanian; aici a fost inclus şi Oraşul Vechi). Cele două jumătăţi erau separate de o zonă de frontieră No Man’s Land. În 1967, cele două părţi s-au reunificat. Însă nu a fost doar o simplă unificare, ci, pe lângă cei 6,5 km² ai Ierusalimului de est, au mai fost anexaţi încă 63,5 km², teren aflat în proprietatea a 28 de sate vecine, din Cisiordania. Pe unele din aceste terenuri au fost construite, după 1967, o serie de colonii evreieşti, situate între sate palestiniene¹⁰;
Ierusalimul Mare. Iniţiativa constituirii acestuia a aparţinut primarului Ehud Olmert, în 1994. Planul a vizat includerea aşezărilor de colonişti situate la nord şi est de Ierusalimul municipal¹¹. Prin acesta, arabii din Ierusalim (200.000, pe lângă cei 430.000 de evrei) ar urma să fie separaţi de teritoriile din Cisiordania, supuse Autorităţii Palestiniene;
Ierusalimul metropolitan a apărut, ca noţiune, doar în ultimii ani, urmând ca suprafaţa lui să cuprindă un teritoriu teritoriu mult mai vast: 40% din Cisiordania, în care ar fi cuprinşi 75% din coloniştii evrei¹².

Problema Ierusalimului este delicată şi datorită faptului că, în anul 1980, Knesset-ul a votat Legea Ierusalimului, prin care oraşul a fost considerat ca fiind „întreg şi unit” şi, totodată, „capitală eternă a statului Israel”. Consiliul de Securitate ONU a votat (14 contra 0, SUA s-a abţinut) Rezoluţia 478, prin care anexarea Ierusalimului a fost considerată ca fiind potrivnică legislaţiei internaţionale. Statele membre au fost îndemnată să-şi retragă ambasadele din Ierusalim (ultimele state care s-au conformat au fost Costa Rica şi El Salvador, în august august 2006). Congresul SUA a votat însă în 1995 aşa-numitul Jerusalem Act, prin care a recunoscut Ierusalimul drept capitală a Israelului şi a stabilit ca ambasada să fie mutată acolo până în 1999. Această prevedere nu a fost aplicată până astăzi, datorită opoziţiei preşedinţilor Clinton şi Bush jr. Votul Congresului a urmat vizitei oficiale la Washington a premierului Rabin şi a primarului Ehud Olmert, pe motivul celebrării a 3000 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către regele David.

În paralel cu vizita lui Rabin şi Olmert la Washington, aveau loc discuţii secrete între palestinieni (conduşi de Mahmud Abbas, conoscut şi sub pseudonimul militar Abu Mazen) şi israelieni (conduşi de Yossi Beilin, implicat activ în negocierile de la Oslo). Cele două delegaţii s-au întâlnit de 20 de ori în Ierusalim, Cipru şi alte oraşe din Europa. La 31 octombrie 1995 au ajuns la o înţelegere, semnând un Cadru pentru concluziile acordul pentru statutul final între Israel şi OEP. Principalele prevederi ale acestei înţelegeri au fost:

Statul Palestinian va fi creat între graniţe recunoscute internaţional. Armata israeliană se va retrage din 94% din Cisiordania, inclusiv Valea Iordanului, şi din întreaga Fâşie Gaza. Între cele două teritorii va exista un culoar;
Statutul Palestinian va fi demilitarizat;
Coloniştii evrei vor fi retraşi, iar aşezările lor desfiinţate („Nu va exista nici o zonă rezidenţială civilă exclusivă pentru israelien pe teritoriul Statului Palestinian”);
Israelul recunoaşte „suferinţa materială şi morală cauzată poporului palestinian ca urmare a războiului din 1947-1949”, recunoscuând „dreptul refugiaţilor palestinieni de a se reîntoarce în Statul Israelian şi dreptul lor de a primi compensaţii pentru pierderile morale şi materiale”;
Ierusalimul „va rămâne un oraş deschis şi nedivizat, cu acces liber şi neîmpiedicat pentru persoane de orice credinţă şi naţionalitate”. Graniţele Ierusalimului municipal vor fi extinse, astfel ca să cuprindă şi localitatea Abu Dis (10% din teritoriul acestui sat situat la est de Ierusalim se aflau deja între frontierele municipalităţii” şi ale localităţi palestiniene şi colonii evreieşti. Teritoriile palestiniene vor deveni „orăşele palestiniene”, iar cele evreieşti „orăşele evreieşti”. Proporţia dintre orăşelele israeliene şi cele palestiniene va fi de 2:1;
Ierusalimul întreg va fi administrat de un Joint Higher Municipal Council, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor orăşelelor, care îl vor alege şi pe primar. În toate problemele legate de Ierusalimul aflat sub suverantitate palestiniană, Înaltul Consiliu Municipal Comun trebuia să obţină aprobarea Autorităţii Palestiniene, iar în toate acele probleme legate de Ierusalimul aflat sub suveranitate israeliană, trebuia să obţină aprobarea Guvernului israelian;
În cele două părţi ale Ierusalimului urma să fie înfiinţate două sub-municipalităţi: una israeliană şi una palestiniană. Acestea urmau să fie puteri locale puternice, ocupându-se de impozitarea locală, servicii, sistem educaţional, sistematizare. În subordinea fiecărei sub-municipalităţi urmau să existe „autorităţi religioase separate”.
Ierusalimul de vest urma să poarte numele evreesc Yerushalayim, iar Ierusalimul de est numele arab al-Quds. Israelul va urma să recunoască al-Quds drept capitală a Palestinei, iar Autoritatea Palestiniană va urma să recunoască Yerushalayim drept capitală a Israelului;
Ambele părţi urmau să recunoască rolul deţinut de Ierusalim în cele trei mari religii monoteiste, fiind astfel de acord cu garantarea libertăţii de credinţă şi a săvârşirii cultului, precum şi accesul nerestricţionat al tuturor persoanelor la Locurile Sfinte pentru religia lor. Totodată, părţile vor purta discuţii pentru a acorda Oraşului Vechi un statut special;
Statul Palestinian va deţine o suveranitate „extrateritorială” asupra Esplanadei Templului (Haram ash-Sharif). Status quo-ul existent, privind dreptul de acces şi de rugăciune pe Esplanadă, va fi menţinut¹³. Biserica Sf. Mormânt (principalul lăcaş de cult creştin din Ierusalim) se va afla sub administraţia Sub-Municipalităţii Palestiniene. Înaltul Comitet Municipal Comun va discuta posibilităţii acordării statutului extra-teritorial şi acestei biserici. Interesant este că nu s-a menţionat nimic despre Zidul de Vest (al Plângerii), considerându-se poate de la sine înţeles să se afle sub suveranitate israeliană;
Controlul persoanelor şi a bunurilor transportate în Ierusalim urma să se facă la puntele de ieşire. Nu s-a specificat însă clar dacă urmau să fie construite bariere în jurul oraşului sau dacă israelienii aveau dreptul de-a „închide” oraşul, împiedicându-i pe palestinienii din afara Ierusalimului să intre în oraş.

Acordul secret realizat de Beilin şi Abbas a constituit o mare reuşită în procesul de pace. Însă doar după patru zile de la semnarea sa, premierul Rabin a fost asasinat la Tel Aviv (4 noiembrie 1995). Shimon Peres i-a urmat în funcţie. Nefiind ales, nu a îndrăznit să anunţe public şi să semneze un astfel de acord final. Mai degrabă a aşteptat alegerile. A preferat însă să le amâne, în semn de respect pentru Rabin. Dacă s-ar fi făcut alegeri în decembrie 1995 – ianuarie 1996, ar fi câştigat detaşat. Dar nu a vrut să se pară că exploatează asasinarea lui Rabin. „A fost unul dintre cele mai dezastruoase calcule politice din istoria Israelului” (Wasserstein).

3. Guvernul Benyamin Netanyahu (mai 1996 – mai 1999). Reapariţia conflictelor în iarna 1995/97

La sfârşitul lunii august 1995, ţinând cont de discuţiile care au precedat acordul Oslo II, organizaţia HAMAS s-a decis să observe o încetare tacită a focului. Apoi, în ianuarie 1996 s-au desfăşurat primele alegeri pentru CLP, iar Arafat a dorit să-i atragă pe membrii moderaţi ai Hamasului pe lista de candidaţi.

Însă la 6 ianuarie 1996, agenţi israelieni l-au ucis în Khan Yunis (Fâşia Gaza) pe conducătorul militar HAMAS, Yahya Ayyash, cel care planificase primele atacuri sinucigaşe după masacrul de la Hebron din februarie 1994. Drept răzbunare, HAMAS a organizat în unile februarie-martie 1996 trei atacuri sinucigaşe, care s-au soldat cu 55 de morţi şi 265 de răniţi.

Aceste atacuri au avut urmări considerabile asupra vieţii politice din Israel. Alegerile din mai 1996 nu au mai constituit doar un fel de referendum asupra acordurilor de Oslo, ci şi o dezbatere asupra partidelor care ar putea asigura într-o mai mare măsură securitatea în Israel: Likud sau Partidul Muncii. De fapt, noul val de atacuri sinucigaşe nu se datora incapacităţii autorităţilor israeliene de a asigura securitatea, ci constituia o urmare logică a amânării discutării şi reglementării unor chestiuni esenţiale ale conflictului israeliano-palestinian: creşterea numărului de colonişti (deci a hectarelor de pământ confiscate de autorităţile evreieşti pentru mărirea teritorială a coloniilor) şi deteriorarea condiţiilor de viaţă ale palestinienilor.

În mai 1996 a ieşit învingător conducătorul partidului Likud, Beniamin Netanyahu (ales de membrii Likud şef al partidului lor în anul 1993). Acesta a întârziat cât a putut implementarea prevederilor acordurilor de la Oslo, sprijinind o serie de acţiuni provocatoare: a) în sepembrie 1996 a permis ca primarul Ierusalimului Ehud Olemert (1993-2003, premier din ianuarie 2006) să deschidă un tunel arheologic în Ierusalimul de Est, în apropierea de Esplanada Templului (locul sfânt al musulmanilor)¹⁴; b) a amânat retragerea parţială din oraşul Hebron, până în martie 1997, pe motive de securitate (a se vedea mai jos); c) a permis în martie 1997 construţia unei mari colonii evreieşti (Har Homa/Jabal Abu Ghneim) situată la sud de Ierusalim, pe drumul spre Betleem; d) a permis ca, în septembrie 1997, milionarul evreu american Irving Moskowitz a inaugurat o „vecinătate” în Ierusalimul de est, în cartierul arab Ras al-Amud; e) a permis ca organizaţia extremistă Ateret Cohanim (care are în program distrugerea moscheilor Stâncii şi Al Aqsa, pentru ca pe locul acestora să fie construit al Treilea Templu iudaic) să obţină mai mult teren în Ierusalimul de est. Ca urmare a acestor acţiuni, negocierile directe dintre Autoritatea Palestiniană şi Guvernul Netanyahu au fost sistate între martie 1997-octomrbie 1998.

Protocolul „Hebron” (7-17 ianuarie 1997)

A fost semnat de Netanyahu şi Arafat, sub auspiciile secretarului de stat american Warren Christopher. S-a decis regruparea trupelor israeliene din Hebron. Oraşul a fost împărţit în două zone:

Zona H-1 – 80% din teritoriul oraşului, aflat sub suveranitatea Autorităţii Palestiniene, cu 100.000 de locuitori palestinieni;
Zona H-2 – 20% din teritoriul oraşului, aflat sub suveranitate israeliană, cu 20.000 palestineini şi 450 colonişti evrei (apăraţi de 2000 de soldaţi israelieni).

Totodată, Christopher i-a trimis lui Netanyahu o scrisoare în care acorda garanţii de securitate Israelului, permiţând acesteia să decidă în mod liber şi unilateral asupra unei retrageri, în trei etape, din teritoriul Cisiordaniei¹⁵.
„Wye River Memorandum” (23 octombrie 1998)

A fost negociat de Netanyahu şi Arafat, sub auspiciile preşedintelui Clinton, pe Plantaţia Wye, parte a Aspen Institute Wye River Conference Centers din Maryland (SUA) şi a fost semnat la Washington DC. A fost aprobat de Knesset la 17 noiembrie 1998, cu 75 voturi pentru. Datorită izbucnirii celei de a doua Intifade (Al Aqsa), prevederile sale nu au mai fost implementate.

Memorandumul a prevăzut mai întâi reaşezarea trupelor israeliene şi cedarea de noi teritorii către zonele A şi B¹⁶. Astfel, Zona A urma să cuprindă 9,1%, Zona B 20,9 şi Zona C 70% din teritoriul Cisiordaniei¹⁷. Totodată, 3% din zona B urma să fie consdierată Zonă Verde sau Rezervaţie Naturală, în care palestinienii să nu aibă dreptul de a construi, dar infrastructura israeliană existentă să fie menţinută.

În acelaşi timp, au fost prevăzute mai multe măsuri de securitate.¹⁸

După semnarea Memorandului Wye River, partidele exteremist-anexioniste israeliene au părăsit coaliţia guvernamentală (noiembrie 1998), astfel că au trebuit organizate noi alegeri.

Proiecte cu privire la statutul Ierusalimului

Între anii 1996-1999, intelectualitatea israeliană şi-a pus tot mai mult problema necesităţii soluţionării definitive a chestiunii Ierusalimului. În 1998, Institutul pentru Studii Israeliene, din Ierusalim, a trimis Guvernului un memorandum cu trei alternative pentru un statut final al Ierusalimului:

Suveranitate funcţională: Ierusalimul metropolitan este împărţit între Israel şi Autoritatea Palestiniană. Israelul deţine suveranitate peste localităţile evreieşti de pe teritoriul metropolitan. Există două „umbrella municipalities”, una israeliană şi una palestiniană. Problemele metropolitane (balanţa demografică, sistematizare) vor fi soluţionate în comun de Guvernul israelian şi de Autoritatea Palestiniană. Suveranitatea israeliană este menţinută pe tot teritoriul Ierusalimului. Capitala palestiniană este situată în afara limitelor Ierusalimului municipal;
Suveranitate comună a Guvernului israelian şi a AP;
Simetrie calificată: Se acordă suveranitate palestiniană asupra celei mai mari părţi a Ierusalimului de Est (exceptând aşezările de colonişti evrei – acestea constituie enclave israeliene pe teritoriu palestinian). Oraşul vechi (cartierele musulman şi creştin) şi unele cartiere arabe constituie enclave palestiniene pe teritoriu israelian. În părţile de est ale Ierusalimului metropolitan se constituie o municipalitate, în care sunt reprezentanţi palestinieni şi colonişti evrei. AP deţine „suveranitate calificată” asupra Muntelului Templului, incluzând responsabilitatea de a asigura ordinea şi securitatea. Locurile Sfinte creştine primesc statut extrateritorial sub autoritatea Bisericilor creştine.

Guvernul Netanyahu nu a fost pregătit să ia în considerare aceste alternative (care constituiau viziuni mult mai moderate decât înţelegerea Beilin-Abu Mazen din 1995 (Wasserstein 308-309).
4. Guvernul lui Ehud Barak (mai 1999 – martie 2001)

În urma alegerilor din mai 1999, Ehud Barak a obţinut funcţia de prim ministru. După o lungă carieră militară a devenit şef al Statului Major al Armatei israeliene (1991-1995). În anul 1995 a fost ministru de Interne, apoi până în 1996 de Externe. A fost ales în Knesset în 1996. În acelaşi an a devenit preşedinte al Partidului Muncii.

Guvernul Barak a fost unul de coaliţie. Partidul Muncii deţinea aprox. jumătate din voturile deputaţilor proguvernamentali. Membrii ai coaliţiei au mai fost Partidul Meretz (de stânga) şi partide religioase (în special Shass).

Barak nu a avut încredere în implementarea treptată a acordurilor de pace, susţinând ca acoprdul de la Wye River să fie implementat concomitent cu începerea unor negocieri pentru acordul final de pace. Însă palestinienii nu au fost de acord cu aceasta, considerând că aveau un dezavantaj teritorial.

Acordul de la Sharm el Sheykh (4 septembrie 1999)

Pentru a revigora procesul de pace, israelienii şi palestinienii s-au întâlnit în staţiunea Sharm el-Sheykh din Egipt (în prezenţa secretarului de stat Albright, a preşedintului Mubarak şi a regelui Abdullah). Acordul semnat a prevăzut:

retragerea israelienilor din încă 11% din teritoriul Cisiordaniei (Zona A – 17,2%, Zona B – 23,8%, Zona C – 59% din teritoriul Cisiordaniei);
eliberarea a 350 de prizonieri palestinieni;
deschiderea de căi de acces între Cisiordania şi Gaza;
construirea unui port în Gaza;
stabilirea unui program pentru discutarea statutului definitiv al Palestinei (cu problemele graniţelor, Ierusalimului, coloniilor şi a refugiaţilor). Un acord cadru urma să fie realizat în februarie 2000, iar acordul final în septembrie 2000¹⁹.

Negocieri privind Ierusalimul

Încă de la începutul guvernării sale, Barak a fost interesat să revigoreze tratativele privitoare la Ierusalim. Drept urmare, au fost purtate discuţii secrete cu reprezentanţi palestinieni arabi. Însă şi aceştia se aflau într-o mare dilemă. Dr. Zakaria al-Quq, co-director al Israel/Palestine Center for Research and Information, declara: „Noi nu suntem nici pe deplin israelieni, nici pe deplin palestinieni, astfel noi trăim într-un fel de no man’s land. Este intolerabil” (Wasserstein 310).

În urma discuţiilor secrete, s-a ajuns la un acord ca CLP să-şi aibă reşedinţa în Abu Dis, satul aflat chiar la est de Ierusalimul municipal. Abu Dis ar fi urmat să fie inclus în Ierusalimul metropolitan, mai precis în partea palestiniană al-Quds. Unii membri Likud au acceptat compromisul, însă primarul Ehud Olmert s-a opus la început în mod categoric: „Nu putem permite un control deplin al AP asupra Abu Dis, pentru că atunci s-ar afla la chiar o milă de inima părţii principale evreieşti a Ierusalimului, anume Muntele Templului (sic!). Controlul AP asupra Abu Dis ar însemna şi crearea unui coridor prin care palestinienii ar putea să caute să înlăture suveranitatea israeliană asupra oraşului”.

În noiembrie 1999 au început negocieri oficiale cu palestinienii. Ele au eşuat însă. În primăvara anului 2000, Barak a propus cabinetului un acord privind predarea către AP a controlului asupra localităţii Abu Dis şi asupra a încă două sate vecine. Celelalte partide din coaliţie s-au opus. Ba, din contră, comisia de sistematizare a decis consturirea a 200 de apartamente evreieşti pe teritoriul celor 10% din Abu Dis, aflat între limitele Ierusalimului municipal (Wasserstein 312-313).
Eşecul întâlnirii de la Camp David cu privire la negocierea unui acord final (11-25 iulie 2000)

La 8 noiembrie 1999 au început la Ramallah discuţiile oficiale pentru redactarea acordului final. Datorită negocierilor, preşedintele Clinton i-a chemat pe Barak şi Arafat la Camp David (unde se desfăşuraseră şi negocierile de pace între israelieni şi egipteni).

Negocierile s-au desfăşurat timp de 2 săptămâni. În tot acest timp, Barak şi Arafat au discutat împreună doar o singură oră.

Marile probleme în dispută au fost teritoriul, Ierusalimul şi dreptul refugiaţilor palestinieni de a se întoarce în Teritorii.

a) Teritoriul Cisiordaniei

Barak ar fi făcut (conform datelor oficiale israeliene) cea mai mare ofertă posibilă (de 94% din teritoriul Cisiordaniei), pe care Arafat a refuzat-o, neoferind nimic în schimb. Potrivit altor informaţii, Israelul ar fi oferit o împărţire a ţării în proporţie de 38:12. Dat fiind faptul că nu a fost prezentată presei nici o hartă oficială aflată în discuţie, există doar speculaţii.

Astfel, după datele oficiale israeliene, Barak i-ar fi oferit întâi palestinienilor 73% din Cisiordania, iar apoi, după 10-15 ani, încă 10-11%, astfel că Palestina ar fi cuprins 94% din teritoriul Cisiordaniei. Totuşi, 10% din Cisiordania (anume malul apusean al Iordanului) ar fi urmat să fie anexat de Israel, care să ofere în schimb 3% din teritoriul din Nagev (din Israelul de dinainte de 1967).

Potrivit palestinienilor, teritoriul lor ar fi urmat să fie constituit din trei cantoane diferite, separate de colonii şi autostrăzi de la vest spre est.

În decembrie 1999 şi ianuarie 2000 au mai avut loc discuţii neoficiale, sub auspicii americane şi europene. Dar nici cu privire la acestea, nu există unanimitate în privinţa ofertei făcute în mod real de Barak. Hărţile cu ofertele în viziunea lui Barak şi în cea a palestinienilor pe site-ul http://www.mideastweb.org/lastmaps.htm.²⁰
b) Problema Esplanadei Templului şi a Ierusalimului de est

Conform opiniei palestiniene, Barak a susţinut în cursul tratativelor o poziţie favorabilă coloniştilor evrei. În special propunerile israeliene cu privire la Esplanada Templului (Haram el-Sharif) a provocat neîncrederea palestinienilor: fără să fi existat o asemenea cerere înainte, Barak a cerut ca să le fie permis evreilor să se poată ruga pe Esplanada Templului²¹. Arafat a refuzat categoric. Atunci, americanii au venit cu propria lor propunere: statul evreu să deţină suveranitatea, iar statul palestinian custodia Esplanadei (garantată de un comitet internaţional, constituit din Consiliul de Securitate ONU şi Maroc). Dar şi această propunere a fost respinsă de palestinieni. Drept urmare, s-a propus existenţa a două tipuri de suveranitate asupra Esplanadei: una „custodială” (a statului palestinian) şi una „reziduală” (a statului evreu). Pe de altă parte, oraşul Ierusalim ar fi urmat să fie împărţit în cartiere cu suveranitate şi sisteme juridice diferite: cartierele evreieşti şi armean să fie sub suveranitate israeliană, iar cele musulmane şi creştine (nearmean) să fie sub suveranitate palestiniană (în înţelesul american şi israelian). Suveranitate palestiniană neîngrădită ar fi urmat să fie extinsă doar în trei vechi comune palestiniene care nu au făcut parte din vechiul Ierusalim de est (de sub administraţia iordaniană).

c) Problema refugiaţilor

http://en.wikipedia.org/wiki/Camp_David_2000_Summit

http://www.monde-diplomatique.fr/cartes/taba2001

1 Hărţi despre conflictul din Palestina: http://www.arendt-art.de/deutsch/palestina/texte/Karten.htm

2 http://en.wikipedia.org/wiki/Madrid_Conference_of_1991.

3 Rel Int. 243.

4 BpB.

5 Samith K. Farsoun, Palestine and the Palestinians, Boulder, 1997, p. 254.

6 http://www.yale.edu/lawweb/avalon/mideast/isrplo.htm.

7 The Struggle for souvereignity, p. 56-57.

8 Farsoun 263.

9 După alte date doar 73. Diferenţa se datorează modului în care Ierusalimul de est (ocupat tot în 1967) face parte sau nu din Cisiordania.

10 Harta Ierusalimului Municipal înainte şi după 1967 pe site-ul http://mondediplo.com/maps/IMG/arton2066.jpg.

11 Bernard Wasserstein, p. 288.

12 The Struggle, p. 66-67.

13 În timpul administraţiei iordaniene, le-a fost interzis evreilor să urce pe Esplanadă dinspre Oraşul Vechi. După ocuparea Israelului de Est de către armata israeliană, evreii au permis ca şi pe mai departe Esplanada să fie administrată de o fundaţie musulmană. Pentru a evita apariţia de revolte arabe, autorităţile israeliene au interzis ca nemusulmani (inclusiv evrei) să se poată ruga pe Esplanadă.

14 Tunelul se află chiar sub Zidul de Vest (al Plângerii). Are o lungime de aprox. 500 m. La 24 septembrie 1996, Netanyahu şi Olmert au decis săparea unei noi intrări în tunel, dinspre nord (ieşirea în Ierusalimul de est). Palestinienii au considerat acest act drept provocare, temându-se că Esplanada Templului s-ar putea surpa. În urma manifestaţiilor de protest, care au durat trei zile, au murit 70 de palestinieni şi 16 soldaţi israelieni. A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Western_Wall_Tunnel şi http://english.thekotel.org/content.asp?id=116.

15 http://en.wikipedia.org/wiki/Hebron_Agreement.

16 http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/wye.html.

17 http://www.lrb.co.uk/assets/edillus/said01_2224_02.pdf (accesat 21.01.07). Hărţile de pe acest site prezintă planificarea cedărilor de teritorii către Autoritatea Palestiană între 1993-2000.

18 http://en.wikipedia.org/wiki/Wye_River_Memorandum.

19 http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/Peace/sharm0999.html, http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/sharmmap.html (harta retragerii prevăzute pentru septembrie 1999) şi http://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/History/sharmmap2.html (harta retragerii prevăzute pentru ianuarie 2000).

20 Situaţia din februarie 2000 din Cisiordania: http://www.monde-diplomatique.fr/cartes/cisjordaniedpl2000.

21 Cererea a fost cu atât mai suprinzătoare, cu cât majoritatea rabinilor interzic evreilor mozaici să se urce pe Esplanadă până în ziua în care va veni Mesia pe pământ. Totuşi, există politicieni care doresc zidirea unei sinagogi pe Esplanada Templului (Barak în 2000, la Camp David, şi Uri Ariel, în 2005). Pe de altă parte, există planul regelui Abdullah al Iordaniei de a ridica un al cincilea minaret. A se vedea şi http://en.wikipedia.org/wiki/Temple_Mount.

Yüklə 137,55 Kb.

Dostları ilə paylaş: