Suport de Curs

Paragraful 28: Comisia spune că după ce respectiva decizie a fost luată, s-a emis o circulară administrativă care conţine instrucţiuni cu privire la stoparea aplicării respectivei prevederi. Totuşi, Curtea s-a expus că circularele ministeriale nu sunt măsuri adecvate pentru a asigura conformitatea cu obligaţiunile care reies din Dreptul Comunitar. Faptul că legislaţia naţională încă nu a fost modificată pentru a se conforma deciziei din 4 aprilie 1974 în cazul 167/73 constituie deci o încălcare a obligaţiei din articolul 228 al Tratatului de a lua toate măsurile necesare pentru a se conforma deciziei.
Paragraful 29: Guvernul Franţei, în timp ce nu neagă această încălcare, menţine că odată ce respectiva circulară a fost emisă, cerinţa de naţionalitate pentru persoanele care lucrează ca marinari nu se mai aplică faţă de cetăţenii Comunităţii. Guvernul de asemenea spune că proiectul de lege care modifică aceste reguli pentru a se conforma deciziei Curţii este la moment pregătit şi va fi în curînd implementat.
Cazuri de discriminare indirectă:
Articolul 3(1) al Regulamentului 1612/68:

În domeniul de aplicare al prezentului Regulament nu sunt aplicabile actele cu putere de lege şi actele administrative sau practicile administrative ale unui Stat Membru care:

- restrîng sau supun unor condiţii care nu se aplică propriilor lor cetăţeni cererea şi oferta de locuri de muncă, accesul la ocuparea unui loc de muncă sau dreptul străinilor de a desfăşura o activitate sau care,

- deşi se aplică indiferent de cetăţenie, scopul sau efectul lor exclusiv sau principal este de a împiedica accesul resortisanţilor altui Stat Membru la locurile de muncă oferite.

Prezenta dispoziţie nu se aplică în cazul condiţiilor privind cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă urmînd a fi ocupat.
Cazul C-419/92 Scholz: cazul ţine de o persoană care a aplicat pentru o poziţie la o cantină a Universităţii Italiene din Cagliari. Curtea a stabilit că practicile Universităţii sunt indirect discriminatorii în ceea ce priveşte accesul la muncă şi libertatea circulaţiei lucrătorilor.
Paragraful 11: În final, trebuie menţionat că refuzul de a lua în considere experienţa de lucru a reclamantului în serviciul public din alt Stat Membru, pentru a i se oferi puncte adăugătoare, pentru a se determina locul ei în listă, constituie discriminare indirectă nejustificată.
Paragraful 12: Răspunsul la întrebarea pusă este deci că articolul 39 al Tratatului trebuie interpretat ca însemnînd că în cazul cînd o structură publică a unui Stat Membru, în timp ce angajează personal pentru poziţii ce nu cad sub incidenţa prevederilor articolului 39(4) al Tratatului, stabileşte că trebuie să fie luată în considerare experienţa de lucru anterioară în serviciul public al candidaţilor, acea structură publică nu poate să facă distincţie între cetăţenii Comunităţii la capitolul dacă astfel de experienţă de lucru a avut loc în cadrul serviciului public din acel Stat Membru sau din alte State Membre.

Discriminarea bazată pe diferenţe de ordin lingvistic
Astfel de cazuri de regulă sunt considerate discriminatorii în esenţa lor, dar sunt de regulă justificate cu succes de Guverne atunci cînd vine vorba despre utilizarea excepţiilor. Chiar şi articolul 3 al Regulamentului 1612/68 recunoaşte că nu se va aplica pentru condiţiile ce ţin de cunoştinţele lingvistice solicitate în raport cu natura locului de muncă care urmează a fi suplinit.
Cazul 379/87 Groener: cazul ţine de o femeie avînd cetăţenie Olandeză care a aplicat pentru un post permanent la un colegiu de design din Dublin, unde ea deja era angajată ca profesoare. Ei i s-a refuzat poziţia respectivă datorită necunoaşterii limbii Galice.
Paragraful 18: Din cîte de vede din documentele prezentate Curţii, deşi Irlandeza nu este vorbită de întreaga populaţie a Irlandei, politica urmată de Guvernul Irlandei de mai mulţi ani a fost orientat nu numai la menţinerea dar şi promovarea utilizării limbii Irlandeze ca o formă de exprimare a identităţii şi culturii. Din acest motiv cursurile de limbă Irlandeză sunt obligatorii pentru copii care face studii primare şi opţionale pentru cei care îşi fac studiile în instituţii secundare de învăţămînt. Obligaţia impusă asupra profesorilor de educaţie publică continuă de a avea un anumit nivel de cunoaştere la limbii Irlandeze este una dintre măsurile adoptate de Guvernul Irlandez pentru a implementa această politică.

Paragraful 19: Tratatul nu interzise adoptarea unor politici de protecţie şi promovare a limbii Statelor Membre care este atît limba naţională şi prima limbă oficială. Totuşi, implementarea unei astfel de politici nu trebuie să depăşească limitele libertăţilor fundamentale cum este libertatea circulaţiei lucrătorilor. Astfel, cerinţele ce reies din măsurile adoptate pentru a implementa astfel de politici nu trebuie în nici un caz să fie disproporţionale în raport cu scopul urmărit şi modul în care ele sunt aplicate nu trebuie să genereze discriminare faţă de cetăţenii altor State Membre.

Paragraful 21: Concluzia este că cerinţele impuse pentru profesori să dispună de cunoştinţe adecvate de o astfel de limbă, cu condiţia că nivelul de cunoaştere cerut nu este disproporţional în raport cu obiectivul urmărit, trebuie să fie considerat drept o condiţie care corespunde cu cunoştinţele cerute datorită specificului locului de muncă care urmează a fi suplinit în înţelesul sub-paragrafului 3(1) al Regulamentului 1612/68.
Cazul C-281/98 Angonese: cazul ţine de un cetăţean al Italiei care a studiat în Austria şi a depus actele pentru o poziţie la o bancă italiană din regiunea Bolzano (o regiune vorbitoare şi de Italiană şi de Germană. Cerinţa impusă de bancă era de a oferi un certificat de cunoaştere a două limbi (Italiană şi Germană) care putea fi obţinută numai în regiunea Bolzano. Chiar dacă Angonese a prezentat confirmare a cunoaşterii ambelor limbi – Germană şi Italiană prin alte forme de certificare, el nu a fost admis la competiţie.
Paragraful 38: Conform actului de referinţă Cassa di Risparmio acceptă numai certificate care confirmă prezenţa respectivelor cunoştinţe lingvistice şi Certificatul poate fi obţinut numai dintr-o provincie a Statului Membru în discuţie.
Paragraful 39: Persoanele care nu sunt rezidente în acea provincie dispun deci de şanse mici pentru a obţine Certificatul şi le va fi dificil, sau chiar imposibil pentru ei să aibă acces la locul de lucru în discuţie.
Paragraful 40: Odată ce majoritatea rezidenţilor provinciei Bolzano sunt cetăţeni ai Italiei, obligaţia de a obţine Certificatul respectiv îi poziţionează pe cetăţenii altor State Membre într-o situaţia dezavantajată comparativ cu rezidenţii provinciei.
Paragraful 41: Aceasta oricum rămîne în vigoare necătînd la faptul că solicitarea respectivă îi afectează şi pe cetăţenii Italiei cu reşedinţa în alte regiuni ale ţării precum şi cetăţenii altor State Membre. Pentru ca o măsură să fie considerată discriminatorie pe bază de naţionalitate în baza regulilor ce ţin de libera circulaţie a lucrătorilor, nu este nevoie ca măsura să aibă efectul de a oferi avantaje tuturor lucrătorilor de o anumită cetăţenie sau de impune anumite dezavantaje numai pentru lucrătorii care sunt cetăţeni ai altor State Membre, dar nu şi pentru lucrătorii cetăţeni ai statului în discuţie.
Paragraful 44: Deci, chiar dacă solicitarea din partea unui candidat la o poziţie de a avea un anumit nivel de cunoştinţe lingvistice poate fi legitimă şi deţinerea unei diplome cum este Certificatul poate constitui un criteriu de determinare a nivelului de cunoştinţe, faptul că este imposibil de a prezenta dovezi care demonstrează cunoaşterea limbii prin orice alte mijloace, în special prin calificări echivalente obţinute în alte State Membre, trebuie considerate disproporţionale în raport cu scopul urmărit.
Paragraful 45: Concluzia este deci că atunci cînd un angajator condiţionează acceptarea candidaţilor pentru concursul de angajare de necesitatea de a prezenta dovada cunoaşterii limbii exclusiv prin forma unui singur tip de diplomă, după cum este Certificatul, emis numai într-o anumită regiune a Statului Membru, această condiţie constituie discriminare pe bază de cetăţenie ce este în contradicţie cu articolul 39 al Tratatului.

Cazuri de nediscriminare / obstacole pentru libera circulaţie a lucrătorilor
Curtea a folosit diverse formule pentru a determina încălcarea prevederilor articolului 39 al Tratatului şi în continuare a stabilit justificările şi proporţionalitatea acestor măsuri. Spre exemplu în Bosman Curtea a fost dispusă să folosească formula de efect direct asupra capacităţii jucătorului să acceseze locuri de lucru în alte State Membre, fiind în esenţa sa un obstacol nejustificabil pentru libera circulaţie a lucrătorilor. Totuşi, dacă măsura, după cum s-a stabilit în cazul C-190/98 Graf, era prea neclară şi indirectă pentru a fi posibil de o considerat drept capabilă să limiteze libera circulaţie a lucrătorilor.
Paragraful 24: Legislaţia de tipul celei din litigiu în procedura principală nu este formulată într-aşa fel încît să limiteze sau să împiedice lucrătorul să-şi finalizeze contractul de angajare pentru a semna un alt contract cu alt angajator, pentru că dreptul de compensare la finalizarea contractului nu depinde de faptul dacă angajatul decide sau nu să continue să lucreze cu angajatorul său actual, dar de un eveniment incert şi de viitor, cu alte cuvinte finalizarea acestui contract fără ca iniţiativa de terminare a acestuia să vină din partea angajatului.
Paragraful 25: Un astfel de eveniment este prea incert şi indirect o posibilitate pentru legislaţie să fie considerată drept capabilă să limiteze libertatea circulaţiei lucrătorilor, deoarece ea nu prevede aceleaşi consecinţe la terminarea contractului de angajare de către lucrător cu cazul cînd iniţiativa finalizării contractului nu vine din partea lui sau nu poate fi atribuită lui (vezi în acest sens, la capitolul libertăţii circulaţiei bunurilor, în special cazul C-69/88 Krantz v Ontvanger der Directe Belastingen [1990] ECR I-583, paragraful 11, şi cazul C-44/98 BASF v Präsident des Deutschen Patentamts [1999] ECR I-0000, paragrafele 16 şi 21).
În unele cazuri, după cum este cazul Comisia v Danemarca C-464/02, Curtea oferă o soluţie diferită – în loc de modelul de discriminare, Curtea utilizează formula de capabil să compromită sau să facă mai puţin atractivă exercitarea dreptului de liberă circulaţie:
Paragraful 47: În ceea ce priveşte angajaţii rezidenţi ai Danemarcei care doresc să-şi urmeze principalul loc de angajare într-o întreprindere stabilită într-un alt Stat Membru, schema modificată de asemenea împiedică libertatea circulaţiei pentru aceşti lucrători, pentru că stabileşte costuri adiţionale sub forma de taxe de înregistrare temporară.
Paragraful 48: Atît timp cînd întreprinderea stabilită în al Stat Membru suportă cheltuielile fără să fie compensat, aceasta este limitată în a lua un angajat cu reşedinţa în Danemarca în legătură cu care costurile sunt mai mari comparativ cu acelea suportate pentru an angajat care nu are reşedinţa în acel Stat Membru.
Paragraful 49: Este corect, după cum declară Guvernul Danemarcei că angajatorul ar putea să ajusteze salariul pentru an angajat cu reşedinţa în Danemarca pentru a exclude cheltuielile suplimentare în discuţie. Cu alte cuvinte, angajatorul ar putea să încerce să plătească acelui angajat un salariu mai mic decît salariul plătit unui alt angajat implicat în activităţi similare, dar care are reşedinţă în alt Stat Membru.
Paragraful 50: Totuşi, un angajat cu reşedinţa în Danemarca ar putea fi deja limitat în căutarea unui loc de muncă în alt Stat Membru pentru că este pus în faţa unei perspective de a primi un salariu mai mic comparativ cu cel primit de un angajat din alt State Membru. După cum Curtea a decis în paragraful 18 al cazului 127/86 Ledoux [1988] ECR 3741, faptul că un angajat este pus în faţa unui dezavantaj în ceea ce priveşte condiţiile de lucru comparativ cu colegii săi care au reşedinţă în Statul angajatorului lor are un efect direct asupra exerciţiului dreptului său de liberă circulaţie în cadrul Comunităţii.

Tratamentul egal în timpul relaţiei de lucru
Cazul C-350/96 Clean Car: cazul ţine de o regulă din Austria care solicită ca managerii de afaceri să fie rezidenţi ai Austriei înainte să înceapă lucrul în statul respectiv. Curtea a spus că prevederile respective au încălcat prevederile articolului 39 al Tratatului.
Paragraful 29: Totuşi, după cum Curtea deja a decis (vezi, inter alia, cazul C-279/93 Finanzamt Köln-Altstadt v Schumacker [1995] ECR I-225, paragraful 28), regulile naţionale conform cărora se face distincţie pe bază de reşedinţă sunt capabile să activeze în principal în detrimentul cetăţenilor altor State Membre, după cum nerezidenţii sunt în majoritatea cazurilor cetăţeni străini.

Paragraful 30: Cerinţa ca cetăţenii altui Stat Membru să aibă reşedinţă în Statul în discuţie pentru a putea fi numiţi în funcţii de manageri ai întreprinderilor care fac comerţ sunt deci de natură a fi considerate discriminare indirectă bazată pe cetăţenie, contrară articolului 39(2) al Tratatului.
Paragraful 31: Ar fi fost diferită situaţia numai în cazul cînd impunerea unei astfel de cerinţe de reşedinţă ar fi fost bazată pe consideraţii obiective nelegate de cetăţenia angajaţilor respectivi şi proporţionale cu scopurile legitime urmărite de dreptul naţional (vezi în acest sens cazul C-15/96 Schöning-Kougebetopoulou v Freie und Hansestadt Hamburg [1998] ECR I-0000, paragraful 21).
Paragraful 32: În acest context, după cum a fost menţionat mai sus în paragraful 15, curtea naţională s-a referit în mod expres în solicitarea sa de referinţă la faptul că conform Paragrafului 370(2) al legii GewO 1994, persoana numită ca manager este responsabilă de respectarea prevederilor legale aplicabile în exerciţiul funcţiei de comerţ şi el este pasibil de răspundere pecuniară.
Paragraful 33: In observaţiile sale scrise Landeshauptmann von Wien şi Guvernul Austriei au explicat că cerinţa de reşedinţă este direcţionată pentru a asigura că managerul să poată fi notificat de penalităţile care ar putea fi impuse asupra lui şi ca să fie posibil de le aplicat în numele lui. Intenţia de asemenea este de a asigura că managerul respectă şi alte cerinţe impuse asupra lui de Paragraful 39(2) al legii GewO 1994, adică că el trebuie să fie într-o poziţie să acţioneze eficient în cadrul afacerii.
Paragraful 34: În acest sens, cerinţa de reşedinţă trebuie să fie considerată fie inoportună pentru asigurarea scopurilor urmărite, fie că a mers mai departe decît era necesar pentru a atinge respectivele scopuri.
Paragraful 35: În primul rînd, faptul că managerul are reşedinţă în Statul Membru în care întreprinderea îşi are sediul şi face comerţ nu asigură în mod neapărat faptul că el va fi în stare să administreze eficient afacerea. Un manager care are reşedinţa în Stat dar la o distanţă considerabilă de locul unde întreprinderea îşi exercită activitatea comercială ar trebui să-i fie mai greu să acţioneze eficient pentru a administra afacerea decît o persoană a cărui loc de reşedinţă, chiar dacă în alt Stat Membru, nu se află la o distanţă mai mare de cea la care întreprinderea îşi exercită activitatea comercială.
Paragraful 36: În al doilea rînd, ale măsuri mai puţin restrictive, după cum este transmiterea înştiinţărilor cu privire la aplicarea amenzilor la oficiul înregistrat al întreprinderii care angajează managerul şi asigurarea că acestea vor fi plătite prin solicitarea unei garanţii oferite din timp, ar face posibilă asigurarea că managerul poate fi înştiinţat cu privire orice astfel de amenzi aplicate asupra lui şi că ele pot fi aplicate asupra lui.
Cazul 15/69 Ugliola: cazul ţine de o regulă Germană care prevedea că durata serviciului militar exercitat în Germania era luat în considerare cînd angajatorul calcula cuantumul plăţilor şi alte beneficii. Curtea a stabilit că această prevedere este indirect discriminatorie:
Paragraful 3: Regulamentele interpretarea cărora este solicitată se bazează pe prevederile articolului 39 al Tratatului care, cu scopul de a asigura libera circulaţie a lucrătorilor, lucru care este esenţial în piaţa comună, prevede abolirea oricărei discriminări bazate pe cetăţenie dintre lucrătorii Statelor Membre în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de lucru şi angajare. Această prevedere nu poate fi supusă nici unei derogări decît cele prevăzute în paragraful (3) şi ţin de politică publică, securitate publică şi sănătate publică. Regulile Comunitare ce ţin de chestiuni de securitate socială sunt bazate pe principiul că legea fiecărui Stat Membru trebuie să asigure că cetăţenii altor State Membre angajaţi pe teritoriile lor beneficiază de toate avantajele care sunt oferite propriilor cetăţeni.

Paragraful 4: Îndeplinirea de către lucrătorii imigranţi a obligaţiilor de serviciu militar datorate propriului stat sunt în stare să afecteze condiţiile de lucru şi angajare în alt Stat Membru. Articolele 6(2) şi 7(2) ale Regulamentului 38/64, articolul 5(3) al Directivei 64/240 a Consiliului şi articolul 6(2) al Directivei 68/360 a Consiliului prevăd protecţia lucrătorilor imigranţi de anumite consecinţe care afectează condiţiile lor de lucru şi angajare, care ar putea apărea din faptul ca ei să fie chemaţi pentru satisfacerea serviciului militar. Natura acestor consecinţe rămîne în esenţa aceeaşi, indiferent de faptul dacă lucrătorul este chemat să-şi satisfacă serviciul militar de statul unde este angajat sau de alt Stat Membru al cărui cetăţean el este.
Paragraful 6: În afară de cazurile expres prevăzute în paragraful (3), articolul 39 al Tratatului nu permite Statelor Membre să facă careva excepţii la capitolul egalităţii tratamentului şi protecţiei cerute de Tratat pentru toţi lucrătorii din cadrul Comunităţii prin introducerea discriminării indirecte în favoarea propriilor cetăţeni, bazate pe obligaţiile de serviciu militar. În consecinţă, după cum o lege naţională care protejează lucrătorii de consecinţe nefavorabile, în ceea ce priveşte condiţiile de lucru şi angajare în cadrul unei întreprinderi ce reies din absenţa datorată obligaţiilor de serviciu militar trebuie de asemenea să fie aplicate şi faţă de cetăţenii altor State Membre angajaţi pe teritoriul Statului respectiv care sunt chemaţi să satisfacă serviciului militar din statul lor de origine.
Cazul C-224/01 Kobler: cazul ţine de o reglementare Austriacă conform căreia profesorii din Austria care au lucrat cu o universitate din Austria cel puţin 15 ani primeau beneficii financiare suplimentare. Curtea a stabilit că aceste prevederi sunt în contradicţie cu articolul 39 al Tratatului:
Paragraful 70: Oferirea beneficiului special pentru perioada de serviciu continuu de către Statul Austriei ca fiind angajatorul profesorilor universitari conform articolului 50a al GG asigură un beneficiu financiar ca un surplus la salariul de bază, mărimea căruia deja este dependentă de durata de serviciu. Un profesor universitar primeşte acest adaos dacă el a exercitat profesia sa de cel puţin 15 ani în cadrul unei universităţi din Austria şi dacă, mai mult, el a primit un beneficiu pentru serviciu continuu de o perioadă de cel puţin patru ani.

Paragraful 71: Cu alte cuvinte, Articolul 50a al GG exclude, cu scopul de a oferi un beneficiu suplimentar în legătură atingerea unei perioade de serviciu continuu, orice posibilitate de a lua în considerare perioadele de activitate exercitate de profesorii universitari din alte State Membre decît Republica Austria.

Paragraful 72: Un astfel de regim este cu siguranţă capabil să împiedice libertatea circulaţiei lucrătorilor în două aspecte.

Paragraful 73: În primul rînd, regimul operează în detrimentul lucrătorilor imigranţi care sunt cetăţeni ai Statelor Membre altele decît Republica Austria unde acestor lucrători li se refuză recunoaşterea perioadelor de serviciu petrecute în acele State în calitate de profesor universitar doar pe unicul motiv că acele perioade nu au fost petrecute într-o universitate din Austria (vezi, în acest sens, cu privire la o prevedere Grecească similară, cazul C-187/96 Comisia v Grecia [1998] ECR I-1095, paragrafele 20 şi 21).

Paragraful 74: În al doilea rînd, refuzul absolut de a recunoaşte perioadele de timp petrecute ca profesor universitar în alte State Membre decît Republica Austria limitează libertatea circulaţiei lucrătorilor stabiliţi în Austria în aşa fel încît să-i priveze pe ultimii de dreptul de a pleca din ţară pentru a-şi exercita dreptul respectiv. De fapt, în momentul întoarcerii în Austria, anii lor de experienţă în calitatea lor de profesori universitari în alte State Membre, cu alte cuvinte exercitarea unor funcţii cu competenţe similare, nu sunt luate în considerare în momentul considerării beneficiului special legate de perioada de timp lucrată, după cum este prevăzut în articolul 50a al GG.

Paragraful 75: Aceste consideraţiuni nu se schimbă de faptul, pe care s-a bazat Republica Austria, că avînd posibilitatea permisă de Articolul 48(3) al GG de a oferi profesorilor universitari salarii de bază mai mari pentru a promova angajarea profesorilor universitari din străinătate, remunerarea lor este deseori mai mare decît cea oferită profesorilor din universităţile Austriei, chiar şi după ce se ia în calcul beneficiul special legat de serviciul continuu de o anumită perioadă.

Paragraful 76: De fapt, pe de altă parte, Articolul 48(3) al GG oferă doar o posibilitate şi nu garantează că profesorul dintr-o universitate străină va primi din momentul numirii sale ca profesor la o universitate din Austria un salariu mai mare decît cel primit de profesorii din universităţile din Austria care dispun de aceeaşi experienţă. În al doilea rînd, remunerarea adiţională disponibilă în baza Articolului 48(3) al GG la numire este destul de diferită de beneficiul special legat de perioada de timp lucrată în continuu. Astfel, acea prevedere nu limitează Articolul 50 al GG să aibă efect de generare a tratamentului neegal faţă de profesorii universitari imigranţi comparativ cu profesorii din universităţile Austriei şi deci creează un impediment pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor asigurată de Articolul 39 al Tratatului.

Paragraful 77: În consecinţă, o măsură de felul cum este oferirea unui beneficiu special legat de serviciul continuu de o anumită perioadă prevăzut în Articolul 50a al GG este capabil să constituie un obstacol pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor, interzis în principiu de Articolul 39 al Tratatului şi articolul 7(1) al Regulamentului 1612/68. O astfel de măsură poate fi acceptată dacă ea ar fi urmărit un scop legitim compatibil cu Tratatul şi justificat de interesele superioare de interes public. Dar chiar şi dacă asta ar fi fost, aplicarea acestor măsuri ar fi trebuit oricum să fie în stare să asigure atingerea scopurilor în discuţie şi să nu meargă mai departe decît ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv (vezi, inter alia, cazul C-19/92 Kraus [1993] ECR I-1663, paragraful 32, cazul C-55/94 Gebhard [1995] ECR I-4165, paragraful 37 şi cazul C-415/93 Bosman [1995] ECR I-4921, paragraful 104).
Speţă

Dra Donahue este cetăţeană a Statului Membru A. Ea este angajată într-o companie de catering în Statul Membru B - Catering Ltd. Compania îşi bazează politica sa pe durabilitatea relaţiilor cu angajaţii săi. Compania a stabilit că angajaţii care lucrează la companie cel puţin 10 ani vor beneficia de un supliment de 20% la schema lor de pensionare în momentul ieşirii la pensie. De asemenea, compania operează cu un sistem de plăţi suplimentare de 50% la salariul de bază pentru cei care au lucrat cu compania mai mult de 15 ani. Compania dispune de o reţea foarte mare în UE, cu cel puţin cîte 5 reprezentanţe în fiecare Stat Membru, care sunt concentrate în cele mai mare oraşe, unde astfel de servicii sunt solicitate. Beneficiile ambelor scheme se menţin în momentul în care angajatul doreşte să imigreze într-un alt Stat Membru dar să continue să lucreze cu una din filialele companiei.

Dra Donahue, datorită motivelor de ordin personal, a decis ca după 7 ani de lucru să plece de la Catering Ltd şi a început să lucreze cu o altă companie aflată în Statul Membru C. Ea a solicitat ca beneficiile ei să fie oricum calculate ca cotă din perioada totală de timp petrecută cu Catering Ltd în Statul Membru B. Catering Ltd a refuzat să-i ofere respectivele beneficii, chiar şi sub formă de cotă din anii efectiv lucraţi, spunînd că beneficiile sunt disponibile numai pentru cei care au trecut de limita de 10 ani.
Explicaţi-i Drei Donahue de care drepturi dispunea ea, dacă ele sunt, în sensul Dreptului Comunitar. Este prevederea de surplus de 50% la plata salariului de bază după expirarea a 15 ani de lucru cu compania compatibilă cu Dreptul Comunitar.?