Suport de Curs

Sergiu Cebotari Iulian Rusu

Suport de Curs

Drept comunitar

- Chişinău 2007 -

Partea Generală
Lecţia nr. 1

Introducere. Fondarea juridică a Uniunii Europene. Scurt istoric.

Pornind de la necesitatea asigurării păcii şi securităţii pe teritoriul European, imediat după al Doilea Război Mondial, s-a decis, iniţial între şase state europene, cooperarea în domeniul producerii şi comercializării oţelului şi a cărbunelui. Această colaborare a început cu adoptarea unui plan de a crea o instituţie supranaţională şi semna un tratat între statele cointeresate. Imediat după aceasta a urmat şi constituirea unui spaţiu Economic Comun, precum şi semnarea unui Acord privind dezvoltarea energiei atomice. Astfel, şase state europene¹ au lansat o cooperare comună prin semnarea a:

• 
  Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) cu scopul de a stabili o piaţă comună pentru oţel şi cărbune²;
  
• 
  Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) bazat pe Piaţa Economică Comună şi a Uniunii Vamale ce cuprinde cele patru libertăţi de liberă circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi a capitalului;³
  
• 
  Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) altfel EURATOM.⁴
  

Încă de la primele etape, din cauza universalităţii acestuia, tratatul CEE (TCEE) a arătat un succes în reglementarea relaţiilor comerciale precum şi o creştere economică a statelor membre ale acestuia. Precum este descris în preambulul acestuia, documentul are drept scop reglementarea armonioasă şi durabilă a activităţilor economice prin crearea şi funcţionarea unei pieţi comune, inclusiv armonizarea treptată a politicilor comerciale ale statelor membre. În context, cele patru libertăţi prevăzute în TCEE, ce permit crearea unei pieţi economice comune, prevăd acte comunitare ce trebuie armonizate de către statele membre, precum şi modificarea Legislaţiei interne a acestora. Este evident ca procesul dat a întâlnit mari obstacole de gen administrativ⁵ între statele membre, care au dus la elaborarea unei Cărţi Albe în anul 1985, care cuprindea obiectivele şi măsurile necesare pentru crearea unei pieţi unice până în anul 1992. Semnarea Actului Unic European (AUE)⁶, care a intrat în vigoare în 1987, a introdus reformele administrative necesare pentru a realiza aceste obiective.

Prin Actul Unic European a fost formalizată, într-o perioadă când se părea că Europa îşi pierde din dinamism, Cooperarea Politică Europeană (CPE)⁷. Declaraţiile privind necesitatea unei uniuni politice pot fi găsite şi în preambulul AUE, care reaminteşte intenţia Comunităţii Europene şi a CPE de a păşi decisiv spre crearea unei Uniuni Politice Europene.
Ca răspuns la evoluţiile situaţiei politice, oportunităţilor şi provocărilor economice în spaţiul European sunt semnate tratele de la Maastricht ⁸ şi Amsterdam. ⁹ Tratatul de la Maastricht a condus la formarea Uniunii Europene şi structurii acesteia în trei piloni (CEE, PESC, Cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne). În cadrul primului pilon sunt aduse schimbări esenţiale prin crearea Cetăţeniei Uniunii¹⁰ Europene precum şi instalarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM). ¹¹
Tratatul de la Amsterdam a confirmat ambiţia Uniunii Europene de a crea o zonă de securitate şi justiţie, astfel continuând reformele administrative ale UE de extindere în Europa Centrală, de Est şi Sud – Est, efectuând primii paşi în direcţia unei apărări colective, precum şi lansării monedei unice în spaţiul euro. Acest document a introdus multiple amendamente la Tratatul Uniunii Europene, accentuând cetăţenia şi drepturile indivizilor, mai multă democraţie, inclusiv şi majorarea competenţelor Parlamentului European. Noţiunea de angajare capătă o nouă formă în articolele tratatului, se creează un spaţiu de libertăţi, securitate şi justiţie.
Cu scopul de a pregăti instituţiile Uniunii Europene pentru admiterea celor 10 noi state membre, a fost necesar realizarea modificărilor în tratatul CEE, TUE, precum şi altor acte conexe acestora. Aceste amendamente au fost introduse prin Tratatul de la Nisa ¹², care a găsit compromisul privind componenţa şi mărimea instituţiilor UE după anul 2004 ¹³, an după care a fost reorganizată puterea în spaţiul european.
În evoluţiilor descrise a apărut necesitatea clară de a unifica toate tratatele într-un singur text. Exista şi necesitatea clarificării şi divizării competenţelor UE, de a simplificare a procedurilor de luare a deciziilor pentru asigurarea deplinei democraţii, transparenţei şi eficienţei în spaţiul UE. ¹⁴ Toate acestea s-au reunit în Convenţia Europeană care a început un nou capitol în istoria Uniunii. Tratatul de instituire a Constituţiei Europene a fost semnat în Noiembrie 2004, care urma să fie ratificată de statele membre în următorii doi ani, în corespundere cu cerinţele lor constituţionale.

Structura Uniunii Europene

Uniunea Europeană pe care o cunoaşte-ţi astăzi a fost instituită prin Tratatul de la Maastricht din 1992, care a introdus o nouă structură pentru UE, instalând sistemul de trei piloni. Acest sistem combină într-un singur cadru cooperarea internaţională şi regională pentru Comunităţile Europene (CE), Politică Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Uniunea Europeană fondată prin TUE nu are o personalitate juridică proprie¹⁵, dar apare ca o entitate „eterogenă” care cuprinde, pe de o parte, cele trei Comunităţi ce îşi păstrează fiecare personalitatea juridică, iar pe de alta - Politica Externă şi de Securitate Comună, precum şi cooperarea în domeniile Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală, care, împreună, constituie cei trei piloni ai construcţiei europene:

• 
  Primul Pilon al Comunităţilor Europene:
  

- include cele trei Tratate constitutive ale Comunităţii. Din anul 2002 când şi-a încetat acţiunea TCECO, acest pilon rămâne completat doar de CEE¹⁶ şi CEEA şi este caracterizat de poziţia dominantă a instituţiilor supranaţionale¹⁷, de revizuirile juridice efectuate de Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), precum şi de procedurile formale de adoptare a deciziilor reglementate de un număr considerabil de reguli de procedură. Statele Membre au cedat în favoarea Comunităţii un număr mare de competenţe, astfel aceasta le reprezintă ca parte contractoare la semnarea acordurilor internaţionale. Obiectivul principal constituie realizarea unei pieţe comune şi, în continuare, a unei uniuni economice şi monetare, astfel fiind responsabil de o serie de alte domenii politice, cum ar fi: cetăţenia europeană, dezvoltarea economică, educaţia, cultura, protecţia consumatorilor, protecţia socială, cercetarea şi tehnologiile moderne, sănătatea ş.a.

• 
  Al doilea Pilon este Politica Externa şi de Securitate Comună:
  

- vine să înlocuiască Cooperarea Politică Europeană (CPE) şi este stabilit juridic în titlu V al Tratatului de la Maastricht, cu scopul coordonării şi înţelegerii aspectelor de politică şi securitate externă. Cooperarea în cadrul PESC este pur interguvernamentală, cu sarcini pe termen lung de planificare a unei politici comune în domeniul apărării, care ar putea la un moment dat să formeze o forţă de apărare comună. Politica de securitate comună nu afectează caracterul specific al unor state membre şi nu prezintă un obstacol pentru cooperarea a două sau mai multe state în cadrul NATO, alianţa acestora, însă, nu trebuie să contravină PESC. Pilonul PESC este calificat şi prin propriile instrumente legale, inclusiv acţiuni şi poziţii comune , ale Consiliului, şi care sunt adoptate prin vot unanim de către Consiliul Uniunii Europene. Din momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, pe lângă faptul că Uniunea dispune de un nou instrument - numita strategie comună (noul Articol 12), este introdus un nou post de „Înalt Reprezentant pentru PESC” (Javier Solana), care în sfârşit după o evoluţie de douăzeci de ani conturează imaginea politicii externe a UE.

Pe parcursul anilor 1999 – 2001 s-a pus un accent deosebit pe formarea politicii de securitate şi apărare a UE. Astfel prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa s-a instituit în cadrul PESC, Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). Această inovaţie aduce schimbări în structura şi politicile UE. Comitetul politic din cadrul PESC îşi modifică denumirea în Comitetul Politic şi de Securitate (CPS), care primeşte recomandări de la noul-creat Comitet Militar al Uniunii Europene (CMUE)¹⁸, Statul Major (SMUE)¹⁹ şi Comitetul pentru Aspecte Civile ale Administrării Situaţiilor de Criză²⁰. Funcţia analitică a structurii este efectuată de CPS, care monitorizează situaţia externă, pregăteşte şi controlează implementarea recomandărilor ce stau la baza deciziilor luate de Consiliul Miniştrilor de Externe.

• 
  Al treilea Pilon este Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne:
  

- o reuşită stabilită prin capitolul VI din Tratatul de la Maastricht, care aduce sub o umbrelă Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (CJAI).

În cadrul acestui pilon, la fel, predomină caracterul interguvernamental de cooperare. Iniţial CJAI a fost abilitat cu reglementarea a unui număr considerabil de domenii, în particular azilul şi imigraţia, combaterea infracţionalităţii transfrontaliere, cooperarea în domeniul vamal, la nivel de justiţie în probleme de drept civil şi penal. Cu toate acestea, în procesul de aplicare a reglementărilor pilonului CJAI, de-a lungul următorilor ani au apărut un număr mare de deficienţe care erau cauzate de poziţiile diferite ale statelor membre. Astfel au urmat corectări extensive aduse de Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, care au arătat într-un mod evident o tendinţă în direcţia de supranaţionalizare prin transferarea unui număr din atribuţii din cadrul pilonului CJAI în cel al CEE, precum şi prin modificarea procedurii de luare a deciziilor de la „unanimitate” la „vot majoritar”, cu participarea Parlamentului European. Prin urmare domeniile imigraţiei şi azilului, vizelor şi altor politici ce ţin de libera circulaţiei a persoanelor au fost inserate în capitolul IV al Tratatului CEE (pilonul I), pe când pilonul CJAI rămâne să reglementeze la nivel interguvernamental politicile ce ţin de Cooperarea în domeniul Poliţiei şi Judiciar în materie Penală.²¹

La nivel Instituţional, structurile create pentru acest pilon sunt Poliţia Europeană (Europol), care are rol de coordonare şi strângere de informaţii, Eurojust-ul - un organism european pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare şi Academia Europeană de Poliţie (EPA) ce intermediază cooperarea academiilor de formare naţionale.
Instituţii comunitare şi Competenţe
În baza prevederilor Tratatului CE, instituţiile Comunitare ce vin să îndeplinească obiectivele comunităţii sunt Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea Europene de Justiţie şi Curtea de Conturi. Expres în acelaşi articol²² este menţionat faptul că toate instituţiile trebuie să acţioneze doar în limitele stabilite de prezentul Tratat. Stabilirea atribuţiilor instituţiilor Comunităţii diferă de la modele clasice de organizare în statele moderne, astfel Consiliul împreună cu Parlamentul este puterea legislativă, Comisia puterea executivă, iar în anumite cazuri puterea legislativă exercită şi Curtea judecătorească. La această etapă se observă clar că intenţiile fondatorilor erau diferite de cele de a crea un mecanism comparat statului. Sistemul existent este criticat drept extrem de birocratic, tehnocratic si ineficient dat fiind faptul că iniţial aceste instituţii aveau sarcina să creeze doar Comunitate Economică şi nimeni la acel moment nu realiza faptul cât de vastă va deveni această cooperare. Nicidecum cele menţionate mai sus nu înseamnă că Comunitatea este inactivă faţă de problemele instituţionale cu care se confruntă. Fiecare Tratat ce venea să modifice TCE, aducea ceva nou în sistemul de guvernare a Comunităţii, în timp ce Comunitatea creştea în membri, toate în ansamblu generând necesitatea reformării.
În acelaşi articol din Tratat sunt amintite încă două instituţii ce trebuie să asiste Consiliul şi Comisia în activitatea sa, acestea fiind Comitetele Economic şi Social şi al Regiunilor, ambele având funcţii consultative. Este de remarcat faptul că nu toate instituţiile existente astăzi în structura Comunităţii sunt oglindite în prevederile Tratatului, drept exemplu servind Oficiul pentru Armonizarea Pieţii Interne sau Oficiul de Evaluarea a produselor Medicale²³. Aceste agenţii de regulă nu au puteri coercitive, dar joacă un rol important în colectarea şi acordarea informaţiilor.
Înainte de a trece la studierea detaliată a structurii, componenţei şi competenţelor instituţiilor Comunitare trebuie de accentuat caracterul supranaţional şi nu interguvernamental al acestora. Competenţele investite în instituţiile Comunităţii sunt de iure şi de facto parţi componente ale suveranităţii statelor membre, care din momentul cedării acestora nu mai au puterea de a decide individual asupra lor.
Datorită naturii instituţiilor Comunitare, nu există prevederi concrete ce ar distinge rolul fiecărei instituţii în procesul decizional al Comunităţii. O menţionarea a unor competenţe comune o face art. 249 TCEE, care stipulează că Parlamentul, în comun, cu Consiliul, precum şi Consiliul cu Comisia, trebuie să adopte regulamente şi să emită directive, să ia decizii, recomandări şi opinii. Din cauza acestor prevederi generale, instituţiile aleg de sine stătător ce fel de act vor adopta pentru a implementa o politică la nivel Comunitar. În contextul dat de notat că anumite articole din Tratat prevăd expres prin ce tip de act trebuie să fie întreprinsă acţiunea de către instituţia Comunitară. ²⁴
Parlamentul European
Evoluţia Parlamentului European poate spune multe despre dezvoltarea în general a Comunităţii. Începând doar ca o instituţie consultativă, în 50 de ani, Parlamentul European devine un organ tradiţional legislativ. Din 1979, Parlamentul European este compus din deputaţi aleşi prin vot direct. În baza art.189 TCE, după modificările aduse de Tratatul de la Nisa²⁵, Parlamentul European nu poate avea mai mult de 732 de membri²⁶. În baza art.197 TCE, membrii parlamentului aleg preşedintele, care are atribuţiile formale de a coordona activităţile şi prezida şedinţele, precum şi de a reprezenta Parlamentul în relaţii externe. O atribuţie importantă a preşedintelui este semnarea în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional. Cu selectarea preşedintelui, sunt aleşi încă paisprezece vicepreşedinţi²⁷, care îndeplinesc în marea majoritate atribuţii de asistare a preşedintelui Parlamentului.
Parlamentul European are trei atribuţii principale:

• 
  Legislativă, care împreună cu Consiliul, prin intermediul a mai multor proceduri (consultării, co-deciziei, acordului, cooperării) examinează şi modifică draft-urile legislative propuse spre adoptare;
  
• 
  Bugetară, prin care în fiecare an în luna decembrie, Parlamentul European adoptă budgetul Comunităţii. În continuare, prin cooperare cu Consiliul, verifică implementarea acestuia de către Comisie. ²⁸
  
• 
  Supravegherea executivului, prin care Parlamentul verifică activitatea Comisiei, cu dreptul de a solicita explicaţii, aplicarea moţiunii de cenzură privind activitatea acesteia şi aprobarea numirii membrilor. Tratatul de la Maastricht²⁹ a adăugat noi competenţe Parlamentului pentru protecţia şi mai amplă a cetăţenilor UE, prin care se pot institui Comisii de Anchetă care investighează încălcările sau contravenţiile administraţiei în implementarea Legislaţiei comunitare.
  

Consiliul Uniunii Europene (sau Consiliul de Miniştri)
Este catalogată ca cea mai importantă instituţie comunitară. Pe lângă o serie de atribuţii vaste şi proceduri, întruneşte necesitatea cooperării diplomatice şi colegiale privind protecţia şi promovarea intereselor naţionale a membrilor ce îl compun. Consiliul îşi are sediul la Bruxelles şi în baza art.203 TCE este format din reprezentanţi, la nivel de membri ai guvernelor Statelor comunitare, care sunt autorizaţi să adopte decizii obligatorii pentru statul pe care îl reprezintă. Spre deosebire de Comisie, Consiliul nu are o componenţă stabilă. În funcţie de tematica discutată în Consiliul participă miniştri de profil din cadrul guvernelor statelor membre. Cei mai importanţi reprezentanţi ai guvernului în Consiliu sunt miniştrii de afaceri externe, acest Consiliul fiind denumit Consiliul de Afaceri Generale, care are cele mai multe şedinţe în decursul anului în comparaţie cu celelalte Consilii. De o importanţă majoră, în special după implementarea Politicii Europene Economice şi Monetare, este şi Consiliul Economiei şi Finanţelor (ECOFIN), compus din miniştrii economiei şi finanţelor ale statelor membre.
Preşedinţia Consiliului este reglementată de art. 204 TCE, care a instituit un sistem de rotaţie între statele membre, cu o durată de preşedinţie de 6 luni. Preşedintele prezidiului este numit ministrul de externe al statului membru care deţine preşedinţia.
Din punct de vedere funcţional, după cum s-a menţionat şi mai sus, Consiliul este cel mai important organ legislativ al Comunităţii, care adoptă acte legislative, la propunerea Comisiei. La nivel lucrativ Consiliul este ajutat, în baza art. 207 TCE, de COREPER, care este compus din reprezentanţii permanenţi, delegaţi de statele membre la Bruxelles. COREPER la rândul sau este divizat în COREPER I – compus din vice-reprezentanţii permanenţi cu atribuţii tehnice şi economice, şi COREPER II – compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadorii statelor membre) cu atribuţii deja politice. Toate şedinţele Consiliului sunt pregătite de COREPER şi de regula chestiunile asupra cărora s-a convenit pozitiv în acest grup sunt direct aprobate de Consiliu fără a fi discutate suplimentar. În cazurile în care aspectele în discuţie nu sunt soluţionate în cadrul COREPER, acestea sunt inserate în agenda şedinţei Consiliului, care trebuie să găsească o înţelegere referitor la problema în cauză.
Consiliul nu este limitat în competenţele sale legislative. În acelaşi timp poate conferi Comisiei puterea de a implementa Legislaţia adoptată³⁰, prin adoptarea regulamentelor sau deciziilor.
În cadrul Consiliului există trei proceduri de votare, i) prin unanimitate ii) prin majoritate simplă şi prin iii) majoritate calificată. Tratatul prevede ca Consiliul, în cazurile în care nu este expres stipulată procedura prin care trebuie să fie votarea, votează cu majoritatea membrilor săi, adică prin majoritate simplă. Procedura de vot prin majoritate calificată este cea mai larg răspândită şi de obicei este expres prevăzută în articolele din Tratat, şi presupune că fiecărui stat membru îi este alocat un număr de voturi proporţional numărului populaţiei ţării, clar prestabilite în art. 205(2) TCE.
Procedurile de vot menţionate mai sus sunt aplicate în cadrul pilonului I al Uniunii Europene. În cadrul pilonului II şi III, Consiliul reprezintă comunitatea în domeniile de politică externă şi securitate comună, de obicei după obiective general definite la şedinţele Consiliului European. ³¹
Este recomandabil de a investiga problemele de funcţionare a Consiliului, care conform mai multor critici sunt descrise ca ineficienţă şi lipsă de productivitate. Se tot discută necesitatea reformării acestei instituţii după extinderea Uniunii Europene la 27 de membri ai săi³², din motive că astăzi o propunere a Comisiei necesită minimum o examinare de 16 luni până la o decizie finală a Consiliului. Desigur multe eforturi s-au depus pentru depăşirea acestor deficienţe, astfel fiind lansate recomandări concrete³³ pentru reducerea numărului „formaţiunilor” Consiliului la cel mult cincisprezece şi sporirea rolului de coordonare a Consiliului de Afaceri Generale. ³⁴
Consiliul European
După cum s-a menţionat deja Consiliul European este o „instituţie” alta decât Consiliul de Miniştri sau Consiliul Uniunii Europene. Baza formală a Consiliului European a fost pusă la Summit-ul de la Paris din 1974, care ulterior a fost codificată în art.2 din Actul Unic European şi mai târziu în art.4 din Tratatul de la Maastricht.³⁵
Rolul acestei instituţii este apreciat drept foarte înalt³⁶, în special, în procesele politice ale UE. Consiliul European este compus din şefii statelor membre şi se întruneşte cel puţin de două ori pe an pentru a stabili obiectivele generale de dezvoltare a Comunităţii.
De ceva timp Consiliul European joacă un rol important în procesul de integrare europeană, fiind prima sursa a unor decizii istorice, concluziile adoptate de Preşedinţie devenind „biblii” pentru viitoarele acţiuni ale Comunităţii³⁷. Astfel scopul şi funcţiile Consiliului European sunt mai mult politice şi de luare a deciziilor de nivel înalt, decât legislative, cu toate că de facto nu are personalitatea de instituţie Comunitară conform prevederilor Tratatului CE.
Comisia Uniunii Europene
Este instituţia caracterizată drept cea mai supranaţională vis-a-vis de celelalte instituţii ale Comunităţii. Este un organ permanent, compus din delegaţi propuşi de statele membre, pe un mandat de cinci ani, prezidaţi de un preşedinte³⁸ ales la propunerea Consiliului, cu majoritate calificată şi aprobat de Parlament.³⁹ Consiliul, împreună cu noul preşedinte, elaborează lista membrilor comisiei, care se întocmeşte în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru. Lista finală este nominal discutată şi fiecare membru în parte este aprobat de Parlament.

Competenţele Comisiei prevăd iniţierea şi aplicarea politicilor şi Legislaţiei comunitare. Este unica instituţie ce deţine dreptul de iniţiativă asupra elaborării politicilor, începând cu adoptarea unor măsuri generale ca Cărţile Albe şi ajungând la propuneri legislative concrete, şi este efectuată în cooperare cu toate organismele comunitare şi guvernele statelor membre. În acelaşi timp Comisia are şi un rol activ procesual în supravegherea elaborării bugetului Comunităţii şi aplicării corecte a prevederilor Tratatelor.

Pentru efectuarea sarcinilor stabilite de Tratat, Comisia este divizată în Directorate Generale, fiecare responsabil de un sector specific, în total în număr de 36.⁴⁰ Directoratele Generale sunt create analogic politicilor Comunitare, astfel fiecare politică în parte beneficiază de coordonare din partea unei mici sub-instituţii a Comisiei. Fiecărui preşedinte al Comisiei, aşa numiţii „comisari”, îi este atribuit un portofoliu şi nu doar responsabilitate de coordonare a unui Directorat General. În portofoliul primit sunt cuprinse în activitate mai multe Directorate Generale şi servicii specializate ale Comisiei.
Comisarii, conform art.213 TCEE, cu toate că continuă să menţină relaţii cu statele membre care i-au desemnat, sunt obligaţi să se abţină de la influenţe şi instrucţiuni din partea statului din care provin. Transparenţa şi imparţialitatea sunt principiile ce guvernează mandatul unui comisar european. În acelaşi timp există principiul de colegialitate care domină metodele de conlucrare în cadrul Comisiei, principiu ce înseamnă că toate deciziile trebuie să fie luate colegial în cadrul şedinţelor şi că nici un comisar nu ar trebui să manifeste prea multă independenţă faţa de luarea unor astfel de decizii. ⁴¹
Procedura de bază pentru luarea deciziilor în cadrul Comisiei este prin vot majoritar al comisarilor. ⁴² În total numărul de comisari este de 27, inclusiv reprezentanţii României şi Bulgariei ce au aderat în ianuarie 2007. Cu toate acestea regulamentul de funcţionare a Comisiei prevede şi posibilitatea de delegare şi împuternicire pentru adoptarea deciziilor. ⁴³
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este unica instituţie judiciară a Comunităţii. Este compusă din trei curţi i) Curtea de Justiţie(CEJ) ii) Tribunalul de Primă Instanţă iii) Tribunalul pentru Serviciul Public. Desigur sarcina principală a acestor instituţii este de a examina legalitatea măsurilor Comunitare şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a Legislaţiei comunitare.

Curtea este alcătuită din douăzeci şi cinci de judecători, opt avocaţi generali, care sunt numiţi de către statele membre pentru o perioadă de şase ani, mandat după expirarea căruia poate fi reînnoit. Pe lângă curte funcţionează Registrul, care este organul de secretariat şi management al departamentelor de sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
Curtea poate întruni în componenţă deplină în Camera Mare de treisprezece judecători⁴⁴ sau în Camere de trei sau cinci judecători. Se poate întruni în componenţă deplină şi în cazurile, care în litigiu este un stat membru sau o instituţie, şi este cerut expres acest lucru. Celelalte episoade sunt audiate de camerele de trei şi cinci judecători. Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe o perioada de trei ani iar cei a camerelor de trei judecători pe o perioadă de un an.
Prin activitatea sa Curtea a dezvoltat intr-o măsură enormă Legislaţia comunitară, a stabilit şi implementat principiile de bază ce reglementează Comunitatea, a protejat şi promovat respectarea prevederilor Tratatelor şi Legislaţiei comunitare. Prin jurisprudenţa sa, Curtea, a identificat obligaţiunea curţilor naţionale şi a administraţiilor de a aplica Legislaţia comunitară în toate sferele de competenţă şi să protejeze drepturile subiecţilor Dreptului comunitar. Astfel au fost dezvoltate principii ca efectul direct al Legislaţiei comunitare, precum şi cel al supremaţiei Legislaţiei comunitare.
Jurisdicţia CEJ este prevăzută de către Tratatul CEE cu următoarele acţiuni:

• 
  Procedura Referinţelor Preliminare⁴⁵, în baza cărora Curtea comunică cu toate instituţiile instanţele naţionale care aplică Dreptul comunitar. Această procedură are drept scop asigurarea aplicării uniforme a Legislaţiei comunitare de toate statele membre, astfel în cazurile în care curţile naţionale în soluţionare unui litigiu au necesitatea⁴⁶ de a interpreta Legislaţia comunitară, pot adresa o referinţă la Curte;
  
• 
  Procedura de chemare în judecată a unui stat membru⁴⁷ care nu şi-a onorat obligaţiunile conform prevederilor Tratatelor. Procedura dată poate fi iniţiată sau de Comisie sau de un alt stat membru⁴⁸, în cazul în care un alt stat nu îşi îndeplineşte obligaţiunile asumate în baza Tratatului. Dacă statul membru se găseşte vinovat şi nu corectează încălcările, Curtea îl poate sancţiona dur, prin aplicarea unor amenzi usturătoare.⁴⁹;
  
• 
  Procedura de contestare a legalităţii Actelor comunitare (Procedura de Anulare)⁵⁰, prevede dreptul Curţii de a revizui legalitatea actelor adoptate de Consiliu, Comisie, Parlament sau Banca Europeană, la cererea unui stat membru sau, în cazuri când actul are caracter direct şi individual, la cererea persoanelor fizice ⁵¹sau juridice din statele membre;
  
• 
  Procedura de examinare a apelurilor, adresate hotărârilor emise de Tribunalul de Primă Instanţă;
  
• 
  În situaţii excepţionale, Curtea poate revizui hotărârile adoptate asupra apelurilor examinate de Tribunalul de Primă Instanţă a deciziilor emise de Tribunalul Serviciului Public.
  

Curtea de Conturi (sau Curtea de Auditori)
Este cea de a cincia instituţie oficială de audit a Comunităţii, prevăzută în art.7 al TCE, fiind formată din reprezentanţii statelor membre, care sunt aleşi după criterii speciale de activitate în statele membre, instituţii de audit extern, fiind calificaţi pentru acest serviciu. Termenul mandatului este de şase ani, cu posibilitatea de a fi extins.
Atribuţiile principale ale Curţii de Conturi sunt de a verifica veniturile şi cheltuielile Comunităţii, inclusiv examinarea acestora făcute de instituţiile comunitare. Curtea examinează dacă veniturile au fost primite, iar cheltuielile făcute legitim şi regular, precum şi integralităţii efectuării managementului financiar.
Obiectivele de Referinţă:

• 
  determinarea scopurilor şi principiilor care au stat la baza integrării europene în anii 1950;
  
• 
  evidenţierea rolului Dreptului comunitar în sistemul de drept intern al Statelor Membre;
  
• 
  descrierea motivelor care au dus la stoparea procesului de integrare europeană, datorate eşecului proiectului de Tratat Constituţional al Europei;
  
• 
  determinarea rolului Dreptului comunitar în diferite etape ale existenţei Comunităţii Europene;
  
• 
  descrierea evoluţiei ideii de Europă Unită în anii posteriori finalizării celui de-al Doilea Război Mondial;
  
• 
  identificarea principalelor instituţii existente în cadrul Comunităţii Europene, precum şi să determine funcţiile şi competenţele lor
  
• 
  diferenţierea principalelor instituţii ale Comunităţii de alte instituţii din Europa;
  
• 
  determinarea importanţei procedurilor de adoptare a actelor normative şi a procesului de luare a deciziilor în Comunitatea Europeană;
  
• 
  explicarea logică a schimbării competenţei instituţiilor Comunităţii Europene odată cu schimbările aduse în tratatul de la Roma;
  
• 
  identificarea sensului principiului subsidiarităţii în procesul de luare a deciziilor în cadrul Comunităţii Europene şi să descrie care sunt motivele caracterului său dinamic;
  
• 
  descrierea conţinutului principiului proporţionalităţii aplicat în procesul de luare a deciziilor în cadrul Comunităţii Europene;
  
• 
  descrierea motivelor care stau la baza ipotezei deficitului democratic şi să enunţe soluţiile aplicabile pentru Comunitate şi Statele Membre.
  

Lecţia nr. 2
Izvoarele Dreptului comunitar.
Drept izvoare ale Dreptului comunitar sunt considerate legislaţiile primară şi secundară, tratatele internaţionale la care Uniunea Europeană este parte, principiile generale recunoscute şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
La această temă ne vom concentra asupra Legislaţiei secundare şi jurisprudenţei Curţii, izvoare ce joacă un rol important în dezvoltarea Comunităţii. Tratatele originare ale Comunităţilor, care constituie Legislaţia primară, enumerate mai sus,⁵² au fost semnate pentru o perioadă de timp nedeterminată cu excepţia Tratatului privind crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, ce a expirat deja pe data de 23 iulie 2002. Pe parcursul dezvoltării Comunităţii erau necesare şi modificări ale Tratelor de bază ale Comunităţii, acestea fiind operate, ultimul exemplu fiind Tratatul de la Nisa, din 2004. ⁵³ Toate tratatele, amendamentele asupra acestora, precum şi protocoalele anexe se consideră legislaţie primară şi sunt obligatorii pentru statele membre.
Urmând prevederile art. 249 TCEE, Legislaţia secundară a Dreptului comunitar constă din regulamente, directive, decizii, recomandări şi opinii emise de instituţiile Comunităţii. În Tratat nu este specificată o ierarhie între aceste acte, dar practic este demonstrată o superioritate a regulamentelor asupra directivelor, sau vice-versa. Există o relaţie între regulamente, directive şi decizii, unde în multe cazuri se observă faptul că ulterior adoptării unui regulament pot fi adoptate, pentru implementarea acestuia directive şi decizii.
Tratatul CE reglementează expres procedurile de adoptarea a actelor Legislaţiei secundare şi instituţiile ce sunt implicate în procesul de adoptare a acestora. Fiecare act din Legislaţia secundară trebuie să fie bazat pe o prevedere din Legislaţia primară sau cel puţin nu trebuie să fie în contrazicere cu aceasta. După cum s-a menţionat deja articolele din Tratat nu prevăd în anumite cazuri tipul concret de acte ce urmează a fi adoptate pentru a atinge obiectivele instituţiei Comunitare, astfel alegerea instrumentului juridic prin care va fi adoptată sau implementată o politică rămâne la discreţia instituţiei în cauză. ⁵⁴
Conform prevederilor art. 254 TCE, regulamentele, directivele şi deciziile adoptate în conformitate cu prevederile art. 251 TCE, trebuie să fie semnate de Preşedintele Parlamentului European şi Preşedintele Consiliului şi publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor. Regulamentele, directivele şi deciziile intră în vigoare la dată expres indicată în ele sau în timp de 20 zile de la data de publicare în Jurnalul Oficial al Comunităţilor.
Regulamentul
Este o normă juridică ⁵⁵ obligatorie pentru toate statele membre. Regulamentul este o măsură de aplicare generală, valabilă pentru toate statele Comunităţii. Un regulament nu poate avea caracter individual care să se adreseze numai unei persoane sau unui grup concret de indivizi. După cum interpretează Curtea „regulamentul fiind de un caracter normativ deosebit, nu este aplicabil unui grup identificabil de persoane dar mai degrabă unei categorii de persoane cuprinse abstract şi în întregime”. ⁵⁶ La fiecare regulă există şi excepţie, fiind menţionate cazurile speciale ale regulamentelor în domeniul agriculturii, care, în anumite cazuri sunt adresate şi afectează doar un grup foarte restrâns de subiecţi.
Regulamentele mai sunt şi direct aplicabile, termen ce greu este interpretat de comunitatea ştiinţifică europeană. Opinia cea mai este că direct aplicabil înseamnă că nu este necesară transpunerea regulamentelor în Legislaţia statului membru prin adoptarea altor acte legislative naţionale. Curtea a interpretat în felul său această definiţie „aplicabilitatea directă nu trebuie compromisă prin măsuri naţionale„ . ⁵⁷ Pot exista situaţii când statele membre trebuie să-şi modifice Legislaţia internă pentru în conformitate cu regulamentul, acest fapt, însă, nu alterează aplicabilitatea directă, şi regulamentul există în Legislaţia internă independent de măsurile legislative naţionale. O altă obligaţiune în acest context ar fi ca statul membru să abroge orice măsură legislativă naţională ce contravine regulamentelor.
Directiva
Directivele sunt diferite de regulamente în cel puţin două privinţe i) nu sunt măsuri de aplicare generală şi ii) sunt direct aplicabile doar în măsura rezultatelor ce trebuie să fie atinse, astfel lăsând alegerea instrumentelor şi metodelor la discreţia statelor membre.
Directivele pot fi adresate doar unui stat/state membru şi pentru aşi atinge efectele prevăzute, ultimul/ultimele trebuie să le implementeze prin adoptarea unor măsuri legislative naţionale.
În baza art. 254(3) TCE, directivele trebuie notificate persoanelor cărora le sunt adresate. Prin modificările aduse de Tratatul de la Maastricht publicarea directivelor ce sunt adresate tuturor statelor membre şi celor adoptate prin procedura de co-decizie este obligatorie.
În jurisprudenţa Curţii, cazurile cele mai larg răspândite sunt generate de neimplementarea sau implementarea necorespunzătoare ale directivelor. În acelaşi fel directivele sunt atacate de indivizi care pretind despăgubiri în baza drepturilor prevăzute în ele. Cu toate că atacarea unui stat membru în instanţă pentru neimplementarea unei directive nu este posibilă de către persoanele fizice sau juridice, au fost cazuri de excepţie, când directivele prevedeau clar, precis şi necondiţionat drepturi pe care indivizii reuşeau să le revindece. ⁵⁸
Decizia
Conform prevederilor art.249 TCE, există norme cu caracter obligatoriu şi individual, adresate unei sau unui grup de persoane. Deciziile pentru a fi obligatorii pentru adresaţi trebuie să fie notificate, prin publicare. ⁵⁹ Decizia conţine prevederi specifice referitor la rezultatele ce trebuie atinse precum şi la metodele ce trebuie de utilizat pentru aceasta.
După publicare acestea devin obligatorii pentru statul membru în întregime, toate instituţiile de stat, afiliate statului şi sistemului judecătoresc. Instituţiile, ca şi în cazul regulamentelor, sunt obligate să se abţină de la aplicarea Legislaţiei naţionale ce ar contravine prevederilor deciziei. ⁶⁰
Adoptarea deciziilor rămâne la discreţia instituţiilor Comunitare. Consiliul poate conferi dreptul de adoptare a deciziilor Comisei, în baza art.202 TCE. Deciziile pot fi atacate de persoanele fizice şi juridice în baza art.230(4) TCE.
Recomandările şi opiniile
Sunt acte comunitare fără caracter obligatoriu. De obicei recomandările şi opiniile sunt utilizate pentru a aduce la cunoştinţa statelor membre necesitatea de a-şi modifica Legislaţia sau de a o aduce în conformitate cu un cadru comun propus. Recomandările şi opiniile nu creează drepturi pentru indivizi, astfel nu pot fi atacate în instanţele naţionale de justiţie. ⁶¹
Recomandările şi opiniile pot fi formulate de Consiliu sau de Comisie. Art. 211 TCE prevede dreptul Comisiei de a formula recomandări în domeniile reglementate de Tratat. Jurisprudenţa curţii a lărgit acest drept al Comisiei, agreând în mai multe cazuri posibilitatea de a emite recomandări şi opinii şi în sectoare ce nu sunt prevăzute expres în Tratat, dar tind la atingerea unor obiective ale Comunităţii.
Recomandările şi opiniile pot avea un caracter persuasiv ⁶², în cazurile în care acestea sunt menţionate în hotărârile Curţii, astfel instanţele naţionale devin obligate să le urmeze la interpretarea Dreptului comunitar. ⁶³

Alte acte comunitare
În jurisprudenţa sa Curtea a utilizat noţiunea de acte sui generis. ⁶⁴ Această categorie cuprinde toate actele comunitare, altele decât cele prevăzute în art.249 TCE, care au caracter obligatoriu şi creează drepturi pentru indivizi. De obicei astfel de acte au caracter administrativ intern de gen regulamente, reguli de procedură şi altele. Curtea s-a exprimat ferm în această privinţă în cazul Noordwijk Cement⁶⁵, spunând că dacă actul nu are forma regulamentului, directivei sau deciziei, încă nu înseamnă că nu ar putea fi contestat în baza art.230 TCE, pentru a fi anulat.
Actele Uniunii Europene emise în cadrul pilonului II şi III
Este de menţionat din start că aceste acte au caracter mai mult interguvernamental decât supranaţional, ca în cazul celor emise în cadrul pilonului I. Tipurile şi procedurile acestor acte sunt reglementate prin Tratatul Uniunii Europene, în special în art. 14 şi 15 TUE.
În contextul pilonului doi, al Cooperării în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comună, Consiliul trebuie să adopte acţiuni comune, acestea având o destinaţie generală, cu referire la trasarea unor obiective generale pentru acţiune a Uniunii Europene. Statele membre sunt obligate să le urmeze în relaţii sale cu alte state sau cu alte instituţii internaţionale.
În cadrul pilonului trei, cel al Cooperării Poliţieneşti şi Judiciare ⁶⁶, conform art.34 al TUE, Consiliul, prin vot unanim la iniţiativa Comisiei, poate adopta poziţii comune, decizii cadru şi convenţii. Este de menţionat faptul, că ocazional, la nivelul pilonului trei, au loc reuniuni ale reprezentanţilor statelor membre în Consiliu, la care se pot lua „decizii”, acestea însă nu sunt deciziile conform art.34, ci mai degrabă rezoluţii care se referă direct la activităţile Comunităţii.
Competenţa Curţii de Justiţie de a judeca cazuri ce cad sub incidenţa prevederilor pilonului doi şi trei este foarte limitată conform art.46 TUE. În jurisprudenţa Curţii au fost cazuri în care s-a decis asupra valabilităţii unor acte adoptate în baza pilonului doi şi trei. Acest lucru a fost posibil doar din cauza că domeniul reglementat de actul pilonului trei era reglementat şi protejat de pilonul unu, astfel Curtea s-a putut exprima asupra subiectului în cauză. ⁶⁷
Obligaţiunea de a argumenta actele comunitare adoptate
Conform prevederilor art.253 TCE, pe lângă obligaţiunea că actele comunitare trebuie să fie publicate, ele trebuie să fie argumentate. Astfel regulamentele, directivele şi deciziile adoptate trebuie să fie argumentate şi trebuie să facă referinţă, de obicei în preambul, la propunerile sau opiniile care au considerat necesare de a fi adoptate pentru îndeplinirea prevederilor Tratatului.
Curtea a interpretat scopul şi obiectivul de a argumenta actele adoptate în felul următor „cu scopul de a acorda părţilor dreptul de a-şi apăra drepturile, Curtea supraveghează ca Comisia să îşi exercite atribuţiile în baza prevederilor din Tratat…, şi pentru a atinge aceste obiective este suficient ca deciziile adoptate de Comisie, să conţină, într-o manieră concisă şi clară, cauzele principale de lege şi de fapt care argumentează necesitatea adoptării de către Comisie a acestor decizii. ⁶⁸
În aceeaşi ordine de idei Curtea a continuat să interpreteze cât de precisă ar trebuie să fie argumentarea … „ măsura în care argumentarea unei decizii este suficientă trebuie examinată prin prisma realităţilor şi circumstanţelor de timp disponibile pentru luarea unei decizii …” ⁶⁹ acestea fiind diferite de la caz la caz.
Referitor la argumentarea din punct de vedere juridic al actelor adoptate Curtea a decis … „ alegerea unei baze juridice pentru actele adoptate nu trebuie să fie bazate doar pe convingerile instituţiei referitor la obiectivele urmărite dar trebuie să fie bazate pe factori obiectivi care pot fi supuse revizuiri judiciare”. ⁷⁰