Referat la istorie pe tema

1. 
   despre inviolabilitatea proprietaţii;
   
2. 
   despre desfiinţarea monarhiei şi instalarea republicii.
   

O mai mare parte a Adunării a votat executarea regelului. Procesul asupra regelui a început la 11 decembrie 1792 şi în ianuarie 1793 i s-a taiat capul. Execuţia lui Ludovic a dat motiv ţărilor europene de a forma o noua coaliţie împotriva Franţei. Lângă ţările coalite Austria şi Prusia s-au alăturat Anglia cu Spania. La sfirţitul anului 1972 a început plecarea în masă a voluntarilor. În primăvara anului 1793 trupele austriece au trecut în ofensivă şi au adus o înfrângere trupelor franceze. Înfrângerea trupelor franceze în Belgia şi pe Rein a subminat tare Gironda, care cel mai mult făcea zgomot despre lupta revoluţionară, iar în realitate s-a ivit că nu poate să o ducă. Situaţia în ţară se înrăutăţea din cauză că creşteau preţurile la pâine şi alimente, nu era înfăptuită reforma agrară. Astfel la vestul Franţei a izbucnit răscoala royaliştilor, principala forţa a căreia erau ţăranii. În martie în Vendeea a izbucnit o rebeliune a forţelor ostile revoluţiei. În aceeaşi lună situaţia pe fronturi era ameninţătoare. Girondinii nu posedau de o putere în ţară. În Paris se pregătea răscoala împotriva Girondei. Însă ea nu era pregătită de iacobini sau de comuna Parisului, ci de activişti formaţi din iacobini şi agitatorii naţionali, la care mai apoi s-au adăugat iacobinii şi Comuna Parisului. Astfel manifestările au început pe 31 mai 1793 şi noaptea pe 2 iunie detaşamentele revoluţionare ale gărzii au înconjurat Adunarea. Aflându-se sub pericol cea mai mare parte a Adunării a hotărât îndepărtarea girondinilor. Răscoala populară de la 31 mai – 2 iunie 1793 a fost începutul celei de-a treia perioade a revoluţiei. La putere au venit iacobinii. Dictatura iacobina s-a instaurat când Franţa era în mare pericol, flota Angliei a cucerit portul Toulon şi insula Corsica. Din 83 de departamente ale Frantei 60 s-au ridicat la răscoală. Vara anului 1793 Sharlotta Corday, o tânără nobila, l-a ucis pe Marat. În iunie 1793 Convenţia iacobină a adoptat noua Constituţie, care făcea oamenii egali în drepturi, proclama Franţa republică unică şi indivizibilă. Era lichidat cenzul de avere. Dreptul de a alege a primit orice barbat ce a împinit 21 de ani. Însa pentru normalizarea situaţiei în ţară trebuia o putere tare şi nelimitată. Iacobinii au proclamat instalarea conducerii revoluţionare, cu scopul – salvarea revoluţiei. Principalul organ legislativ a ramas Adunarea. Ei i se supuneau 11 oameni din guvern – Comitetul Salvarii Publice, capul căruia era Robespiere. Dictatura iacobina încerca să atragă poporul prin diferite metode. Pe 17 iulie Adunarea a adoptat renumitul decret despre lichidarea definitivă a dreputilor feudale. Era admisă vânzarea pământurilor emigranţilor la ţărani în loturi pe cât posibil de mici, cu plata în rate, în decurs de 10 ani. Era adoptat decretul despre întoarcerea pământurilor obştei în ajunul revoluţiei. Pe 5 septembrie 1793 o delegaţie a iacobinilor a cerut Adunării să introducă “terrorul” în regimul zilei, ce a fost făcut. Pe 17 septembrie 1793 Adunarea a adoptat legea despre “suspecţi”. Ea prevedea arestarea şi închiderea în închisoare a celor care erau declaraţi “suspecţi”. Pe baza acestei legi a fost judecată(14 octombrie) şi executată(16 octombrie) fosta regină. Apoi erau executaţi conducătorii girondinilor. Apoi era adoptat decretul despre recrutarea în masă. Astfel s-a organizat o armată puternică şi bine înarmată ce cuprindea peste 600 de mii de oameni. Ţăranii, ce alcătuiau cea mai mare parte a armatei, înţelegeau că numai victoria asupra coaliţiei antifranceze va ajuta la consolidarea eliberării de la prestaţiile feudale. Lozinca lor era : “Victorie sau moarte”. Astfel la începutul anului 1794 războiul era trecut pe teritoriul duşmanului. Până atunci erau înabusite toate răscoalele. S-a eliberat Toulonul. În septembrie 1793 în armata ce asedia Toulonul făcea slujba tânărul căpitan artillerist Napoleon Bonapart. La 9 octombrie a fost luat Lionul. După Victoria pe fronturi poporul cerea aprofundarea reformelor, în Adunare au sosit multe cerinţe de a termina cu tirania “clasei bogate”. După slăbirea Comunei Parisului, Comitetul Salvarii Publice în frunte cu Robespiere a început să se teama de întărirea influenţei “moderaţilor în Adunare în frunte cu Jorj Jac Danton. Din toamna anului 1793 Danton şi adepţii lui au început să ceara reîntoarcerea la orânduirea constituţională, refuzul politicii de teroare, libertatea presei ş.a. Practic aceasta era tendinţa spre democraţie. Robespiere a hotărât să termine cu dantoniştii. Danton măcar că a fost prevenit nu a fugit din ţară, ci a spus : “ Nu vor îndrăzni” şi a adăugat “ Oare se poate să iei cu tine Patria pe pingelele pantofilor?”. Dar dimineaţa, pe 30 martie, el şi părtaşii lui au fost arestaţi, judecaţi şi executaţi. Ultimele cuvinte ale lui Danton, adresate călăului erau : “Tu vei arăta capul meu poporului, el merită asta”. Din cauza acestor execuţii, împotriva robespieriştilor s-au ridicat “bogătaşii noi”. De la iacobini s-au îndepărtat şi ţăranii, neîdumeriţi de legea despre recviziţia grăunţelor recoltei întregi. Toate acestea au provocat unirea duţmanilor iacobinilor într-un bloc unitar. În adâncurile Adunării s-a alcătuit un complot împotriva lui Robespiere şi adepţii lui. Robespiere vedea pericolul situaţiei sale, însă nu putea să facă nimic. Astfel pe 27 iulie(9 termidor) 1794 el era arestat. Seara Adunarea l-a declarat pe Robespiere şi adepţii lui în afara legii, ce însemna – execuţia fără judecată. Lovitura de stat de la 9 termidor a întors revoluţia în albia burgheziei, din care a ieşit în timpul dictaturei iacobine. Toată puterea a tercut la “bogataşii noi”(thermodorienii), care pentru a fi populari au început să aresteze pe cei legaţi cu terorul (care nu a disparut ci a luat o alta forma). “Suspecţii” erau eliberaţi, sute de iacobini au fost puşi în închisoare sau executaţi. În Adunare s-au întors girondinii supravieţuiţi, Comuna Parisului a fost dezmembrată. Din această cauză creşteau nemulţumirile. Răscoala a izbucnit pe 1 aprilie 1795. În această zi Adunarea era înconjurată de 10000 de oameni neînarmaţi. Înspre seară a sosit Garda Naţională, poporul era alungat. Dar în mai evenimentele s-au repetat, numai că acum populaţia era înarmată. Răscoala a durat doua zile.

În ianuarie anul 1795 armata franceză a cucerit Olanda şi a transformat-o în Republica Batava. Prusia recunoaşte Rinul ca hotar cu Franţa. La 22 iulie Spania cedează Franţei partea ei din insula Saint- Domingo , care devine în întregime franceză. În august 1795 Adunarea a adoptat noua Constituţie, care fixa în Franţa orânduirea republicană, dar lichida votul universal, restabilea sistemul de a alege pe doua trepte şi cenzul de avere. Conform constituţiei puterea legislativă îi aparţinea Corpului Legislativ, format din doua camere : Sfatul Cincisute şi Sfatul celor Mari. Puterea executivă o avea Directoratul formată din 5 persoane în vârstă de nu mai puţin de 40 de ani, numiţi de Sfatul celor Mari. Royaliştii nu au primit noua Constituţie şi au încercat să dezmembreze Adunarea în septembrie 1795, însă din cauza lui Napoleon Bonapart, aceasta nu i-a reuşit. După fapta eroică el a fost avansat în rangul de “comandant al forţelor armate Franţei interne”. După căderea dictaturei iacobine războiul s-a schimbat în partea acaparării teritoriilor noi. În cursul luptei s-a intensificat influenţa generalilor şi a armatei pe Directorat, îndeosebi cea a lui Napoleon Bonapart. El a prefăcut armata în partea cea buna. Pentru campania în Italia a fost ales Napoleon Bonapart. El a îndreptat poporul Italian spre sine. Primele lupte i-au adus victorii (în lupta sub Lodi), după care el a fost avansat în rangul de capral. El a cucerit Piemontul, a intrat în Milan. Patru armate au fost distruse şi în 1797 Bonapart a silit Austria să semneze pacea şi să recunoască cuceririle Franţei. În continuare în Italia s-au format câteva republici dependente de Franţa. Aceeaşi soartă a avut şi Elveţia. După insistarea sa Napoleon a pornit campania în Egipt, luând cu el peste o sută de savanţi pentru studierea vestului. El a cucerit Alexandria, apoi sus pe Nil a cucerit Cairul. Când Napoleon sărbătorea aceasta victorie, amiralul englez – Nelson a distrut flota franceză în golful Abuchir. Astfel drumul lui Napoleon în Franta era tăiat. Dar şi acest timp era folosit pentru formarea unui sistem civilizat de conducere a ţării, iar savanţii au compus descrierea Egiptului în 24 volume. Ştiind tăria poziţiei în Egipt, Napoleon s-a pornit mai departe la est în Siria. Lângă Jafta şi Haifa turcii au încercat să-l opreasca, dar nu au reuşit. În frunte cu o armată de 10 mii de soldati el a ajuns la cetatea Acco, pe care atacând-o zi de zi, totuşi, nu au reuşit să o cucereasca. Văzând situaţia, armata a fost nevoită să se reîntoarcă în Cair. Apoi a fost strălucita cucerire a Abuchirului. Astfel tot Egiptul era cucerit. Şi iată reîntoarcerea imediată în Franţa. Cu 500 de soldati cei mai buni el se reîntoarce în Franţa. De ce? Ipoteza cea mai probabilă este că Napoleon, primind reviste proaspete a aflat despre noua coaliţie antifranceză şi despre victoriile armatei ruse sub comandamentul lui A.V. Suvorov în Italia de Nord. Era luna august a anului 1799. Armata franceză se retrăgea de pe toate fronturile, Italia era pierdută. De demult se cerea revederea Constitutiei din 1795. Însă revederea Constituţiei se putea întinde pe 9 ani, ieşirea era lovitura de stat. Lovitura de stat a început la 9 noiembrie(18 brumar). În această zi a fost răsturnat Directoratul. Ziua următoare au fost dezmembrate Sfaturile Cincisute şi Celor Mari. Cu aceasta lovitură de stat s-a încheiat Marea Revolutie Franceză.

Revoluţia s-a terminat, ea a lichidat orânduirea feudală şi absolutismul. Puterea politică şi economică a trecut în mâinile burgheziei. Ea a distrus împărţirea societăţii pe stări. Oamenii erau egali în faţa legii.

7.Consulatul lui Napoleon, primul Imperiu şi politica externa a lui Napoleon. Înfrângerea lui Napoleon şi restaurarea Bourbonilor.

Stabilind dictatura militară Bonapart se ocupa cu restabilirea economiei. În decembrie 1799 a fost adoptată noua constituţie, conform căreia puterea executivă o aveau consulii. Primul consul era cel mai puternic, iar urmatorii 2 erau locţiitorii lui. Consulul întâi era Napoleon. Puterea legislativă a fost limitată brusc. Autoconducerea în oraşe şi sate era lichidată, în departamente pentru conducere guvernul trimetea birocraţi-prefectori. În oraşe în loc de comune electorale se numea primarul. Republica mergea spre sfârşitul său. În februarie-martie 1804 a fost descoperit un mare complot, cu scopul de a restabili monarhia Bourbonilor. Participanţii la complot au fost executaţi. “Bogătaşii noi”, temându-se de restabilirea Bourbonilor, i-au cerut lui Napoleon să se proclame imperator. În mai 1804 Napoleon a fost proclamat “imperatorul francezilor”, iar în decembrie aceluiaş an în catedrala Măicii Domnului din Paris a avut loc încoronarea oficială. Astfel Franţa a devenit imperiu, în care puterea legislativă întrutot se supunea celei executive. Puterea imperatorului era practic nelimitată de nimeni şi nimic. Scopurile politice externe ale consulatului şi imperiului rămâneau apărarea acelor rezultate ale revoluţiei, care conveneau tinerei burghezii: lupta pentru dominaţia economica şi politică a Franţei în Europa, expansiunea teritorială şi întatirea poziţiilor noii dinastii a bonaparţilor. Războaiele, macar că distrugeau multe vieţi, aduceau mulţi bani. Principalul sprijin al lui Napoleon era armata, bazată pe sistema prestaţiilor generale armate (toţi francezii de la 20 de ani până la 25 de ani trebuiau să servească în armată). În 1804 era adoptat Codul Civil sau Codul lui Napoleon. Acest cod a proclamat egalitatea cetăţenilor în faţa legii, inviolabilitatea personalităţii şi proprietăţii, libertatea conştiinţei ş.a. Codul a fost introdus în Italia, multe părţi a Germaniei, în Varşavia, în coloniile franceze din India, Africa ş.a.

Pentru a lua revanş de la eşecurile din 1799, Napoleon în 1800 a pornit a doua campanie Italiană. Aici francezii au susţinut o victorie stralucitoare în Marengo. După aceasta Austria a ieşit din război şi a încheiat pace. La proprietăţile franceze s-a adăugat Piemontul şi Ghenuia. Austria de asemenea trebuia să recunoască alipirea la Franţa a Belgiei şi a pământurilor germane pe malul stâng al Reinului. În 1805 Bonapart a concentrat armata în Buleni şi a pregătit un plan de cucerire a Angliei. Însa reînoirea războiului cu Austria şi Rusia l-a obligat pe Bonapart să lase acest plan. În acelaşi an escarda engleză, sub comandamentul amiralului Nelson a adus înfrângere flotei franceze. Războiul pe mare Franţa l-a pierdut. Însă pe uscat treburile se desfăşurau mai bine. În decembrie 1805 Napooleon a adus înfrângerea hotărâtoare asupra armatelor austriece şi ruse sub Austerlitz. După această victorie Austria era nevoită să dea libertate lui Napoleon în Italia şi Germania, să recunoascş cucerirea Veneţiei. Napoleon a anunţat despre lichidarea Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. În 1806 armatele franceze au intrat în Prusia, armata careia era distrusa sub Ghen. Napoleon a intrat în Berlin. Fără nici o împuşcătură au capitulat toate celelalte oraşe-cetăţi ai Prusiei. În Berlin Napoleon a semnat decretul despre blocada continentală, care interzicea tuturor statelor dependente de Franţa să facă comerţ cu Anglia. Acest document a implicat Franţa într-un război pentru dominaţia în Europa şi în lume, fără care era imposibil de impus alte ţări să înceteze relaţiile economice cu Anglia. Înfăptuirea în practică a multor poziţii a acestui decret era imposibil pentru multe ţări. În 1807 Napoleon şi Alexandru I au semnat pacea de la Tilzit, prin care ţarul recunoştea toate cuceririle franceze şi încă s-a obligat să adere la blocada continentală. Napoleon a luat o mare parte a Prusiei. Din proprietaţile ei poloneze el a format statul dependentVarşavia. În 1808 armata franceză a păşit peste hotarele Spaniei şi a intrat în Madrid. Regele Spaniei a fost detronat şi pe tronul eliberat s-a urcat fratele lui Napoleon – Napoleon Jozef. Până în 1810 Napoleon a atins o putere şi o slava fără precedent. Împrejurul hotarelor Franţei a apărut un lanţ de state cârmuite de rudele imperatorului. Însă cu atâtea colonii ţara suferea o criză internă din cauza recoltei mici doi ani la rând. În ţară erau nemulţumiri de atâtea războaie şi recrutări în armată. Începând cu 1811 Naoleon se pregătea pentru război cu Rusia. În 1812 “Marea armată” a trecut hotarele ruseşti şi s-a îndreptat spre Moscova. În principala luptă de la Borodino Napoleon nu a putut să distrugă armata lui Cutuzov. Ocupând Moscova Napoleon aşa şi nu a obţinut semnarea păcii. Cu venirea gerurilor armata a plecat din Rusia. Urmărirea ei de către armata rusească a grăbit moartea ei. Lăsând armata muritoare Napoleon s-a întors în Paris. Aici el a început să se ocupe cu formarea armatei noi. Însă era târziu. În acest timp s-a format o coaliţie antifranceză în frunte cu Rusia, care cuprindea – Anglia, Prusia, Austria, Suedia, Spania şi Portugalia. Bonapart a format o armată noua de 500 de mii de soldaţi, majoritatea cărora n-au împlinit vârsta de serviciu militar. Primăvara anului 1813 statele coalite erau gata să semeneze pacea cu Napoleon, dar el nu a vrut să meargă la cedări. În lupta hotărâtoare de 3 zile sub Leiptzig(16-18 octombrie) armata lui Napoleon a suferit înfrângere zdrobitoare. În 1814 acţiunile militare erau trecute pe teritoriul Franţei. Ţările coalite vroiau restabilirea monarhiei. Astfel Napoleon era silit să lese tronul francez pe 6 aprilie 1814, el a fost dus pe insula Elba, lângă ţărmurile Italiei. Tot atunci era declarat împarat al Franţei Ludovic al XVIII-ela fratele lui Ludovic al XVI-lea. Întoarcerea lui a provocat nemulţumirea poporului. Napoleon Bonapart urmărea situaţia în Franţa. După nu multă cugetare el s-a hotărât la un pas important. Pe 1 martie 1815 la litoralul de sud al Franţei, nelocuit, au sosit câteva corăbii, de pe care s-au coborât 1100 de oameni în frunte cu imperatorul, printre care şi soldaţii lui credincioşi şi care repede se mişcau spre nord. La 1 martie deja era ştiut în Paris ca Napoleon a părăsit Elba. Ludovic al XVIII-lea a trimis împotriva lui o armată de 10 000 de soldaţi. Dar întalnindu-se cu imperatorul această armată întrutot a trecut de partea lui Napoleon. Pe tot drumul toate trupele treceau de partea lui Napoleon. El a intrat în capitala şi în palat fără nici o împuşcătură. Însă la putere el a stat numai 100 de zile. Ultima luptă între armata lui Napoleon şi armata ţărilor coalite a fost pe 18 iulie sub Waterloo. Aici Napoleon a suferit o înfrângere totală. Franţa nu mai putea duce războiul, Napoleon a semnat a doua oară refuzul tronului. De data aceasta el a fost dus pe insula Sfintei Elena din oceanul Atlantic, unde peste câţiva ani a murit.

După înfrângerea lui Napoleon reprezentanţii tuturor ţărilor europene s-au adunat în 1814 la congresul din Viena. Interesele Franţei la acest Congres erau prezentate de Charli Moris Taileran(1754-1818).

Membrii congresului tindeau spre reîntoarcerea fostelor dinastii şi puterii nobililor, de a înfaptui împărţirea teritorială în interesele coaliţiei ce a biruit. Rolul principal în acest congres îi aparţinea Rusiei, Prusiei, Austriei şi Angliei.

În rezultat Rusia a primit o parte din Polonia – statul Varşovia; Prusia – provinciile bogate şi economic dezvoltate – regiunea Reinului şi Vestfalia şi încă pământurile poloneze de vest. La Austria s-a adăugat – Lombardia şi Veneţia. În loc de doua sute şi ceva de state mici s-a format alianţa Germană din 39 de state din care cele mai mari erau Austria şi Prusia. Anglia a primit insula Maltu, insula Ceilon şi Pământul Cansc în sudul Africii. Teritoriul Franţei a fost adus la fostele hotare.

8.Politica lui Ludovic al XVIII-lea si Carl al X-lea
Înfrângerea lui Napoleon a adus la a doua restabilire a Bourbonilor. La 8 iulie 1815 Ludovic al XVIII-lea a intrat în Paris. Cu sosirea lui Ludovic în ţară s-a desfăşurat “terrorul alb” erau arestaţi peste 70 de mii de oameni, au fost ucişi aproape toţi ofiţerii lui Napoleon. Dar reîntoarcerea lui Ludovic al XVIII-lea nu însemna restabilirea monarhiei. Congresul de la Viena a hotărât ca în Franţa să rămână regimul întărit pe timpul lui Napoleon, fiindcă restabilirea monarhiei putea provoca noul val de revoluţii. Noua constituţie numită “Carta anului 1814” a stabilit regimul monarhiei constituţionale. Regelui îi aparţinea puterea executivă. Această constituţie limita puterea monarhului prin corpul legislativ format din doua camere: Camera aristocratică superioară, numită de împărat şi Camera inferioară, aleasă pe baza cenzului de avere. Dreptul de vot îl aveau numai bărbaţii care au împlinit 30 de ani şi ce plateau nu mai putin de 300 franci impozite directe pe an. Pentru a avea dreptul de a fi ales în deputaţi trebuia cenzul de vârstă de 40 de ani şi plătirea anuală nu mai puţin de 1000 franci impozite directe. Principala putere în ţară o aveau moşierii şi un mic cerc de burghezie bogată. Cu începutul cârmuirii lui Ludovic al XVIII-lea a revenit pacea, au fost regulate divergenţele cu ţările coalite. Succesul guvernării sale Ludovic se datorea alegerii reuşite a ministrilor. Deosebit de strălucitor era contele Rişile, talentat politic şi administrator. Ludovic al XVIII-lea a murit în anul 1824 şi în locul lui a venit fratele lui mai mic ducele d’Artua sub numele de Carl al X-lea. Cu fiecare an Carl al X-lea tot mai mult se întorcea la orânduirea feudală. La alegerile din 1827 şi 1830 opoziţia liberală de două ori a susţinut victorie. O nemulţumire deosebită a provocat ceea că în 1829 capul guvernului a devenit prietenul regelui contele Juli de Polgneac. Criza politică se înteţea. În aşa situaţie Carl a XI-lea a semnat 4 ordonanţe prin care se dizolva Camera Deputaţilor, dreptul de vot l-au primit numai moşierii mari, se lichida libertatea presei. În aşa situaţie pe 26 iulie a izbucnit răscoala. Răsculanţii triumfau timp de “3 zile glorioase”. Carl al X-lea a semnat detronarea sa şi a fugit în Anglia. Puterea a luat-o burghezia liberală. A fost format guvernul provizoriu, care pe 9 august l-a proclamat rege pe Ludovic Filip din dinastia Orleans, instaurând monarhia burgheza. Noua Constituţie numită “ Carta anului 1830” declara că regele guvernează conform invitaţiei poporului, era proclamată libertatea cuvântului, presei, întrunirilor; erau micşorate cenzurile de avere şi vârsta. Numarul electoratului s-a mărit pânî la 250 de mii de oameni. Monarhia din iulie a reînceput ceea ce a început încă în prezenta lui Carl al X-lea – cucerirea Algirului, care în 1847 a devenit colonie a Franţei. Din cauza salariului mic, condiţiilor de trai mizerabile izbucneau răscoalele muncitoreşti. În anii ’40 ai secolului al XIX-ela Lui-Filip nu mai ascundea dragostea faţă de putere. După revoluţia din iulie 1830 trăsătura caracteristică a Franţei consta în dominaţia politică a bancherilor şi lipsa drepturilor democratice. Răscoala a izbucnit pe 22 februarie 1848, în rezultatul căreia răsculanţii au ocupat palatul regal, iar Ludovic Filip a fugit în Anglia. După câştigul revoluţiei a fost format guvernul provizoriu în frunte cu poetul Lamartin ce a ocupat postul de ministru al afacerilor externe. Guvernul provizoriu a proclamat Franţa republică, a lichidat titlurile nobile, a proclamat libertatea presei, întrunirilor publice, a fost introdus votul universal pentru bărbaţii ce au împlinit 21 de ani. A fost organizată Comisia Guvernamentală pentru muncitori în frunte cu socialistul Louis Blanc şi muncitorul Alexandre Alber, s-au înfiinţat Ateliere naţionale, unde munceau peste 100 de mii de foşti şomeri. La 23 aprilie au început alegerile în Adunarea Constituţionala, care a fost convocată la 4 mai alcătuită din republicanii moderaţi şi mai ales, conservatorii. Adunarea Constituţională a înlocuit guvernul provizoriu cu Comisia Executivă din care socialiştii nu mai făceau parte. Ministrul de război a fost numit generalul Cavaignac, care a suprimat crud mişcarea de eliberare naţională din Algir. “Comisia pentru muncitori” era desfiinţată, cluburile democratice şi Atelierele Naţionale - închise. Toate acestea au provocat răscoala pe 22 iunie 1848 care era înăbuşită de generalul Cavaignac.
9.Politica lui Napoleon al III-lea. Al doilea imperiu în Franţa.

Adunarea Legislativă a adoptat în mai 1849 noua Constituţie care acorda toată putera preşedintelui republicii. Pe 10 decembrie 1849 au avut loc alegerile preşedintelui, la care a biruit Louis-Napoleon Bonapart. Poporul credea în el ca şi în unchiul său – Napoleon Bonapart – carea va apăra interesele micilor proprietari de pământ. Pe 2 decembrie 1851 (ziua aniversării biruinţei lui Napoleon I în bătălia de la Austerlitz) Louis-Napoleon înfăptuieşte lovitura de stat, dizolvând Adunarea Legislativă şi arestând conducătorii regaliştilor şi republicanilor. Toată puterea a trecut în mâinile preşedintelui care se alegea pe 10 ani. Peste un an pe 2 decembrie 1852 Louis Napoleon s-a proclamat împărat. În imperiul lui Napoleon al III-lea a fost adoptată Constituţia din 1852 ce declara că ea recunoaşte marele principii ale revoluţiei din anul 1789 şi mai ales suveranitatea poporului. În realitate constituţia a stabilit un regim autoritar. Puterea legislativă era impărţită între Consiliul de Stat ce discuta şi introducea schimbări în proiectele de legi, Corpul Legislativ ce aproba legile şi Senatul care putea să anuleze legile ce erau în contradicţie cu constituţia. Legile erau promulgate de împărat. Sufragiul era universal pentru toţi bărbaţii ce au împlinit 21 de ani. Dar pentru a avea dreptul de vot el trebuia să trăiască cel puţin 6 luni în localitatea respectivă.

Franţa fiind un stat imperialist, pretinzând ca şi alte imperii la dominaţia sa asupra altor ţări aproape continuu ducea războaie de cotropire cu scopul de a satisface interesele marilor financiari, industriaşilor, ce erau dornici de a primi venit nou, noi pieţi de desfacere şi materie primă. În anii ’50 ai secolului al XIX-lea Franţa ducea război cu Rusia(războiul din Crimeea 1853-1856), ce a luat de la Franţa multe jertve omeneşti şi materiale şi de fapt nu i-a adus nici un profit real, întarind numai satisfacerea francezilor şi bretanilor ce deasemenea au luat parte la război. În 1856-1857 Franţa şi Rusia au devenit cei mai buni prieteni, ca împreună să încurce războaielor cotropitoare a Marei Britanei, fiindcă concurenţa anglo-franceză în acest timp s-a intensificat. Agravarea acesteia s-a produs după tentative de omor asupra lui Napoleon al III-lea din partea unui italian – Orsini – în anul 1858 care după cum s-a aflat a sosit din Londra cu bombe engleze. Gălăgia din cauza acestui fapt peste un timp s-a potolit. Dar înrăutăţirea relatiilor anglo-franceze s-a produs după încheierea întelegerii secrete de la 3 martie 1859 între Franţa şi Rusia conform căruia Napoleon al III-lea s-a decis să susţină tendinţa guvernului rus de a se elibera de la condiţiile tratatului din Paris ce interzicea Rusiei să ţină flota armată pe Marea Neagră, pentru aceasta Rusia a garantat Franţei o susţinere diplomatică împotriva Austriei şi a promis să facă gălăgie cu armele la hotarele ei. Fiind asigurată de susţinerea Rusiei, Franţa împreuna cu regatul Sardin a început în aprilie 1859 război împotriva Austriei. În luptele de la Solferino şi Mandjente armatele franceze au adus înfrângere austriecilor. Însa Napoleon al III-lea, văzând că aceste victorii îi aduc Sardiniei un mare profit, fiindcă în acest timp aproape în toate statele italiene s-a început un val de răscoale de eliberare naţională, a înşelat şi a predat aliaţii italieni. Apoi a urmat înţelegerea guvernului lui Napoleon al III-lea cu Austria, conform căreia Austria primea regiunea Veneţiană, iar Franţa teritoriile italiene Savoia şi Nisa, ceea ce a intensificat nemulţumirea italienilor în politica Franţei. Statornicirea armatelor franceze într-un stat Italian împiedica unirea Italiei şi intensifica mai tare nemulţumirea italienilor în politica Franţei. Pe întinderea a câtorva secole Franţa continua să deţină multe colonii în Asia şi Africa. Al doilea imperiu a intelsificat expansiunea colonială. În Africa colonizatorii francezi au extins în anii ’50 ai secolului al XIX-lea teritoriile, adăugând o mare parte a Sardiniei şi terminând cucerirea regiunilor montane. Franţa timp de câţiva ani a avansat sistematic hotarele înăuntrul Africii. O politică colonială activă al doilea imperiu a desfăşurat în Extremul Orient. În rezultatul agresiei războaielor opiumului (1857-1858 şi 1860) din partea Franţei, Marei Britaniei, S.U.A. şi Rusiei erau impuse înţelegeri neegale. În octombrie 1860 trupele anglo-franceze au ocupat Beijingul, jefuind şi arzând parţial palatele capitalei chineze. Deosebit de amplu s-au pronunţat cuceririle Franţei în Vietnam. În 1858 armatele franceze sub pretextul apărării misionarilor catolici au intrat în aceasta ţară, ce era în dependenţă vasală de China. Întârzierea feudală a ţării, lupta dinastiilor ce conduceau ţara şi dificultăţile externe au uşurat problema colonizatorilor francezi de a cuceri Vietnamul. Dar totuşi cucerirea Vietnamului era dificilă. Deoadată intrând pe teritoriul Vietnamului armatele franceze s-au întâmpinat cu rezistenţa populaţiei lui. Căldura şi bolile secerau multe vieţi în armata franceză. Tocmai în iunie 1862 cercurile domnitoare din Vietnam au încheiat un tratat conform căruia Franţa a primit 3 provincii sudice şi insula Pulo-Condor, corabiile franceze au primit dreptul de a se deplasa liber pe râul Mecong pentru comerţul francez erau deschise 3 porturi, în afară de acestea Vietnamul s-a decis să plăteasca o contribuţie de război de milioane dolari argint. În 1863 Franţa a stabilit protectoratul asupra Cambogiei. În 1867 tot Vietnamul de sud a devenit colonie a Franţei. În rezultatul cuceririlor în 1870 coloniile Franceze au alcatuit un teritoriu de 900 de mii de km pătraţi, pe care locuiau 6 mln de oameni.

În acest timp în Franţa cresteau revoltele muncitorilor din cauza crizei economice mondiale din 1857 şi a salariului mic. Napoleon la III-lea a mers la cedări, desfiinţând legea ce interzicea întrunirile. Din acest moment au început să apară multe asociaţii muncitoreşti, creştea mişcarea muncitorească.