Referat la istorie pe tema

Anii ’60 ai secolului al XIX-lea sunt marcaţi prin nişte greşeli grave ale lui Napoleon al III-lea în politica externă. O lovitură enormă prestigiului Imperiului al II-lea si personal lui Napoleon I a adus eşecul aventurii mexicane. Expediţia armata în Mexic a început în 1862 şi prevedea ca Mexicul să devină o colonie a Franţei. Cucerirea Mexicului trebuia să fie un pas spre formarea unui impreiu vast dependent de Franţa, dar aceasta a stârnit o nemulţumire din partea Marei Britanei şi S.U.A. şi a adus la un război colonial îndelungat ce a cerut de la Franţa enorme cheltuieli materiale şi pierderi de vieţi. În 1867 armatele franceze, după insistarea categorică a guvernului S.U.A. au părăsit Mexicul. Urmări grele pentru Franţa a avut şi greşala lui Napoleon al III-lea când el a permis Prusiei şi Italiei să încheie o înţelegere militară împotriva Austriei, sperând ca prim-ministrul Prusiei – Bismark nu va împiedica Franţei de a ieşi împotriva Belgiei şi Luxemburgului sau va “compensa” neutralitatea ei prin transmiterea la al doilea imperiu a unui oarecare teritoriu german. Neutralitatea Franţei a uşurat Prusiei să obţină victoria asupra Austriei în Războiul din anul 1866. Însă după formarea în anul 1867 a Uniunii Germane de Nord, Bismark a refuzat categoric realizarea promisiunilor sale către Napoleon al IIII-lea. După aceasta relaţiile între Franţa şi Prusia s-au înrăutăţit brusc. Până atunci relaţiile Franţei cu majoritatea ţărilor europene erau stricate: refuzarea lui Napoleon al III-lea la obligaţiile sale faţă de înţelegerea franco-rusă din 1859 şi încercarea în 1863 de a da un sprijin diplomatic răscoalei poloneze l-a dispus pe Alexandru al II-lea împotriva Franţei; aventurile coloniale ale lui Napoleon al III-lea au înteţit relaţiile cu Marea Britanie, la aceasta a contribuit şi construcţia în 1869 a canalului Suez, făcut în pofida împotrivirii Marei Britanei şi nimerit în mâinile capitaliştilor francezi; urmări negative pentru Franţa a avut şi politica ei în Italia ce împiedica unificarea ei. Astfel politica externă a lui Napoleon al III-lea la sfârşitul anilor ’60 a adus la ceea că Franţa s-a aflat într-o stare de izolare deplină.

Tot din această cauză în ţară a început o criză economică nouă. Astfel în alegerile în Corpul Legislativ opoziţia liberală a biruit. Măcar că erau înfăptuite reforme muncitorii făceau greve. Toate acestea spuneau că în Franţa a venit o criză guvernamentală mare şi al doilea imperiu abia reţine puterea sa.

Războiul franco-prusian era constituit din cauza rezultatului politicii imperialiste ce apăra al II-lea imperiu şi din cauza apariţiei unui stat nou agresiv Prusia ce dorea să-şi consolideze dominaţia sa în Europa. Cercurile cârmuitoare în Franţa contau în rezultatul războiului cu Prusia să preîntâmpine unificarea Germaniei ân care ei vedeau un pericol pentru situaţia Franţei în Europa şi cucerirea malului stâng al Rinului. Napoleon al III-lea căuta în acest război ieşire din criza politică adâncă, care în anii ’60 a luat un caracter ce punea în primejdie imperiul. Câştigul acestui război după calculele lui Napoleon al III-lea trebuia să întărească poziţia Imperiului al doilea care în anii ’60 era tare zdruncinată. Prusia conta pe câştigul ei şi luarea de la Franţa a provinciilor Elzas şi Lotaringia – bogate în fier. Bismarck ştia încă în anul 1866 că războiul cu Franţa va fi inevitabil, el conta ca Franţa va declara război, ceea ce va grăbi unificarea Germaniei. Franţa a vrut să intre în război cu Prusia încă în timpul războiului austro-prusian în anul 1866. Dar sfârşitul rapid al acţiunilor militare a amânat războiul franco-prusian. De atunci Napoleon al III-lea căuta un aliat. El duce tratative fără succes cu Austria şi încearcă să încheie alianţă cu Rusia. Bismarck căuta ajutor de la celelalte ţări germane. În curând Bismarck a găsit motiv pentru declararea războiului. În anul 1870 Leopols Hohenzolern, nepotul lui Wilhem a fost promovat rege al Spaniei. Astfel Franţa ar fi fost luată în cleşte. Napoleon a cerut de la Wilhem ca el să-l oblige pe nepotul său să refuze această promovare. Regele Prusiei a promis că-l va sfătui pe Leopold să-şi retragă candidatura, însă Bismarck a schimbat câteva cuvinte în telegrama adresată ambasadorului Franţei, imprimând mesajului un caracter ofensator penru Franţa. Astfel Napoleon al III-lea a declarat în iulie 1870 război Prusiei, fapt care a lipsit Franţa de ajutorul statelot germane din sud-vest. Napoleon al III-lea presupunea izolarea Uniunii Germane de Nord de statele germane din sud astfel asigurând neutralitatea lor. Dar armatele franceze nu erau asigurate cu echipament, muniţii şi alimente. Mobilizarea armatei trecea extrem de dezordonat. Momentul favorabil pentru ofensivă era pierdut. În acelaşi timp Prusia nu pierdea nici o zi. Procesul lent cu care comandamentul francez desfăşura campania a dat posibilitatea Prusiei să termine mobilizarea armatelor din nord şi din sud. Pe 4 august Prusia a trecut în ofensiva, impunând ca franezii să treacă în apărare, ce a înrăutăţit şi mai tare situaţia Franţei. Armatele germane erau în număr mai mare decât cele franceze şi aveau tunuri mai bune decât cele franceze. Pe 4 august 1870 lângă Bissabur şi la 6 august lângă Verte armata prusacă a zdrobit trupele franceze din sud. În aceeaşi zi, 6 august, lângă Farbac a fost zdrobită trupa principală a armatelor franceze în frunte cu mareşalul Bazen.

După primele înfrângeri în Paris au urmat demonstraţii(7-9 august 1870) în care oamenii cereau proclamarea republicii. Luptele de mai departe decurgeau deplorabil pentru francezi. La 14 august aramta prusacă a impus lupta aramtei franceze de la Rein care se retragea după înfrângerea de la 6 august în Verden şi Salon-pe-Marne, unde se forma armata franceză nouă. Această luptă n-a adus voctorie nici la una din părţi, dar a reţinut armata franceză cu 24 de ore, ceea ce a provocat urmări grele pentru francezi. Formată în grabă lângă Shalon armata Franceză în număr de 120 de mii, rău pregătiţi, fără plan, pe 23 august sub conducerea lui Mac-Mahon s-a pornit în Metz în ajutorul armatei lui Bazen. Înaintarea trupelor franceze avea loc foarte lent din cauza căutării hranei. Aceasta a permis armatelor prusace să atace aripa dreaptă a acestei armate. În noaptea pe 28 august Mac-Mahon a început retragerea spre vest spre Mezer. În această zi el a ajuns în Mezer şi a reînoit mişcarea spre est către Mez. Armata prusacă se mişca mai repede decât cea franceză şi a ajuns la râul Mez şi pe 30 august a înfrânt aici armata franceză în apropierea Bomonului. Francezii s-au retras în împrejurimile Sedanului. Pe 1 septembrie armata prusacă a început lupta sub Sedan. În pofida rezistenţei armatelor franceze, germanii având o artilerie foarte bunî au zdrobit armata francezî. Înconjuraţi şi dezorganizaţi trupele franceze s-au concentrat în cetate, unde s-a ascuns şi Napoleon. Aici era ridicat drapelul alb. Pe 2 septembrie Napoleon în frunte cu o armată de 100 de mii de soldaţi s-a predat.

La 4 septembrie la Paris a izbucnit revoluţia. A fost proclamată republica în fruntea căreia, în februarie a fost ales de către Adunare Naţională – Thiers.

Parizienii epuizaţi în urma unui lung asediu, exasperaţi de situaţia grea, nemulţumiţi de politica guvernului, au organizat o insurectie şi a fost stabilită puterea Comunei din Paris. Ea îndeplinea funcţiile unui adevărat guvern. Între Comună, dominată de revoluţionari, patrioţi şi socialişti şi guvernul conservator, stabilit la Versailles s-a dezlănţuit un adevărat război civil, care a ţinut 72 de zile şi s-a terminat cu înfrâgerea Comunei din Paris. Ea a fost înăbuşită cu ajutorul armatei prusiene. La 10 mai 1871 la Frankfurt este semnat acordul de pace. Franţa este obligată să plătească o contribuţie de război de 5 mlrd. de franci. Până la achitarea acestei sume nordul Franţei a fost ocupat de armata germană.

10.Politica Republicii a III-a.
În timp ce marea majoritate a Franţei era pentru republica în Adunarea Naţională dominau monarhiştii. După demisia lui Adolphe Thiers în anul 1873 Adunarea Naţionala îl alege pe Mac-Mahon, părtaş al restabilirei monarhiei, care a promis să apere “ordinea morală” şi “anarhia republicană”. Dar republicanii, susţinuţi de masele populare intensifică lupta pentru republică. În anul 1875 a fost elaborată constituţia care proclama Franţa republică. Aceasta a fost Republica a III-a. Preşedintele republicii era ales pe 7 ani de Adunarea Naţionala cu dreptul de a fi reales. El avea drepturi foarte largi. Puterea legislativă o avea camera deputaţilor, aleasă pe 4 ani printr-un sufragiu universal şi Senatul (75 de membri numiţi de preşedinte şi 225 aleşi) care alcştuiau Adunarea Naţionala(parlamentul).

În anul 1877 Mac-Mahon a încercat să restabilească monarhia, desfiintând Camera Deputaţilor. În pofida presiunilor, republicanii au câştigat majoritatea netă în Camera Deputaţilor şi Senat, astfel în 1879 preşedintele este înlocuit de Jules Grevy.

Rolul principal îi revenea republicanilor şi republicanilor radicali. Aflându-se la putere la sfârşitul secolului al XIX-lea moderaţii au legalizat sindicatele, au introdus învăţământul primar obligatoriu, libertatea presei, libertăţi municipale.

La începutul secolului XX la putere vin radicalii ce au desfiinţat 3000 de scoli ale organizaţiilor bisericeşti si au despărţit biserica de stat.

Luând parte la împărţirea lumii alături de celelalte puteri Franţa a ocupat Tunisia, Madagascarul, Sahara, Maroc, Indochina etc. şi a format un vast imperiu colonial. În 1898, pe timpul ocupării Sudanului, a izbucnit un conflict între Franţa şi Anglia la Fasoda, care a fost aplanat, iar în timpul ocupării Marocului(1911) s-a iscat alt conflict acut franco-german, care ar fi adus la război, dar a fost aplanat prin compromis (schimb de teritorii în Africa).

În 1893 guvernul francez a încheiat un tratat de ajutor reciproc cu Rusia în caz de război cu Germania. În 1904 Franţa şi Anglia au semnat Antanta Cordială şi au împărţit sferele de influenţă în Africa.

Politica externă revanşardă a Franţei a contribuit şi ea la dezlănţuirea Primului Război Mondial.