Suport de Curs

Speţă

Dl. White este cetăţean al Statului Membru A, care a trăit şi a lucrat în ultimii doi ani în Statul Membru B. Lucrul său a fost de o natură necalificată, în special legată de îngrijire şi lucru pe lîngă hotel. După ce a aflat că Statul Membru B oferă posibilităţi de a obţine studii universitare fără achitarea unei plăţi pentru studii, el a decis să aplice pentru o specialitate de licenţiat în turism şi administrarea hotelurilor. El de asemenea a aflat că sunt mecanisme de asistenţă socială în Statul Membru B, care oferă burse pentru întreţinere pe durata studiilor. Sistemul de securitate socială de asemenea oferea plăţi lunare pentru studenţii care sunt în dificultate financiară.

El a aplicat în acelaşi timp pentru:

a) studii de licenţiat în turism şi administrarea hotelurilor, dar a fost refuzat pentru că legea naţională stabilea o condiţie generală că toţi studenţii care doreau să facă studii de turism şi administrarea hotelurilor trebuiau să aibă o experienţă de cel puţin 3 ani în Statul Membru B. O altă condiţie pentru înmatriculare era susţinerea unui examen, care era stabilit numai pentru cetăţenii altor State Membre, dar nu şi pentru cetăţenii Statului Membru B.

b) beneficiile din sistemul de asigurare socială, dar a fost refuzat pentru că el nu este cetăţean al Statului Membru B.

c) beneficiile sistemului de securitate socială, dar a fost refuzat pentru că el nu este cetăţean al Statului Membru B, chiar şi dacă se califică pentru plăţi de securitate socială, pentru că venitul său era mia mic decît limita maximă, necesară pentru a putea fi ales pentru astfel de plăţi de securitate socială.

Consultaţi-l pe dl. White cu privire la drepturile sale, dacă ele există, ce reies din Dreptul Comunitar.

Lecţia nr. 12
Libertatea de stabilire
Articolul 43
În conformitate cu dispoziţiile următoare, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui Stat Membru pe teritoriul unui alt Stat Membru. Această eliminare vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui State Membru stabiliţi pe teritoriul altui Stat Membru.

Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor, în speţă a societăţilor în sensul articolului 48 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia Statului Membru de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile.

Articolul 49
În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile cu privire la libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii Statelor Membre stabiliţi într-un alt Stat al Comunităţii decît cel al beneficiarului serviciilor.

Consiliul poate prin majoritate calificată la propunerea Comisiei să extindă dispoziţiile prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în Comunitate.

Libertatea de mişcare a liberilor profesionişti
Cazul C-268/99 Jany: cazul ţine de două prostituate care lucrau în Olanda. Curtea a stabilit că ambele erau libere profesioniste în sensul Dreptului Comunitar.

Paragraful 70: Este de competenţa curţii naţionale să determine în fiecare caz, în baza faptelor prezentate în faţa ei, dacă condiţiile îi permit să concluzioneze că prostituţia prestată de o persoană poate fi considerată ca liberă profesionistă, şi anume:

- se află în afara oricărei relaţii de subordonare în ceea ce priveşte selecţia activităţii, condiţiilor de lucru şi condiţiilor de remunerare;

- se află sub responsabilitatea personală a subiectului; şi

- în schimb primeşte o remunerare completă şi directă.

Cazul C-257/99 Gebhard: cazul ţine de un cetăţean al Germaniei care s-a mutat în Italia şi trăia acolo cu soţia sa (cetăţeană a Italiei), împreună cu ai lor trei copii. El a început să practice dreptul în Italia şi a folosit termenul de avvocato, care conform legii Italiene era interzis, dacă persoana nu este înregistrată la un Barou de Avocaţi Italian.
Paragraful 23: Dreptul de stabilire, prevăzut de articolele 43 şi 49 ale Tratatului, este asigurat atît pentru persoanele juridice în sensul articolului 48 al Tratatului şi persoanelor fizice care sunt cetăţeni ai Statelor Membre ale Comunităţii. Fiind supuse excepţiilor şi condiţiilor, aceste prevederi permit toate formele de activităţi ai liberilor profesionişti să fie exercitate pe teritoriul altui Stat Membru, să se formeze întreprinderi, precum şi agenţii, filiale şi companii subsidiare.

Paragraful 25: Conceptul de stabilire în sensul prevederilor Tratatului este deci unul foarte larg, oferind posibilitate cetăţenilor Comunităţii să participe pe baze stabile şi continue în viaţa economică a Statului Membru altul decît cel de origine şi să profite deci, prin contribuţia lor la interpenetrarea economică şi socială în cadrul Comunităţii la activităţile liberilor profesionişti.

Paragraful 26: În contrast, unde prestatorul de servicii se mută în alt Stat Membru, prevederile capitolului cu privire la servicii se aplică, în special al treilea paragraf al articolului 50, care presupune că persoana îşi urmăreşte activităţile acolo doar temporar.
Cazul C-386/04 Stauffer: cazul ţine de o fundaţie caritabilă din Italia care avea oficii comerciale în Germania. Curtea a stabilit condiţiile pe care fundaţia trebuia să le îndeplinească pentru a beneficia de pe urma libertăţii de stabilire:
Paragraful 19: Totuşi, pentru ca prevederile cu privire la libertatea stabilirii să se aplice, este în general necesar să se asigure o prezenţă permanentă în Statul Membru gazdă şi acolo unde proprietate imobiliară este procurată, acesta trebuie folosită în mod activ. Este clar din cele expuse de curtea naţională că fundaţia nu dispune de nici un fel de oficii în Germania cu scopul de a-şi exercita activităţile şi că serviciile secundare legate de închirierea proprietăţii sunt oferite de un agent de administrare a proprietăţii din Germania.
Cazul C-196/04 Cadbury’s Scwheppes: cazul ţine de o reglementare de taxare a Marii Britanii care stabilea impozitare diferenţiată dacă companiile subsidiare sunt sau nu sunt parte a unei companii naţionale sau străine.
Paragraful 54: Luînd în considerare obiectiul de integrare în Statul Membru gazdă, conceptul de stabilire în sensul prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de stabilire presupune urmărirea reală a unei activităţi economice prin intermediul unei stabiliri în acel Stat pentru o perioadă nedefinită (vezi cazul C-221/89 Factortame şi aţii [1991] ECR I-3905, paragraful 20, şi cazul C-246/89 Comisia v Marea Britanie [1991] ECR I-4585, paragraful 21). În consecinţă, aceasta presupune o stabilire reală a companiei în discuţie în cadrul Statului Membru gazdă şi urmărirea unei activităţi economice reale în acel Stat.

Drepturile liberilor profesionişti
Cazul 107/83 Klopp: cazul ţine de un jurist German care a dorit să practice dreptul în Franţa în calitatea sa de avocat, pe cînd în acelaşi timp să-şi păstreze legăturile iniţiale cu Baroul German. Baroul din Paris a refuzat aplicarea sa pe motiv că reglementările franceze permiteau calitatea de membru doar la un singur barou de avocaţi, motivul fiind că trebuiau să fie suficienţi avocaţi disponibili în cadrul curţilor naţionale atunci cînd se solicitau serviciile lor. Curtea a stabilit că aceste reglementări sunt contrare articolului 43 al Tratatului.
Măsurile direct discriminatorii
Cazul 2/74 Reyners: cazul ţine de un cetăţean al Olandei căruia i-a fost refuzat să practice dreptul în baza legii Belgiene pe motiv că el nu era cetăţean al Belgiei. Curtea a stabilit că acesta este un caz de discriminare directă şi deci încălca prevederile articolului 43 al Tratatului.
Măsurile indirect discriminatorii
Discriminarea indirectă ţine de reglementările care nu stabilesc vreo discriminare în momentul stabilirii limitărilor, dar sunt capabile să fie direcţionate mai mult spre străini decît cetăţeni naţionali. Efectul este că liberii profesionişti imigranţi sunt supuşi unor reglementări duble (atît din partea statului de origine cît şi cel de reşedinţă) comparativ cu cetăţenii care sunt supuşi numai reglementărilor statului de origine. Aceasta nu este cazul dacă imigrantul face parte din prima categorie de persoane – imigrare totală în alt Stat Membru fără vreun oficiu sau filială lăsată în urmă în Statul Membru de origine. În acest caz el va fi supus numai unei schimbări de reglementare însă consecutive.
Cazul 292/86 Gullung: cazul ţine de o reglementare franceză care obliga toţi juriştii să fie înregistraţi la un Barou. Reglementarea nu era discriminatorie, doar poate indirect discriminatorie, dar Curtea a fost în principiu de acord cu justificarea pe motiv de asigurare a principiilor morale şi etice a prestatorilor de servicii juridice şi controlul disciplinar a activităţii avocaţilor.
După abordarea de încălcare a nediscriminări bazate pe cetăţenie, fiind ulterior verificată de justificările posibile şi proporţionalitate, Curtea a fost în poziţia să examineze situaţii de nediscriminare care erau contrare scopului de dezvoltare a libertăţii de stabilire a liberilor profesionişti.
În cazul Gebhard C-55/94 Curtea a examinat o reglementare Italiană care nu permitea unui cetăţean al Germaniei şi practice dreptul sub numele de avvocato. Curtea nu a folosit modelul de discriminare indirectă, care a fost foarte bine dezvoltate de jurisprudenţa din trecut, şi nici nu a folosit modelul de nediscriminare care ar fi fost posibil în acest caz de stabilire primară. În loc Curtea a spus că:

Paragraful 37: Urmează totuşi din jurisprudenţa Curţii că măsurile naţionale care sunt capabile să limiteze sau să facă mai puţin atractiv exerciţiul drepturilor fundamentale garantate de Tratat trebuie să îndeplinească cumulativ patru condiţii: ele trebuie să fie aplicate într-o formă nediscriminatorie; ele trebuie să fie justificate de cerinţele obligatorii de interes general; ele trebuie să fie corespunzătoare atingerii scopurilor pe care le urmăresc; şi ele nu trebuie să meargă mai departe decît ceea ce este necesar pentru a le atinge ( vezi cazul C-19/92 Kraus v Land Baden-Wuerttemberg [1993] ECR I-1663, paragraful 32).
Cazul C-140/03 Comisia v Grecia (opticienii): cazul ţine de o reglementare grecească conform căreia opticienii calificaţi nu putea practica în mai mult decît un magazin specializat. Curtea a stabilit că măsura este contrară prevederilor articolului 43 al Tratatului:

Paragraful 28: În acest caz, trebuie de menţionată că măsura care interzice opticienilor calificaţi să activeze în mai mult decît un magazin specializat generează efectiv o restricţionare a libertăţii de stabilire a persoanelor fizice în sensul articolului 43 al Tratatului, indiferent de absenţa presupusă de discriminare pe motive de cetăţenie a profesioniştilor în discuţie.
Curtea apoi a considerat justificare de sănătate publică şi a stabilit că este disproporţională:
Paragraful 35: În acest caz, este suficient de menţionat că obiectivul de protecţie a sănătăţii publice pe care se bazează Republica Elenă poate fi atins prin măsuri care sunt mai puţin restrictive pentru libertatea de stabilire atît pentru persoane fizice cît şi persoane juridice, spre exemplu prin solicitarea prezenţei unor opticieni calificaţi salarizaţi sau asistenţi în fiecare magazin de optician, reguli cu privire la răspunderea civilă şi reguli cu privire la asigurarea activităţii profesionale.
Cazul C-309/99 Wouters: cazul ţine de o reglementare Olandeză care interzicea parteneriate multidisciplinare între membrii Baroului şi a auditorilor. Wouters a atacat această prevedere şi Curtea a stabilit că reglementarea constituie o restricţionare a dreptului de stabilire, dar apoi a spus că aceasta poate fi justificată pe motive de asigurare a integrităţii sistemului de servicii juridice.

Speţă

Dl. Derby este cetăţean al Statului Membru A. În ultimii 15 ani el a exercitat profesia de dentist. După ce şi-a organizat o afacere bine cunoscută în statul său de origine, el a decis să deschidă un al doilea oficiu în Statul Membru B, unde intenţionează să ofere servicii similare în calitate de liber profesionist. După ce a făcut o cercetare a reglementărilor corespunzătoare din Statul Membru B, el a descoperit că:

1. 
   Pentru a înregistra un oficiu de dentist el trebuie să achiziţioneze în proprietate un oficiu care are cel puţin 50 metri pătraţi, să aibă cel puţin 2 asistente, echipament care să-i ofere posibilitatea să presteze serviciile respective atît pentru copii cît şi pentru adulţi.
   
2. 
   El trebuie să fie înregistrat la Asociaţia de Dentişti şi pentru aceasta există o taxă de participare
   
3. 
   El trebuie să obţină o licenţă de dentist de la Ministerul Sănătăţii care este emisă pentru o perioadă de cel puţin 3 ani şi înainte de asta să treacă o examinare
   
4. 
   El trebuie să cunoască limba din Statul Membru B la nivelul 4 din 5 posibile.
   

Dl Derby doreşte să atace prevederile respective punînd la îndoială compatibilitatea lor cu Dreptul Comunitar. Consultaţi-l cu privire la drepturile sale, dacă acestea sunt, ce reies din Dreptul Comunitar.

Libertatea stabilirii persoanelor juridice: companiile
Articolul 48
Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui Stat Membru şi avînd sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Comunităţii sunt asimilate, în aplicarea prezentei sub-secţiuni, persoanelor fizice resortisante ale Statelor Membre.

Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără de scop lucrativ.

Pentru dreptul de stabilire al persoanelor juridice se aplică aceleaşi principii de clasificare ca şi în cazul persoanelor fizice. Astfel, dacă compania nu este dispusă să se stabilească permanent în alt Stat Membru prin prestarea de servicii, capitolul cu privire la servicii este aplicabil. Dacă persoana juridică doreşte să se stabilească permanent, există două posibilităţi: sau să plece din Statul Membru şi să se transfere în Statul Membru gazdă, sau să rămînă în Statul Membru de origine şi să deschidă reprezentanţe în Statul Membru gazdă. Curtea a dezvoltat cea mai mare parte din jurisprudenţa sa pentru al doilea scenariu. Şi aceasta trebuie să fie considerat normal pentru că plecarea dintr-un Stat Membru în altul nu poate fi considerată ca opţiune doar decît în cazuri foarte limitate care de obicei ţin de regimurile de impozitare şi avantaje comparative pe care le oferă sistemul naţional de impozitare.
Vom trece acum la puţinele cazuri de plecare din Statul Membru de origine şi vom vedea poziţia Curţii
Dreptul de plecare
Cazul 81/87 Daily Mail
Cazul ţine de o companie Britanică care a intenţionat să-şi mute oficiul central din Marea Britanie în Olanda. Ea a fost refuzată pe motiv că legislaţia fiscală a Marii Britanii nu permitea acest lucru decît după ce Secretarul de Stat nu elibera un certificat prin intermediul căruia compania plătea impozitele pentru bunurile transferate dintr-un Stat în altul. Daily Mail a argumentat că articolul 48 al Tratatului a fost încălcat. Curtea nu a fost de acord:
Paragraful 7: Este bine cunoscut că motivul principal al transferului propus de oficiul central de administrare este oferirea posibilităţii pentru reclamant, după stabilească oficiul său în Olanda cu scop de evitare a impozitării, să vîndă o parte semnificativă a bunurilor sale, fără a fi obligat să plătească careva taxe care ar putea apărea de pe urma acestor tranzacţii în conformitate cu legislaţia fiscală a Marii Britanii
Curtea a stabilit deci că principalul motiv de transfer a oficiului principal a fost de a evita plata impozitelor. Curtea a continuat că respectivele reglementări nu ţineau de interdicţia de deschide un nou oficiu în Olanda, ci de chestiuni de drept intern cum este legislaţia fiscală, care urmează să fie respectată de entităţile create pe teritoriul ei şi este de competenţa Statelor Membre să reguleze aceste sectoare.

Curtea a fost foarte directă – Dreptul Comunitar nu este în poziţia să ofere astfel de libertăţi, atunci cînd există un abuz al libertăţii – în acest caz utilizarea drepturilor de stabilire pentru a evita impozitarea. Dacă Daily Mail intenţiona numai să deschidă o reprezentanţă sau companie subsidiară, atunci ea nu avea nici o problemă cu legislaţia Marii Britanii. Totodată, dacă compania doreşte să-şi transfere toată proprietatea sa, ea trebuie să fie supusă reglementărilor legii naţionale, aşa după cum a spus corect Curtea, pentru că ele sunt creaturi ale legii naţionale şi trebuie să se conformeze cu ceea ce dreptul naţional prevede la capitolul capacităţii lor de tranzacţionare.

Accesul pe piaţa Statului Membru gazdă
Accesul pe piaţa Statului Membru gazdă poate lua forma de transfer al oficiului, cînd compania migrează complet de la un Stat Membru la altul. Acestea sunt cazuri foarte rare şi unele State Membre cum ar fi Germania şi Austria interzic astfel de practici.

A doua, şi cea mai des întîlnită formă de acces a pieţii este deschiderea unei filiale sau companii subsidiare în Statul Membru gazdă. Aceasta a fost în centrul atenţiei Curţii în domeniul dreptului de stabilire al companiilor.
Cazul 79/85 Seger
Cazul ţine de un director de companie incorporată în baza dreptului englez şi un cetăţean Olandez, care a fost refuzat de autorităţile Olandeze să primească asigurare medicală, după ce el a înregistrat o companie subsidiară în Olanda a primei companii Engleze pe care el a înregistrat-o anterior şi a decis să se mute în Olanda. Curtea:
Para 15: Se cunoaşte deja că dreptul de rambursare al cheltuielilor legate de boală ţin de o persoană şi nu de companie. Totuşi, cerinţa ca o companie formată în baza dreptului unui alt Stat Membru să fie tratat la fel ca şi companiile locale înseamnă că angajaţii acesteia trebuie să aibă dreptul să fie afiliaţi la un mecanism de securitate socială. Discriminarea împotriva angajaţilor materializat în faptul că se refuză accesul la un mecanism de securitate socială restricţionează indirect libertatea companiilor din alte State Membre să se stabilească prin intermediul unei agenţii, filiale sau companii subsidiare în Statul Membru în discuţie. Această poziţie este susţinută de Programul General al Consiliului de abolire a restricţiilor la libertatea de stabilire din 18 decembrie 1961, care prevede recomandări utile cu privire implementarea respectivelor prevederi din Tratat: toate prevederile şi practicile administrative care refuză sau restricţionează dreptul de a face parte dintr-un mecanism de securitate socială, în special mecanisme de asigurare medicală, trebuie să fie considerate restricţii la libertatea de stabilire.

Paragraful 16: În ceea ce priveşte dubiile exprimate de curtea naţională cu privire la semnificaţia faptului că compania Engleză cu siguranţă nu desfăşoară activitate în Marea Britanie, urmează de stabilit că pentru aplicarea prevederilor cu privire la libertatea de asociere articolul 48 al Tratatului cere numai ca companiile să fie formate în conformitate cu legea Statelor Membre şi să aibă un oficiu înregistrat, administrare centrală sau loc principal de afaceri în cadrul Comunităţii. Odată ce aceste prevederi sunt îndeplinite, faptul că compania îşi administrează activitatea printr-o reprezentanţă în alt Stat Membru este irelevant.
Abordarea Curţii cu privire la libertatea de stabilire a fost bazată doar pe interpretarea largă a articolului 48 al Tratatului. Este corect că Curtea este nerăbdătoare să promoveze interpenetrarea sectoarelor de companii între Statele Membre şi să implementeze într-adevăr principiul de alocare eficientă a surselor de producere şi a surselor de produse.
Nu se poate spune acelaşi lucru de sectorul de concurenţă regulatorie, care de fapt este cazul cînd articolele 43 şi 48 ale Tratatului sunt suprautilizate de indivizi şi companii pentru a evita regulile naţionale cu privire stabilirea companiilor. Dacă de readus în actualitate decizia pe Daily Mail, trebuie menţionat că cazul pe care îl vom analiza cum nu merge pe aceeaşi linie de analiză.
Cazul C-212/97 Centros
Cazul ţine de doi cetăţeni ai Danemarcei care au înregistrat o companie în Marea Britanie, Centros LTD. În baza legii Marii Britanii nu existau careva cerinţe cu privire la capitalul social minim în momentul înregistrării. Urmînd înregistrarea în Marea Britanie, Centros a aplicat pentru a deschide o filială în Danemarca. Oficiul de înregistrare din Danemarca a refuzat solicitarea pe motiv că cei doi fondatori ai companiei din Marea Britanie nu au intenţionat de fapt să aibă careva activitate acolo, dar au folosit prevederile articolului 48 pentru a evita reglementările cu privire la capitalul minim care erau în Danemarca. Curtea:
Paragraful 26: În prezentul caz, prevederile legii naţionale, aplicarea cărora subiecţii respectivi au încercat s-o evite, sunt reguli ce ţin de formarea companiilor şi nu reguli cu privire la organizarea anumitor activităţi de comerţ, profesionale sau afaceri. Prevederile Tratatului cu privire la libertatea stabilirii sunt direcţionate anume pentru a permite companiilor formate în conformitate cu legea unui Stat Membru şi care au un oficiu înregistrat, administrare centrală sau loc principal de afacere în cadrul Comunităţii, să urmeze activităţi în alte State Membre prin intermediul unei agenţii, filiale sau companii subsidiare.

Paragraful 27: Acesta fiind cazul, faptul că un cetăţean al unui Stat Membru care doreşte să înregistreze o companie, alege Statul Membru care are reguli cu privire la întreprinderi care îi par mai puţin restrictive şi să înregistreze filiale în alte State Membre, nu poate în esenţa lor să constituie un abuz al dreptului de stabilire. Dreptul de a înregistra companii în conformitate cu legea Statului Membru şi formarea filialelor în alte State Membre este un element indispensabil în exerciţiul în cadrul pieţii comune a libertăţii de stabilire garantate de Tratat.
După cum doctrina de sediu real versus locul incorporării nu au fost examinate nici în Centros nici în Inspire Art, Curtea a avut posibilitatea să examineze acest subiect şi să se exprime cu privire la compatibilitatea acestor doctrine cu prevederile din Tratat în cazul Uberseering.
Cazul C-208/00 Uberseering

Cazul ţine de o companie Olandeză, Uberseering, care a contractat o companie Germană, NCC, pentru ca aceasta să efectueze lucrări de reparaţie în Dusseldorf la un şantier, compus dintr-un garaj şi un motel. După ce lucrul a fost finalizat, Uberseering a cerut despăgubiri datorită lucrului defectuos. Înainte de a înainta cerere în curtea germană, compania a fost achiziţionată de doi cetăţeni Germani. Curtea de circumscripţie a examinat cazul şi a depistat că odată ce Uberseering şi-a transferat sediul de afaceri (în rezultatul achiziţionării cotelor din companie de către cetăţeni Germani, şi deci compania s-a transferat de asemenea în Germania), aceasta nu dipsunea de personalitate juridică în baza legii Germane pentru a fi capabilă să înainteze cereri de recuperare a pierderilor, refuzînd astfel cererea. Uberseering a atacat prin apel decizia şi Curtea de Apel şi aceasta a transmis cazul spre examinare la Curtea Europeană de Justiţie.