Suport de Curs

Speţă

Brands Corporation Inc este o întreprindere bine stabilită care s-a stabilit în mai multe State Membre al UE, cu excepţia Statului Membru A şi deţine o reţea de distribuţie integrată foarte bine, comercializînd o gamă largă de produse în interiorul pieţei comune. Politica sa comercială este să penetreze ceea ce a mai rămas din piaţa UE, dintre care face parte Statul Membru A. Autorităţile acestui Stat Membru sunt cunoscute de mai mulţi comercianţi ca avînd reguli foarte stricte cu privire la calitatea produselor, scopul lor de utilizare şi intenţia de proteja moştenirea culturală a ţării, inclusiv bucatele tradiţionale, obiceiuri şi mediul de care dispune ţara.

Brands Corporation Inc. planifică să importe în Statul Membru A următoarele produse:

a) reviste şi alte publicaţii cu conţinut obscen

b) combustibil

c) fructe şi legume

d) îmbrăcăminte pentru adulţi şi copii, produse din fibre sintetice

e) aur ca materie primă pentru producerea bijuteriilor în Statul Membru A

f) electricitate şi gaz

h) o serie de specii de animale pentru a iniţia producerea de blănuri şi paltoane

i) băuturi alcoolice cu aditive
După consultarea cu compania juridică, întreprinderea a primit următoarele răspunsuri:

a) În Statul Membru A este completamente interzisă producerea, comercializarea publicaţiilor cu caracter obscen

b) Pentru a importa combustibil, Brands Corporation Inc. trebuie să se înregistreze la autorităţile locale şi să asigure rezerve de 10% din consumul de combustibil (pentru anul trecut pentru întreaga ţară), disponibilă din momentul începerii distribuţiei pentru a asigura disponibilitatea combustibilului Statului Membru A pentru anul viitor; achiziţiile de rezerve trebuie să se facă de la rafinăriile din Statul Membru A.

c) Importul de fructe şi legume este posibil

d) Sunt completamente interzise importurile în Statul Membru A a hainelor produse din fibre sintetice datorită motivelor legate de protecţia sănătăţii consumatorilor

e) Aurul nu poate fi importat în Statul Membru A, deoarece aceasta este considerat un produs strategic în ţară iar producătorii de bijuterii cumpără materia primă numai de la companiile locale, cărora li s-a încredinţat extragerea şi livrarea materiei prime pentru întreaga ţară. Extragerile se fac numai din respectivul Stat Membru.

f) Electricitatea poate fi comercializată în Statul Membru A dar numai dacă aceasta este produsă din resurse renovabile de energie. Alte forme de electricitate nu se permit să intre în ţară. Consumul de gaz este completamente interzis în ţară din considerente de protecţie a mediului. În schimb consumatorii utilizează electricitatea produsă în resurse renovabile de energie.

h) Există un grup de specii de animale în Statul Membru A care sunt prezente numai acolo şi există o interdicţie totală de import a unor astfel de animale, luîndu-se în considerare pericolul de dispariţie totală a acestor specii.

i) Statul Membru A interzice orice aditive în produsele alcoolice. Totuşi, se permite utilizarea aceloraşi aditivi în băuturile nealcoolice.
După consultările respective Brands Corporation Inc. a decis să înceapă importul de fructe şi legume. După ce a fost dezvoltată reţeaua de distribuţie şi produsele au ajuns la magazinele din Statul Membru A, Brands Corporation Inc. a primit un raport despre următoarele evenimente:

a) 30 din 34 de magazine din Statul Membru A au fost supuse unor atacuri vandalice din partea localnicilor şi toate depozitele de fructe şi legume din acele magazine au fost distruse.

b) 67 din 80 de camioane care aduceau fructele şi legumele în Statul Membru A au fost furate şi nu s-a găsit urma lor după 2 luni de la momentul dispariţiei.

c) 245 din 300 de angajaţi ai Brands Corporation Inc din Statul Membru A au transmis cererile lor de concediere către oficialii companiei, menţionînd motivele personale legate de familie pentru a pleca de locul curent de lucru.

d) Poliţia şi alte structuri ale ordinii de drept din Statul Membru A nu au luat acţiuni de substanţă după ce au avut loc actele şi incidentele respective, cu excepţia unui grup redus de adolescenţi care au fost văzuţi la locul comiterii faptelor, dar care au fost eliberaţi după ce nu s-au găsit suficient probe.
Consultaţi Brands Corporation Inc. cu privire la drepturile lor, dacă ele există, ce reies din Dreptul Comunitar.

Obiective de Referinţă

• 
  să determine care sunt scopurile reglementărilor din Tratatul de la Roma (articolele 28-30) din punct de vedere economic în prisma integrării Europene a Statelor Membre
  
• 
  să distingă interdicţiile impuse de Tratat pentru Statele Membre pentru reglementările naţionale cu privire la taxare (import şi export)
  
• 
  să distingă care sunt interdicţiile echivalente cu restricţiile cantitative la importuri (de la Dassonvile la Keck şi mai departe);
  
• 
  să determine diferenţa de tratament al restricţiilor de import şi celor de export;
  
• 
  să cunoască care sunt excepţiile de ordin moral, politică publică, securitate publică, protecţia vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor etc., precum şi modul în care aceste excepţii sunt aplicate de către Comunitate şi Curtea Europeană de Justiţie.
  

Lecţia nr. 11
Libertatea circulaţiei persoanelor
În domeniul de libertate a circulaţiei persoanelor, Curtea a utilizat principiul de nediscriminare care este menţionat în articolul 12 al Tratatului:
În domeniul de aplicare a prezentului Tratat şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motive de naţionalitate.
Pot fi 3 situaţii cînd se aplică discriminarea:

Discriminare directă / măsuri aplicabile distinctibil

Discriminare indirectă / măsuri aplicabile indistinctibil

Măsuri nediscriminatorii

Discriminare directă:
Cazul 2/74 Reyners – legea Belgiană a stabilit că numai cetăţenii Belgiei pot exersa funcţia de jurist.

Această formă de discriminare încalcă prevederile articolelor 39, 43, 49 sau 18 şi / sau Directivei 2004/38, cu excepţia faptului cînd pot fi justificate de una din derogările exprese din Tratat, precum şi să respecte principiul proporţionalităţii şi compatibilitatea cu drepturile omului (în anumite cazuri).

Discriminare indirectă
Se referă la cazurile cînd se aplică reguli egale pentru toţi subiecţii, însă în fapt favorizează cetăţenii Statului Membru. Spre exemplu, solicitarea ca toţi juriştii care doresc să profeseze avocatura să aibă diplomă de studii eliberată de o universitate recunoscută de Statul Membru gazdă.
Acum vom trece la analiza reglementărilor din sectorul libertăţii circulaţiei lucrătorilor ca prima formă de circulaţie a persoanelor pe care Curtea a avut s-o cerceteze în primii ani de existenţă a Comunităţii.
Libertate circulaţiei lucrătorilor
Articolul 39

1. 
   Libertatea circulaţiei lucrătorilor va fi asigurată în cadrul Comunităţii.
   
2. 
   Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii Statelor Membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
   
3. 
   Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
   

1. 
   De a accepta oferte reale de încadrare în muncă
   
2. 
   De a circula liber în acest scop pe teritoriul Statelor Membre
   
3. 
   De şedere într-un Stat Membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză
   
4. 
   De a rămîne pe teritoriul unui Stat Membru după ce a fost încadrat în muncă în acest Stat, în condiţiile care fac obiectul unor regulamente de aplicare stabilite de Comisie.
   

4. 
   Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în serviciul public.
   

Definiţia de lucrător
Conform cazului 66/85 Lowrie-Blum:

Paragraful 17:“Elementul esenţial al relaţiei de muncă, este totuşi că pentru o anumită perioadă de timp o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane pentru care primeşte în schimb remunerare”

Cazul 53/81 Levin:

Paragraful 13: În acest sens trebuie de atenţionat că aceste concepte (lucrător şi activitate ca persoană angajată) definesc domeniul de aplicare a unei dintre cele mai importante libertăţi garantate de Tratat şi deci nu poate fi interpretată restrictiv.
Para 15: Deşi angajarea pe zi incompletă de muncă ar putea oferi un venit mai mic decît cel considerat a fi o limită minimă pentru subzistenţă, în acelaşi timp constituie un mijloc efectiv pentru mai multe persoane de a-şi îmbunătăţi condiţiile lor de trai, iar eficienţa Dreptului Comunitar ar fi fost limitată şi atingerea obiectivelor Tratatului compromise dacă utilizarea drepturilor oferite de principiul liberii circulaţii a lucrătorilor s-ar fi rezervat numai pentru persoane implicate în regim de lucru complet şi care ar obţine în rezultat, un salariu cel puţin echivalent cu salariul minim garantat în sectorul de lucru în considerare.
Para 17: Trebuie totuşi de menţionat că în timp ce angajarea pe zi incompletă de lucru nu este exclusă din domeniul de aplicare a reglementărilor de libertate a circulaţiei lucrătorilor, aceste reguli oferă numai dreptul de a căuta activităţi efective şi veritabile, excluzîndu-se activităţile de o amploare mică care urmează a fi considerate exclusiv marginale şi secundare. Reiese atît din noţiunea principiului de liberă circulaţie a lucrătorilor cît şi de locul pe care îl deţin regulile ce ţin de acest principiu în sistemul Tratatului în întregime că acele reguli garantează libera circulaţie numai pentru acei care practică sau sunt dispuşi să practice o activitate economică.
Cazul C-357/89 Raulin:

Paragraful 10: Urmează a fi susţinut de la bun început că Curtea a stabilit de nenumărate ori că conceptul de lucrător dispune de un înţeles Comunitar şi nu urmează a fi interpretat într-o formă restrictivă. Cu toate acestea, pentru a fi considerat lucrător, persona trebuie să practice activităţi efective şi veritabile, fiind excluse activităţile de o amploare mică care urmează a fi considerate exclusiv marginale şi secundare. Caracterul esenţial al unei relaţii de angajare este că pentru o perioadă de timp o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane pentru care primeşte în schimb remunerare (vezi în special decizia pe cazul 197/86 Brown v Secretary of State for Scotland [1988] ECR 3205, paragraful 21). În acest context, natura relaţiei juridice dintre angajat şi angajatori nu este decisivă la capitolul aplicării articolului 39 al Tratatului (vezi decizia pe cazul 344/87 Bettray v Staatssecretaris van Justitie [1989] ECR 1621, paragraful 16).
Paragraful 13: Urmează a fi reamintit că în timp ce serviciul pe zi incompletă de muncă nu este exclus din domeniul de aplicare a regulilor cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor, acestea se referă doar la căutarea unei activităţi efective şi veritabile, excluzîndu-se activităţile de o amploare mică care urmează a fi considerate exclusiv marginale şi secundare (decizia pe cazul Case 53/81 Levin v Staatssecretaris van Justitie [1982] ECR 1035, paragraful 17). Este de competenţa curţilor naţionale să dispună de respectivele constatări a faptelor pentru a determina dacă persoana implicată poate fi considerată lucrător în sensul jurisprudenţei Curţii.
Cazul C-188/00 Curz:

Paragraful 32: În acest sens, este deja o jurisprudenţă consolidată că conceptul de lucrător are un sens special Comunitar şi nu urmează a fi interpretat în sens îngust. El trebuie definit în corespundere cu criteriile obiective care identifică o relaţie de muncă prin referire la drepturile şi obligaţiile persoanelor în discuţie. Pentru a fi considerat lucrător, o persoană trebuie să urmărească o activitate care este veritabilă şi efectivă, excluzîndu-se activităţile de o amploare mică încît sunt considerate exclusiv marginale şi secundare. Elementul esenţial al relaţiei de muncă este că pentru o perioadă de timp o persoană prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane şi primeşte în schimb o remunerare. Prin contrast, nici natura sui generis a relaţiei de muncă aflată sub guvernarea legii naţionale, nici nivelul de productivitate al persoanei în discuţie, originea fondurilor din care se plăteşte remunerarea sau caracterul limitat al remunerării nu pot avea vreo consecinţă asupra faptului dacă persoana este lucrător în sensul Dreptului Comunitar (vezi, în ceea ce priveşte articolul 39 al Tratatului în special cazul Case 66/85 Lawrie-Blum [1986] ECR 2121, paragrafele 16 şi 17; cazul 197/86 Brown [1988] ECR 3205, paragraful 21; cazul 344/87 Bettray [1989] ECR 1621, paragraful 15 şi 16; cazul C-357/89 Raulin [1992] ECR I-1027, paragraful 10; şi cazul C-3/90 Bernini [1992] ECR I-1071, paragrafele 14 pînă la 17; şi, în ceea ce priveşte articolul 6(1) al Deciziei No 1/80, cazul C-36/96 Günaydin [1997] ECR I-5143, paragraful 31, cazul C-98/96 Ertanir [1997] ECR I-5179, paragraful 43, şi Birden, paragrafele 25 şi 28).

Persoanele care sunt în căutare de lucru sunt calificaţi ca lucrători în sensul Dreptului Comunitar
Cazul C-85/96 Martinez Sala

Paragraful 32: În contextul articolului 39 al Tratatului şi Regulamentului 1612/68, o persoană care, pentru o anumită perioadă de timp, prestează servicii pentru şi sub conducerea unei alte persoane şi în schimb primeşte o remunerare trebuie considerată lucrător. Odată ce relaţia de muncă s-a finalizat, persoana în discuţie de regulă îşi pierde statutul de lucrător, deşi acest statut ar putea produce anumite efecte după ce relaţia de muncă s-a finalizat, şi o persoană care în mod veritabil este în căutare de lucru trebuie de asemenea să fie considerat lucrător (vezi, în acest sens, cazul 66/85 Lawrie-Blum [1986] ECR 2121, paragraful 17, cazul 39/86 Lair [1988] ECR 3161, paragrafele 31 pînă la 36, şi cazul C-292/89 Antonissen [1991] ECR I-745, paragrafele 12 şi 13).
Cazul C-138/02 Collins:

Paragraful 28: După cum reiese din documentele prezentate la Curte de Comisarul de Securitate Socială, Dl. Collins a prestat lucru ocazional în Marea Britanie în baruri şi puburi şi în vînzări în timpul unei şederi de 10 luni în anul 1981. Totuşi, chiar şi dacă aşa activitate ocupaţională satisface condiţiile stabilite în paragraful 26 al prezentei decizii pentru ca să se accepte că în timpul şederii reclamantului în procedura actuală, acesta a avut statut de lucrător, nu se poate identifica nici o legătură între acea activitate şi căutarea unui alt loc de muncă peste 17 ani după ce prima s-a finalizat.

Paragraful 29: În absenţa unei legături suficient de strînse cu piaţa muncii a Marii Britanii, situaţia Dl Collins trebuie deci comparată cu cea a oricărui cetăţean al oricărui Stat Membru care este în căutarea primului său loc de lucru în alt Stat Membru.
Cazul C-292/89 Antonissen:

Paragraful 21: În absenţa prevederilor Comunitare care prevăd o perioadă de timp în decursul cărora cetăţenii Comunităţii care sunt în căutare de lucru într-un Stat Membru să poată rămîne acolo, o perioadă de şase luni, aşa cum este prevăzut în legislaţia naţională în dispută în procedura principală, nu pare a fi în principiu insuficientă pentru a nu-i oferi persoanelor respective să se aprecieze în Statul Membru gazdă faţă de ofertele de angajare care să corespundă calificărilor lor ocupaţionale şi să ia, dacă este necesar, măsurile respective pentru a fi angajaţi şi, deci nu periclitează eficienţa principiului de liberă circulaţie. Totuşi, dacă la expirarea acestei perioade persoana respectivă aduce probe că continuă să caute angajare şi că dispune de şanse reale de a fi angajat, ea nu poate fi solicitată să plece de pe teritoriul Statului Membru gazdă.
Directiva 2004/38 nu stabileşte vreun termen limită de şedere în Statul Membru gazdă atît timp cît persoana aduce probe că este în căutare de lucru – articolul 14(4)(b). De asemenea, în baza articolului 7(3) al Directivei există excepţii pentru cazurile cînd lucrătorii îşi pierd statutul lor de lucrător.

Lucrătorii au dreptul să plece din Statul Membru de origine
Cazul C-415/93 Bosman:

Paragraful 103: Este suficient de menţionat că deşi regulile în dispută în procedura principală de asemenea se aplică şi la transferurile dintre cluburile care sunt în diferite asociaţii naţionale din cadrul aceluiaşi Stat Membru şi sunt similare celor care guvernează transferurile dintre cluburi care fac parte din aceeaşi asociaţie naţională, acestea oricum afectează accesul jucătorilor la piaţa muncii din alte State Membre şi sunt deci capabile să limiteze libertatea circulaţiei lucrătorilor. Ele nu pot deci să fie considerate comparabile cu regulile ce ţine de aranjamentele de comercializare pentru bunuri care în decizia pe cazul Keck şi Mithouard au fost considerate ca nefiind sub incidenţa articolului 28 al Tratatului (vezi de asemenea, în ceea ce priveşte libertatea prestării serviciilor, cazul C-384/93 Alpine Investments v Minister van Financiën [1995] ECR I-1141, paragrafele 36 pînă la 38).
Paragraful 104: În consecinţă, regulile de transfer constituie un obstacol pentru libera circulaţie a lucrătorilor care este interzisă de articolul 39 al Tratatului. Ar fi putut să fie altfel numai dacă acele reguli ar fi urmărit un scop legitim compatibil cu Tratatul şi ar fi fost justificate de motivele de interes public. Dar chiar şi dacă acesta ar fi fost cazul, aplicarea acestor reguli ar fi trebuit să fie într-aşa o formă încît să asigure atingerea obiectivelor în discuţie şi să nu treacă de limita a ceea ce este necesar pentru atingerea acestui scop (vezi, inter alia, decizia pe cazul Kraus, menţionat mai sus, paragraful 32, şi cazul C-55/94 Gebhard [1995] ECR I-0000, paragraful 37).
Cazul C-10/90 Masgio:

Paragraful 18: În special, Curte a acceptat că scopurile articolelor 39 şi 43 ale Tratatului nu ar fi fost atinse dacă, în consecinţa exerciţiului drepturilor lor de liberă circulaţie, lucrătorii imigranţi ar pierde avantajele lor în sectorul de securitate socială garantate lor de legile unui singur Stat Membru (vezi spre exemplu cazul 24/75 Petroni v ONPTS [1975] ECR 1149, paragraful 13; cazul 807/79 Gravina v Landesversicherungsanstalt Schwaben [1980] ECR 2205, paragraful 6; Case 284/84 Spruyt, citat mai sus, paragraful 19; şi cazul C-293/88 Winter-Lutzins, citat mai sus, paragraful 14). O astfel de consecinţă ar limita lucrătorii Comunităţii de dreptul lor de liberă circulaţie şi ar constitui în consecinţă un obstacol pentru această libertate (vezi vazul C-228/88 Bronzino v Kindergeldkassse [1990] ECR I-531, paragraful 12, şi cazul C-12/89 Gatto v Bundesanstalt fuer Arbeit [1990] ECR I-557).
Paragraful 19: Este clar că o prevedere de genul celeia examinate de curtea naţională este în stare, chiar şi dacă se aplică fără diferenţă de naţionalitate pentru lucrătorii în discuţie, să pună lucrătorii imigranţi într-o poziţie mai rea în ceea ce priveşte securitatea socială comparativ cu cei care au lucrat doar într-un singur Stat Membru.
Lucrătorii nu sunt solicitaţi să obţină un permis de şedere înainte ca să înceapă lucrul, după cum dreptul de reşedinţă este unul fundamental şi nu este dependent de prezenţa permisului de şedere.
Cazul 188/75 Watson and Belman

Paragraful 15: În continuare, preambulul Directivei 73/148 din 21 mai 1973 cu privire la abolirea restricţiilor la circulaţia şi şederea în cadrul Comunităţii a cetăţenilor Statelor Membre în ceea ce priveşte stabilirea şi prestarea serviciilor prevede că libertatea stabilirii poate fi implementată pînă la capăt numai dacă se acordă un drept de şedere permanentă persoanelor care urmează să se bucure de dreptul de stabilire şi că acea libertate de a presta servicii presupune că persoanele care prestează şi beneficiază de pe urma serviciilor au dreptul de şedere pe perioada în timpul căreia serviciile sunt prestate.

Paragraful 16: Prevederile Tratatului şi legislaţia secundară a Comunităţii la care s-a făcut referire, implementează principiul fundamental prezent în articolul 3(c) al Tratatului, care prevede că, în vederea realizării scopurilor prevăzute în articolul 2, acţiunea Comunităţii presupune, eliminarea între Statele Membre a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului.

Aceste prevederi prevalează faţă de regulile naţionale care ar putea intra în conflict cu ele.
Drepturile de muncă
Articolul 1 şi 2 al Regulamentului 1612/68 prevede că:

Articolul 1:

1. Orice resortisant al unui Stat Membru, indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de acces la o activitate salariată şi de a desfăşura această activitate pe teritoriul altui Stat Membru, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor Statului respectiv.

2. Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt Stat Membru, de aceeaşi prioritate ca şi resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte accesul la locurile de muncă disponibile.

Articolul 2:

Orice resortisant al unui Stat Membru şi orice angajator care desfăşoară o activitate pe teritoriul unui Stat Membru pot face schimb de cereri şi de oferte de încadrare în muncă şi pot încheia şi executa contracte de muncă, în conformitate cu actele cu putere de lege şi cu actele administrative în vigoare, fără a da naştere la discriminări.

Cazuri de discriminare directă:
Cazul C-283/99 Comisia v Italia: Cazul ţine de o prevedere naţională a Italiei care spune că companiile de securitate private pot oferi serviciile respective cu condiţia că compania are naţionalitate Italiană (stat de reşedinţă) şi că angajaţii săi sunt cetăţeni Italieni.
Paragraful 17: Trebuie menţionat de la bun început, după cum recunoaşte însăşi Guvernul Italiei, că prevederile cu privire la naţionalitate care se conţin în articolele 134 şi 138 ale Legislaţiei Consolidate sunt capabile să constituie restricţii la libera circulaţie a persoanelor, libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii, după cum este prevăzut în articolele 39, 43 şi 49 ale Tratatului.
Paragraful 23: Guvernul Italiei a declarat în timpul audierilor că gardienii de securitate privaţi care au depus jurămînt nu pot să-şi desfăşoare activitatea în bază de liberi profesionişti ci trebuie să fie angajaţi. Este deci necesar de considerat condiţia de cetăţenie stabilită în articolul 138 al Legislaţiei Consolidate, şi posibilele justificări pentru aceasta, numai din punctul de vedere dacă aceasta constituie un obstacol pentru libertatea circulaţiei lucrătorilor.
Paragraful 25: În continuare, trebuie menţionat că, spre deosebire de prevederile Tratatului cu privire la libertatea stabilirii şi libertatea de prestare a serviciilor, articolul 39 al Tratatului, ce ţine de libertatea circulaţiei lucrătorilor, nu face nici o derogare în ceea ce priveşte activităţile ce ţin de exercitarea autorităţii publice. Articolul 39(4) doar spune că prevederile acestui articol nu se vor aplica pentru angajarea în serviciul public. După cum a comentat Avocatul General în paragraful 26 al Opiniei sale conceptul de angajare în serviciul public nu include în sine angajarea de către o persoană privată fizică sau juridică, indiferent care sunt responsabilităţile angajatului. Astfel, nu se pune la îndoială că gardienii de securitate privaţi care au depus jurămînt nu fac parte din serviciul public. În consecinţă, articolul 39(4) al Tratatului nu este aplicabil pentru prezentul caz.
Cazul 167/73 Comisia v Franţa: cazul ţine de o prevedere Franceză care spune că un anumit procent din angajaţi ai navelor comerciale maritime trebuie să fie cetăţeni Francezi (o rată de 3 cetăţeni Francezi versus 1 non Francez pentru navele maritime comerciale).