Note de Curs managementul instituţiilor de administraţie publică
Yüklə 406,37 Kb.
|
|
MANAGEMENTUL INSTITUŢIILOR DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
MANAGEMENTUL INSTITUŢIILOR DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
MANAGEMENTUL INSTITUŢIILOR DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ TEMA 1 STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE ÎN ROMÂNIA
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte „administraţia” ca fiind totalitatea organelor administrative ale unui stat, iar verbul „a administra” îi dă sensul de a conduce, a cârmui, a administra. În înţeles general conceptul de „administraţie” face trimitere la exercitarea puterii executive a unui stat, la sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă şi nu în ultimul rând la conducerea chiar şi cu sensul de „gospodărire” a unei intreprinderi, instituţii, unităţi administrativ-teritoriale. Dacă dorim să facem referire la conceptul de administraţie publică, va trebui luate în considerare preocupările cercetătorilor în domeniu începând cu secolul XX. Profesorul Paul Negulescu (1874-1946), în prima jumătate a sec. XX, considera că „administraţia” cuprinde întreaga activitate a statului, care, însă nu este nici legiferare şi nici justiţie” El defineşte administraţia publică ca fiind: „o instituţie complexă care reuneşte toate serviciile publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale”. Acelaşi autor relevă faptul că, administraţiile publice (stat, judeţ, municipiu, oraş, comună) „sunt personalizate” respectiv au personalitate juridică ceea ce înseamnă că au iniţiativă, răspundere şi capacitate juridică pentru a emite acte de putere publică ce se pot realiza inclusiv cu forţa de coerciţie a statului. În perioada posbelică, specialiştii în domeniu recurg frecvent la termeni de: administraţie, administraţie de stat, administraţie publică centrala sau locala, activitate executivă sau autoritate executivă. Unii autori consideră de exemplu, că există similitudine între „activitatea administrativă” şi „activitatea executivă” (Ilie Ionaş; Drept administrativ şi elemente ale ştinţei administraţiei, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, p.10). Dacă se face trimitere la principiile Constituţiei României, majoritatea autorilor dau noţiunii de administraţie publică dublu sens şi anume:
O definire din punct de vedere al sensului formal de organizare o dă Ioan Moraru; după care prin administraţie publică se înţelege:” ansamblul mecanismelor (autorităţi publice, instituţii publice), care pe baza şi în exercitarea legii realizează o activitate cu un anumit specific bine conturat” (Drept constituţional şi instituţii publice, Ed.Hoturismul, Bucureşti, 1992, p.137). După al II-lea sens cel material-functional, prin administraţie publică se înţelege: activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, în principal de către părţile care compun acest mecanism, urmărindu-se satisfacerea interesului general prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii către particulari (Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Ed. Accent Cj-Np 2004, p.19). O definiţie care reuneşte cele două sensuri o dă Antonie Iorgovan care defineşte administraţia publică, ca fiind: „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome locale şi, după caz, structurile subordonate acestora prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii se prestează servicii publice” (Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, Bucureşti, p.70). 1.2.Sistemul administraţiei publice în România În conformitate cu dispoziţiile Constituţiei României, a legilor organice de funcţionare şi a funcţiilor pe care le are de îndeplinit, administraţia publică în România este formată dintr-un sistem de autorităţi la nivel central şi la nivel local cu următoarea structură:
a. instituţiile superioare: Preşedintele României şi Guvernul României în legătură cu care este acreditată teza unui executiv bicefal. Preşedintele României, are atribuţii administrative şi este considerat autoritate a administraţiei publice. Atribuţiile sale se referă la:
Guvernul României este institutia executiva care împreună cu Preşedintele României, în baza art. 101 din Constituţie, „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice, atribut care rezultă şi din art. 11 lit. A al Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. Trebuie făcută precizarea că între preşedintele României şi Guvern nu există raporturi de subordonare ci raporturi de colaborare.
In literatura de specialitate ministerele sunt clasificate in raport cu activitatea pe care o realizeaza in: - ministere cu activitate economica (Ministerul Economiei si Finantelor, Agriculturii si Dezvoltarii Rurale,etc.; -ministere cu activitate social-culturala si stiintifica,(Ministerul Muncii,Solidaritatii Sociale si Familiei, Ministerul Educatiei si Cercetarii, Ministrul Sanatatii ; - ministere cu activitate administrativa, M.A.E., M.I.R.A.,M.A.N., Ministerul Justitiei;
O prima categorie sunt cele infiintate direct prin Constitutie: Avocatul Poporului, CSAT, SRI, Curtea de conturi, Serviciile publice de radio si televiziune si Consiliul legislativ. A doua categorie sunt cele infiintate prin legi organice cum este cazul :Consiliul Economic si social, Consiliul Concurentei,Consiliul National al Audiovizualului. Desi sunt ,autoritati administrative datorita activitatii pe care o desfasoara ele se gasesc în raport de subordonare nu faţă de Guvern ci faţă de Parlament, excepţie face CSAT-ul.
ierarhic sau Guvernului sau unuia dintre ministere.Pot fi citate in aceasta categorie: Teatre nationale, Opera romana, Spitale, Universitati, Regii autonome( a gazelor naturale, a huilei, a padurilor etc.), S.N.Transgaz, Sistemul National de Gospodarire al apelor. Eficientizarea cheltuielilor publice alocate instituţiilor publice În strictă relaţie cu arealul instituţional construit în administraţia publică din România apare cu acuitate problema eficientizării cheltuielilor publice pe fondul recesiunii economice şi al acordurilor încheiate cu instituţiile financiare internaţionale, Comisia Europeană, Fondul Monetar, Banca Mondială. Este necesar acest demers în condiţiile în care excesul de zel în creerea unor instituţii noi a căpătat dimensiuni care nu se justifică. Primele vizate sunt agenţiile guvernamentale care urmează a fi reduse dar se au în vedere şi alte măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare precum şi susţinerea mediului de afaceri. Agenţiile guvernamentale N  umarul agentiilor guvernamentale va fi redus la jumatate, de la 223 la 112, vor fi restructurate 9.466 de posturi, iar veniturile proprii ale agentiilor vor intra la bugetul de stat.
Reducerea cheltuielilor bugetare Reducerea cheltuielilor bugetare se urmăreşte a fi realizată prin reorganizarea autorităţilor si institutiilor publice, reducerea cheltuielilor de personal in cadrul autoritatilor si institutiilor publice, consolidarea disciplinei financiare in cadrul regiilor autonome si companiilor cu capital de stat si limitarea posibilitatii de cumul al pensiei cu salariul. Pentru diminuarea cheltuielilor, in perioada octombrie-decembrie 2009, conducatorii autoritatilor si institutiilor publice, indiferent de modul de finantare, au obligatia de a diminua cheltuielile de personal, in medie cu 15,5% lunar. Ajustarea va trebui sa fie realizata prin aplicarea unor măsuri de genul : - acordarea personalului propriu, indiferent de statutul acestora, zile libere fara plata pentru o perioada de pînă la 10 zile lucratoare,
In ceea ce priveste masura privind cumulul pensiei cu salariul legea mentioneaza ca beneficiarii dreptului la pensie apartinand atat sistemului public de pensii, cat si sistemelor neintegrate sistemului public care realizeaza venituri salariale sau asimilate acestora pot cumula pensia neta cu veniturile astfel realizate daca nivelul acesteia nu depaseste nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurarilor sociale de stat si aprobat prin legea bugetului asigurarilor sociale de stat. Aplicarea acestor m[suri va face ca cheltuielile de personal să scada cu 1,5 mld. lei in 2009, cu 218,8 mil. lei in 2010, cu 228,8 mil. lei in 2011, cu 240,7 mil. lei in 2012 si cu 253,8 mil. lei in 2013, cu o medie a celor cinci ani de 502,8 mil. lei. Desigur măsurile sunt necesare dar modul de aplicare poate fi discutat dovedind arbitrariu şi un caracter de improvzaţie. Este nevoie de consecvenţă, fermitate, maturitate şi susţinere politică , calităţi ce sunt deficitare la nivelul conducerii politice. Susţinerea mediului de afaceri Pentru sustinerea mediului de afaceri si consolidarea capacitatii acestuia de a depasi dificultatile financiare masurile identificate sunt scutirea profitului investit in echipamente tehnologice, stimularea innoirii parcului national auto, inclusiv a celui destinat lucrarilor agricole si facilitarea accesului la finantarea acordata beneficiarilor din sectorul agricol si alimentar.
1. Instituţia prefectului Instituţia prefectului îşi are originea în timp, după unii autori în Roma Antică (prefectus urbis) sau după alţii (Marcel Waline, Droit admininstratif, Paris 1963) în perioada napoleoniană. În România întâlnim această instituţie înainte de Unirea Principatelor. Din punct de vedere legislativ reglementarea o găsim în Legea comunală din 1 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864, unde la art. 91 se precizează: „prefectul, cap al administraţiei judeţene dirigue toate lucrările acestei administraţiuni şi execută hotărârile consiliului judeţean”. Mai târziu legea administrativă din 3 august 1929 prevedea numirea prefectului prin decret regal la propunerea Ministerului de Interne şi înfiinţarea a 5 direcţiuni ministeriale ca centre de administraţie şi inspecţie locală, la Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara. Atribuţiile prefectului se regăseau în reprezentarea Guvernului în judeţ, control şi supraveghere al administraţiilor locale din judeţ, şef al poliţiei din judeţ. Instituţia prefectului nu se regăseşte în administraţia publică din România în perioada postbelică până în anul 1990. După evenimentele din 1989 ea îşi reia locul în sistemul administraţiei publice din România, fiind reglementată de Constituţia României, Legea 69/1991, Legea 215/2001 a administraţiei publice locale şi ulterior Legea 340/2004, modificată prin OUG nr. 179 din 14 decembrie 2005, ca autoritate deconcentrată a Guvernului în judeţe şi în municipiul Bucureşti. Atribuţiile conferite de Constituţie instituţiei prefectului sunt:
Prin lege organică se stabilesc şi atribuţiile specifice referitoare la: - aplicarea legilor în teritoriu, - aplicarea programului de Guvernare, - asigurarea climatului de pace socială, - stabilirea priorităţilor de dezvoltare teritorială, - legalitatea actelor emise de consiliile locale, - îndeplinirea măsurilor stabilite pentru situaţii de urgenţă, - asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană (?), - hotărăşte cooperarea sau asocierea cu instituţiile similare din străinătate. 2. Serviciile deconcentrate Serviciile deconcentrate au dublă subordonare, in plan vertical faţă de ministerele sau institutiile centrale autonome ca reprezentante ale acestora in unităţile administrativ teritoriale, pentru indeplinirea atributiilor specifice iar in plan orizontal, institutiei prefectului, Ele sunt organizate institutional în număr de 41 de direcţii generale, inspectorate, oficii, inspecţii, etc. Structura precum şi problematica actuală în legătură cu acestea este prezentată în cadrul temei 2 a cursului. 3. Sistemul administraţiei publice la nivel local este compus din:
Constituţia (art.121) stabileşte rolul acestora: „Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii”. Art. 122 din Constituţie legiferează că: „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean”. Modul de alegere al acestor autorităţi este votul universal, egal, direct, secret şi liber exprimat în condiţiile Legii nr. 67/2004 modificata, iar metodologia de constituire, organizare, funcţionare şi atribuţiile sunt stabilite prin Legea 215/2001 cu modificările ulterioare. Atribuţiile consiliilor locale şi a celor judeţene se pot grupa pe cinci domenii de actiune :
1.3.Funcţiile şi relaţiile din sistemul administraţiei publice Din calitatea de şef al executivului, Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice avînd următoarele funcţii: Funcţia de elaborare şi aplicare a Programului de guvernare (funcţia de strategie) Funcţia de reglementare - prin care asigură construcţia cadrului instituţional adecvat realizării strategiei şi programului Funcţia de administrare a patrimoniului statului ( a domeniului public şi privat al statului) Funcţia de reprezentare ( în plan intern şi extern) Funcţia de autoritate de stat - prin care se asigură control al aplicării respectării reglementărilor în domeniile apărării, ordinii publice, siguranţei naţionale, mediu, etc. În procesul conducerii administraţiei publice între Guvern şi celelalte componente ale sistemului se stabilesc următoarele tipuri de relaţii: 1.Relaţii de subordonare ierarhică faţă de ministere, alte autorităţi centrale şi prefecţi, fapt rezultat din atribuţia de conducere şi control al ministerelor, instituţiilor de specialitate din subordine, a prefecţilor. 2.Relaţii de colaborare cu autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate autonome şi cu organisme sociale nestatale. 3.Relaţii de tutelă administrativă faţă de autorităţile administraţiei publice locale, prin instituţia prefectului. Deşi sunt autonome, autorităţile administraţiei publice locale nu sunt suverane, asupra lor exercitându-se un control administrativ specific (de tutelă administrativă) de către administraţia de stat, centrală sau locală. Legea contenciosului administrativ (nr. 554/2004) la art. 3 recunoaşte două instituţii cu drepturi de exerciţiu a tutelei administrative: Instituţia prefectului – poate ataca în contencios acte emise pe care le consideră ilegale; A.N.F.P. – Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici – instituţie ce poate ataca în contencios actele administraţiei centrale sau locale care încalcă legislaţia privind funcţia publică.
Sunt recunoscute în literatura de specialitate trei forme concrete de activitate: - acte administrative manifestări unilaterale de voinţă ale autorităţilor administraţiei publice cu scopul de a produce efecte. Yüklə 406,37 Kb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||