Suport de Curs

Paragraful 81: Într-adevăr, însăşi existenţa sa este inseparabilă de statulul companiei incorporate în baza legii Olandeze, pentru că, după cum a stabilit Curtea, o companie există numai datorită legislaţiei naţionale care îi determină incorporarea şi funcţionarea sa (vezi, în acest sens, Daily Mail şi General Trust, paragraful 19). Cerinţa de reîncorporare a aceleiaşi companii în Germania este deci nemijlocit legată de negarea libertăţii de stabilire.

Speţă

Compania Processors Inc. este incorporată în baza legii Statului Membru A, care foloseşte teoria de incorporare în baza legii antreprenoriale naţionale. Aceasta a fost fondată de 3 cetăţeni ai Statelor Membre B, C şi D. După înregistrarea cu succes a Processors Inc, compania a decis să aplice pentru înregistrarea a 3 filiale în Statele Membre B, C şi D.

Legea Statului Membru B prevede un capital minim de 50,000 EUR pentru companii noi de tipul SRL, fără nici o cerinţă pentru filiale. Ea identifică filialele străine drept companii noi şi solicită capitalul minim respectiv şi reşedinţa permanentă a directorului companiei.

Statul Membru C nu impune nici un fel de limite pentru filialele străine, dar le identifică drept companii străine şi prevede că pînă cînd compania ajunge la capitalul minim stabilit pentru SRL, (nu pentru filiale, pentru filialele companiilor locale nu sunt careva cerinţe de capital social), directorul companiei este personal financiar responsabil, fără careva limite faţă de datoriile filialei companiei.

Statul Membru D nu impune careva limite pentru înregistrare. Totodată, legea Statului Membru D cere pentru ca directorul companiei să beneficieze de pe sistemul naţional de asigurare, care este special creat pentru directori de companii, inclusiv filiale, directorul trebuie să aibă o experienţă în domeniul administrării filialelor de cel puţin 4 ani.
Consultaţi Processors Inc. cu privire la drepturile, dacă acestea există, ce reies din Dreptul Comunitar.
Obiective de Referinţă

• 
  - să poată identifica care sunt condiţiile necesare pentru calitatea de lucrător în Comunitate şi cum au fost identificaţi lucrătorii de către Curte;
  
• 
  - să cunoască care sunt drepturile lucrătorilor, recunoaşterea lor, modul de formare şi cum aceste drepturi se intercalează cu considerentele economice: dreptul de a intra şi a părăsi statul-gazdă, dreptul de reşedinţă, drepturile de asistenţă socială şi momentul naşterii lor, dreptul la muncă şi la serviciile de încadrare în muncă etc., inclusiv drepturile membrilor familiei lucrătorului;
  
• 
  - să cunoască care sunt excepţiile permise pentru drepturile lucrătorilor (excepţiile pe motiv de securitate publică, politică publică sau sănătate publică, precum şi cazul special al serviciului public) şi cum acestea au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie;
  
• 
  - să cunoască care sunt condiţiile impuse de Tratat pentru Statele Membre în procesul de recepţie al liberilor profesionişti şi al companiilor
  
• 
  - să delimiteze dintre drepturile conferite liberilor profesionişti şi persoanelor juridice;
  
• 
  - să cunoască drepturile conferite liberilor profesionişti şi modul de recunoaştere a calificărilor lor în Statele Membre;
  
• 
  - să stabilească prin intermediul jurisprudenţei Curţii diferenţele de tratament între lucrători şi liberi profesionişti în contextul drepturilor pe care le deţin şi modului de exercitare a lor;
  
• 
  - să stabilească limitele dreptului de stabilire pentru persoanele juridice, inclusiv a filialelor şi reprezentanţelor, şi a posibilelor conflicte care ar putea apărea între dreptul la stabilire şi legea internă (de ex. în materie fiscală);
  
• 
  - să delimiteze dintre limitările de origine discriminatorie de stabilire şi cele ne-discriminatorii, precum şi modul în care Curtea a tratat limitările nediscriminatorii ale Statului Membru de origine;
  
• 
  - să cunoască care sunt drepturile şi obligaţiile ce reies din calitatea de cetăţenie Europeană şi care sunt consecinţele pentru cetăţenii Statelor Membre.
  

Lecţia nr. 13
Libertatea de presta şi a primi servicii

Articolul 49

În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile cu privire la libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii Statelor Membre stabiliţi într-un alt Stat al Comunităţii decît cel al beneficiarului serviciilor.

Consiliul poate prin majoritate calificată la propunerea Comisiei să extindă dispoziţiile prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în Comunitate.
Articolul 50

În înţelesul prezentului tratat, sunt considerat servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalului şi a persoanelor.

Serviciile cuprind în special:

1. 
   Activităţi cu caracter industrial
   
2. 
   Activităţi cu caracter comercial
   
3. 
   Activităţi meşteşugăreşti
   
4. 
   Activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.
   

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul unui serviciu poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de această ţară propriilor resortisanţi.
Libertatea circulaţiei serviciilor este puţin mai complexă decît cazul circulaţiei bunurilor, capitalului şi libertăţii de stabilire, aşa după cum serviciile au 3 posibile cazuri comparativ cu celelalte libertăţi, care dispun de mai puţine situaţii posibile:

1. 
   Atît prestatorul de servicii cît şi beneficiarul de servicii sunt în statele lor iar serviciul se transmite prin metode de comunicare
   
2. 
   Prestatorul de servicii prestează serviciile prin a călători în alt Stat Membru
   
3. 
   Beneficiarul de servicii le primeşte prin a călători în alt Stat Membru
   

Persoanele care se pot baza pe prevederile articolului 49 şi 50 al Tratatului
Libertatea prestatorilor de servicii
Cazul Van Binsbergen 33 /74:

Cazul ţine de un cetăţean al Olandei care a participat ca reprezentant pentru o parte într-un proces la Curtea Supremă a Olandei pe probleme sociale. Curtea a depistat că Van Binsbergen nu putea participa ca reprezentant pentru că el s-a mutat în Belgia şi în conformitate cu legea Olandeză el putea să presteze servicii de reprezentare numai dacă avea domiciliu în Olanda. Curtea:
Paragraful 10: Restricţiile care urmează a fi eliminate de articolele 49 şi 50 includ toate cerinţele impuse asupra persoanei care prestează servicii, în special cele legate de cetăţeni sau de faptul că prestatorul nu este rezident al statului unde se prestează serviciul, care nu se aplică pentru persoanele stabilite în acel Stat Membru sau care pot limita sau obstrucţiona activităţile persoanei care prestează serviciul.

Paragraful 11: În special, cerinţa ca o persoană care prestează serviciul să fie rezidentă pe teritoriul statului unde serviciul se prestează poate, în baza circumstanţelor, să rezulte în limitarea prevederilor articolului 49 de orice efect pozitiv, în lumina faptului că obiectul de bază al acestui articol este abolirea restricţiilor la libera circulaţie a serviciilor impuse faţă de persoanele care nu sunt stabilite în statul unde serviciul se prestează.

Paragraful 14: În conformitate cu aceste principii, cerinţa ca persoanele funcţiile cărora constat în a asista administrarea justiţiei să fie stabiliţi permanent pentru scopuri profesionale în cadrul jurisdicţiei anumitor curţi sau tribunale nu poate fi considerată incompatibilă cu prevederile articolelor 49 şi 50, unde astfel de cerinţă este justificată obiectiv de necesitatea de a asigura implementarea regulilor profesionale de conduită, legate în special de administrarea justiţiei şi respectul eticii profesionale.

Paragraful 15: Aceasta totuşi nu poate fi cazul cînd prestarea anumitor servicii în Statul Membru nu este supusă nici unei calificări sau Regulament profesional şi unde cerinţa de reşedinţă este stabilită în legătură cu teritoriul statului în discuţie.

Paragraful 16: Cu privire la activitatea profesională exercitarea căreia este de asemenea nerestricţionată în cadrul teritoriului unui anumit Stat Membru, cerinţa de reşedinţă în cadrul acelui stat constituie o restricţionare care nu este compatibilă cu articolele 49 şi 50 ale Tratatului, dacă administrarea justiţiei nu poate fi asigurată în mod satisfăcător prin măsuri care sunt mai puţin restrictive, după cum ar fi alegerea unei adrese pentru serviciu.
Chiar dacă cazul examinat de Curte s-a întîmplat cu mult timp în urmă, în continuare sunt cazuri similare de cerinţe de reşedinţă. Aceasta poate fi arătat într-un caz recent Comisia v Franţa C-255/04.
Cazul C-255/04 Comisia v Franţa
Cazul ţine de o reglementare franceză aplicabilă artiştilor şi cerinţa ca ei să aibă un statut de salariat, care îi impunea la contribuiţii sociale şi limita accesul lor pe piaţa de servicii a Franţei. Curtea:
Paragraful 38: În prezentul caz, trebuie stabilit că prezumţia de statut salariat, indiferent de faptul dacă este mai greu sau mai uşor de obţinut, constituie o restricţie a libertăţii de a presta servicii în sensul articolului 49 al Tratatului. Chiar dacă aceasta nu limitează, în sensul adevărat al cuvîntului, pe artişti de posibilitatea de a exercita activităţile lor în Franţa în calitatea lor de liberi profesionişti, oricum îi pune într-o poziţie dezavantajoasă care ar putea limita activităţile lor în calitatea lor de prestatori de servicii. Pentru a evita ca contractul lor să fie sub formă de contract de angajare, care va implica mai multe costuri datorită obligaţiei care este în Franţa de a plăţi contribuţiile legate de mecanismele locale de securitate socială pentru angajaţi, şi să-i includă în aceste sisteme de concediu anual plătit, ei trebuie să demonstreze că ei nu lucrează ca angajaţi, dar sunt din contra liberi profesionişti. Astfel, prezumţia de statut de salariat este capabilă atît să descurajeze artiştii în discuţie de a oferi servicii în Franţa cît şi să descurajeze organizatorii Francezi de evenimente de a-i angaja ca artişti.
În afară de barierele aplicare de Statele Membre unde se prestează serviciul, Curtea a examinat cazuri cînd Statul Membru de origine a serviciilor stabileşte limite pentru prestarea acestor servicii.
Cazul C-224/97 Ciola
Cazul ţine de o lege Austriacă care stabileşte cote de unităţi ancorate la malul lacului Constance rezervate pentru vase a căror proprietari sunt rezidenţi în afara ţării.
Paragraful 11: Trebuie menţionat de la bun început, după cum a menţionat curtea naţională, prima, că dreptul de a presta servicii în mod liber poate fi cerut de întreprindere faţă de Statul unde ea este stabilită numai atunci cînd serviciile sunt prestate pentru persoane stabilite în alte State Membre (cazul C-70/95 Sodemare şi alţii v Regione Lombardia [1997] ECR I-3395, paragraful 37) şi, a doua, în conformitate cu cazurile comasate 286/82 şi 26/83 Luisi şi Carbone v Ministero del Tesoro [1984] ECR 377, paragraful 16, şi Case 186/87 Cowan v Trésor Public [1989] ECR 195, paragraful 15, dreptul include libertatea beneficiarilor de servicii să plece în alt Stat Membru pentru a primi acolo un serviciu, fără să fie limitat de restricţii.

Paragraful 12: În consecinţă, articolele 49-56 ale Tratatului se aplică faţă de servicii de tipul pe care compania pe care Dl Ciola o administrează le oferă prin intermediul unui contract de arendă a locurilor pentru vase ancorate cu un proprietar de barcă rezident în alt Stat Membru care primeşte şi se bucură de serviciile în alt Stat Membru decît statul său de reşedinţă.

Paragraful 13: În aceste circumstanţe, o restricţie faţă de numărul de locuri pentru ancorare de genul celora examinate în procedura respectivă încalcă interdicţia din primul paragraf al articolului 49 al Tratatului care elimină orice formă de discriminare, chiar şi indirectă în ceea ce priveşte prestatorii de servicii.

Paragraful 14: În timp ce restricţia numerică a locurilor pentru ancorare care pot fi alocate nerezidenţilor nu este bazată pe cetăţenia lor, şi deci nu poate fi considerată drept discriminare directă, ea totuşi foloseşte un criteriu de delimitare al locului de reşedinţă. Este deja jurisprudenţă stabilită că reglementările naţionale în baza cărora se face o distincţie în bază de reşedinţă sunt capabile să opereze în principal în detrimentul cetăţenilor altor State Membre, pentru că nerezidenţii sunt în marea lor majoritate cetăţeni străini (vezi cazul C-350/96 Clean Car Autoservice v Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I-2521, paragraful 29).

Paragraful 15: Pentru a justifica impunerea de cote pentru spaţii de ancorare rezervate pentru cetăţenii altor State Membre în baza cerinţelor obligatorii de interes general, Landul Vorarlberg s-a bazat pe necesitatea de a rezerva acces la spaţiile de ancorare pentru proprietarii locali de bărci, pentru că există un risc ca astfel de spaţii să fie monopolizate de persoanele rezidente în alte State Membre şi dispuşi să plătească rate de chirie mai mari. Datorită limitării numărului total de spaţii pentru ancorare disponibile, din motive de protecţie a mediului, ridicarea cotei va mări presiunile asupra Landului Vorarlberg.

Paragraful 16: Regulile naţionale care nu sunt aplicabile serviciilor fără distincţie faţă de locul reşedinţei beneficiarului de servicii şi care sunt în esenţă discriminatorii, sunt compatibile cu Dreptul Comunitar numai dacă ele pot fi incluse domeniul de aplicare al derogărilor exprese, după cum este articolul 46 al Tratatului (vezi cazul 352/85 Bond van Adverteerders şi alţii v Olanda [1988] ECR 2085, paragraful 32); totuşi scopurile economice nu pot constitui motive de politică publică în sensul respectivelor prevederi (Case C-288/89 Collectieve Antennevoorziening Gouda v Commissariaat voor de Media [1991] ECR I-4007, paragraful 11).
Curtea nu a fost încîntată de consideraţiunile de ordin economic ale argumentelor menţionate mai sus şi a considerat măsurile discriminatorii şi contrare prevederilor articolului 49 al Tratatului
O decizie importantă care a contribuit la dezvoltarea libertăţii prestării şi primirii serviciilor este cazul C-405/98 Gourmet International Products. În acest caz Curtea a examinat compatibilitatea unei prevederi naţionale care interzicea orice formă de publicitate a produselor alcoolice pentru companiile de publicitate cu prevederile articolului 49 al Tratatului.
Cazul C-405/98 Gourmet International Products
Paragraful 37: În acest sens, după cum Curtea s-a expus de nenumărate ori, dreptul de a presta servicii poate fi cerut numai de o întreprindere împotriva Statului Membru unde ea este stabilită numai dacă serviciile sunt prestate unor persoane stabilite în alte State Membre (vezi, în special cazul C-18/93 Corsica Ferries Italia v Corpo dei Piloti del Porto di Genova [1994] ECR I-1783, paragraful 30, şi cazul C-384/93 Alpine Investments [1995] ECR I-1141, paragraful 30).
Paragraful 38: Aceasta este anume aşa şi în cazul examinat de curte, pentru că legislaţia Statului Membru limitează dreptul întreprinderilor care emit publicaţii stabilite pe teritoriul acelui Stat Membru să presteze servicii de publicitate în publicaţiile lor pentru potenţiali clienţi stabiliţi în alte State Membre.

Paragraful 39: O măsură cum este interdicţia de publicitate respectivă în procedura în faţa acelei curţi, chiar dacă nu este discriminatorie, aceasta are un efect special asupra livrării spaţiilor de publicitate transfrontaliere, luînd-se în consideraţie natura internaţională a pieţei de publicitate pentru produsul la care se referă interdicţia, şi deci constituie o limitare a libertăţii de prestare a serviciilor în sensul articolului 49 al Tratatului (vezi în acest sens Alpine Investments, menţionat mai sus, paragraful 35).
Probabil cel mai important caz cu privire la libera circulaţie a persoanelor care a demonstrat cît de departe poate merge Curtea în interpretarea articolului 49 al Tratatului este Cazul Mary Carpenter C-60/00. Cazul ţinea de o cetăţeană din Filipine căsătorită cu cetăţean Britanic, care presta servicii de publicitate în reviste medicale şi ştiinţifice.
Cazul C-60/00 Mary Carpenter
Paragraful 14: Din cîte se vede din cererea de referinţă Dl. Carpenter administrează o afacere prin care oferă diverse servicii administrative şi de publicitate către editorii acestor reviste. Activitatea sa este bazată în Marea Britanie, unde editorii de reviste pentru care el vinde spaţii de publicitate sunt bazaţi. O parte semnificativă a afacerii lui are loc cu agenţiile de publicitate stabilite în alte State Membre a Comunităţii Europene. Dl. Carpenter călătoreşte în alte State Membre în scop de administrare a afacerii lui.

Paragraful 15: La data de 15 iulie 1996 dna Carpenter a solicitat de la Secretarul de Stat un permis de a rămîne în Marea Britanie ca soţie a unui naţional al acelui Stat Membru. Solicitarea sa a fost respinsă prin decizia Secretarului de Stat din 21 iulie 1997.

Paragraful 16: Secretarul de Stat de asemenea a decis emită un act de deportare pe numele dnei Carpenter transferînd-o în Filipine. În baza deciziei respective dna Carpenter are posibilitatea să plece de bună voie din Marea Britanie. Dacă ea nu o va face, Secretarul de State va semna actul de deportare şi Dna Carpenter va fi nevoită să obţină revocarea acestuia înainte ca să poată intra din nou în Marea Britanie în calitatea sa de soţie a unui cetăţean al Marii Britanii.

Paragraful 17: Dna Carpenter a contestat prin apel decizia de a fi deportată la Adjudicatorul pe Imigrări (Marea Britanie), argumentînd că Secretatul de Stat nu a fost în drept să o deporteze pentru că ea era în drept să rămînă în Marea Britanie în baza Dreptului Comunitar. Ea a susţinut că odată ce afacerea soţului ei îi solicita să călătorească în alte State Membre, oferind şi primind servicii, el o putea face mult mai uşor pentru că ea avea grijă de copii lui din prima căsătorie, astfel încît deportarea ei va genera limitarea dreptului soţului ei să presteze şi să primească servicii.
După ce s-au stabilit condiţiile conform cărora Dl şi Dna Carptenter au organizat afacerea lor şi prestarea serviciilor Curtea a concluzionat că:
Paragraful 37: După cum s-a stabilit în paragrafele 29 şi 30 ale acestei decizii, Dl Carpenter exercită dreptul său de liberă prestare a serviciilor garantat de articolul 49 al Tratatului. Serviciile prestate de Dl. Carpenter constituie o parte semnificativă a afacerii lui, care are loc atît în Statul Membru de origine în beneficiul persoanelor stabilite în alte State Membre, precum şi în cadrul acestor State Membre.
Paragraful 38: În acest context trebuie de reamintit că legislaţia Comunităţii a recunoscut importanţa asigurării protecţiei vieţii de familie a cetăţenilor Statelor Membre pentru a putea elimina obstacolele de exercitare a libertăţilor fundamentale garantate de Tratat, aşa după cum reiese în special din prevederile Regulamentelor şi Directivelor Consiliului cu privire la libertatea circulaţiei lucrătorilor şi liberilor profesionişti în cadrul Comunităţii (vezi, spre exemplu, articolul 10 al Regulamentului Consiliului 1612/68 din 15 octombrie 1968 cu privire la libertatea circulaţiei lucrătorilor în cadrul Comunităţii; articolele 1 şi 4 ale Directivei Consiliului 68/360/EEC din 15 octombrie 1968 cu privire la abolirea restricţiilor de circulaţie şi reşedinţă în cadrul Comunităţii pentru lucrători şi familiile lor).

Paragraful 39: Este clar că separarea Dlui şi Dnei Carpenter va avea consecinţe dăunătoare asupra vieţii lor de familie şi deci şi condiţiilor în care Dl Carpenter îşi va exercita dreptul său fundamental. Această libertate nu va putea fi pe deplin efectivă dacă Dl Carpenter ar fi fost privat de exercitarea acesteia datorită obstacolelor create de ţara sa de origine pentru intrarea şi ieşirea din ţară a soţiei sale (vezi în acest sens, Singh, menţionat mai sus, paragraful 23).
Astfel, regulile de imigrare, chiar dacă ele vin dintr-un sector complet diferit de reglementare, pot fi totuşi restrictive în ceea ce priveşte prestarea serviciilor. Meritul Curţii, pe lîngă faptul că a interpretat foarte larg prevederile articolului 49 al Tratatului, este că aplicabilitatea articolului 49 al Tratatului a fost extinsă chiar şi pentru cazuri cînd nu există vreo mişcare a prestatorului de servicii sau o beneficiarului de servicii. Serviciul este acela care “călătoreşte”.
Speţă
Compania Soft Credits Inc. prestează servicii pe piaţa de capital a UE. Este o companie înregistrată în Statul Membru A şi îşi desfăşoară activităţile prin intermediul agenţilor săi în diferite State Membre. Compania este specializată pe oferirea creditelor mici posibililor beneficiari din diverse State Membre, utilizînd metoda de comis-voiajori. În acest sens ea are mai mulţi angajaţi, printre care şi Dl. Peter, care este responsabil de acordarea acestor servicii în Statul Membru B. Ca parte a politicii de expansiune, compania doreşte să intre pe piaţa de servicii financiare în Statul Membru C. În acest sens, ea face o cercetare a reglementărilor în domeniu şi obţine următoarea informaţie:

1. 
   Pentru Statul Membru C în sfera serviciilor financiare sunt următoarele cerinţe:
   

1. 
   Angajaţii acestor companii trebuie să aibă contracte de muncă şi nu pot să fie liberi profesionişti, scopul fiind menţinerea unui fond special de asigurări sociale direcţionat pentru lucrătorii din sfera bancară, una dintre cele slab dezvoltate scheme de asistenţă socială din acest Stat.
   
2. 
   Activitatea în acest sector nu poate fi organizată prin intermediul companiilor locale de publicitate, astfel încît serviciile financiare sunt lipsite de orice formă de publicitate. Această măsură a fost adoptată ca urmare a unor cazuri scandaloase în acest Stat Membru, care a dus la înşelarea în masă a consumatorilor de servicii financiare şi insolvabilitatea mai multor companii din acest sector, ce trezeau dubii faţă de modul în care s-au operat procedurile de administrare a fondurilor.
   

Între timp, Dl. Peter, care răspundea de regiunea Statului Membru B, a decis să se căsătorească cu o cetăţeană a unui Stat terţ, nemembru al UE. În urma căsătoriei, Dl. Peter a fost obligat de Statul Membru B să-şi limiteze activitatea de comis-voiajor, datorită faptului că legile Statului Membru B, interziceau călătoriile comune cu soţia (soţul) care nu sunt cetăţeni UE, în timp de 3 ani de la momentul căsătoriei acestora. După această perioadă, călătoriile lor în comun erau asigurate.
Consultaţi Compania Soft Credits Inc. şi pe Dl. şi Dna Peter cu privire la drepturile pe care le deţin, dacă acestea există, în baza Dreptului Comunitar.


Libertatea prestatorilor de servicii
După cum am menţionat de la bun început, Curtea a fost orientată să decidă nu doar asupra cazurilor simple de prestare a serviciilor de către prestatorii de servicii . Ea de asemenea a examinat şi cazuri cînd beneficiarii de servicii aveau nevoie de libertate de a călători pentru a beneficia de pe urma serviciilor şi a fost susţinută de Consiliu în acest sens chiar din primii ani de creaţie legislativă a acestuia. Acest subiect a fost examinat în cazurile Luisi şi Carbone 286/82 şi 26/83.
Cazurile comasate Luisi şi Carbone 286/82 şi 26/83
Cazul ţine de doi cetăţeni ai Italiei care au fost amendaţi pentru faptul că au întrecut limita maximă de bani pe care îi puteau scoate de ţară. Ambii au justificat că sumele mari de bani erau necesare pentru a primi servicii în alt Stat Membru, în principal servicii turistice şi medicale. Curtea: