Regii taumaturgi studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale

XII (1923), p. 61, n. 1.

2. E vorba de recenzia Sfîntului-Wandrille şi de o recenzie — reprezentată de un ms. din Paris şi de un altul de la Vatican - care pare să-şi aibă originea în diocezele din Bayeux, Avranches şi Coutances, AA. SS. novembre II, 1, p. [53]-

3. în afară de S-Marcouf, Manche, cant. Montebourg - vechiul Nant - este vorba de St. Marcouf, Manche, comuna Pierreville şi de St-Marcouf, Calvados, cant. Isigny. în faţa lui St-Marcouf, cant. Montebourg, se afla situate Insulele St-Marcouf, pe care neîndoielnic trebuie să Ie identificăm cu insuliţele denumite duo limonespe care le menţionează Vieţile carolingiene ale sfîntului; cf. A. Benoist, Mâm. soc. archâol. Valognes, III (1882-1884), p. 94.

SFÎNTUL MARCOUL, LEGENDA ŞI CULTUL SÂU 187

fost dedicată o capelă împodobită cu frumosul vitraliu despre care a fost deja vorba mai sus; breviarele diocezei i-au păstrat şi ele amintirea¹. El a avut fideli în special la Corbeny şi la Reims, unde se înălţa mănăstirea Saint-Remi, casa-mamă a prioratului de pe malurile rîului Aisne; cărţile liturgice şi cele de legende din Reims îi fac un loc destul de larg². însă multă vreme cultul său n-a avut decît o slabă propagare: în afară de Normandia, Corbeny şi Reims, înainte de secolul al XIV-lea, se pare că era aproape cu totul ignorat; şi chiar şi acolo - dacă lăsăm la o parte Corbeny - renumele său nu era, fără îndoială, decît de ordin secundar. Nici la Reims, nici în Laon - capitala diocezei din care făcea parte Corbeny - statuia sa nu apare pe catedrale, acolo unde unele ansambluri sculpturale erau rezervate sfinţilor regionali³. Cîntecele („de gesta") în care figurează atîtea nume de sfinţi, deseori pentru necesităţi de asonantă sau de rimă, îl trec sub tăcere⁴. Vincent de Beauvais, în al său Miroir Historial, nu-i consacră decît cîteva cuvinte'; celelalte mari compilaţii hagiografice, redactate în Franţa sau în afara ei, în secolul al XIII-lea ori în prima jumătate a secolului următor, îl ignoră⁶.

1. E.A. Pigeon, Histoire de la cathedrale de Coutances, pp. 184, 218, 221. Pentru breviare, Catal. codic. hagiogr. lat. în Bibi. Nat. Par., III, p. 640; cel mai vechi nu este, altfel, anterior secolului al XIV-lea; se va observa faptul că printre cele mai mult de 350 ms. liturgice cercetate de bollandişti Ia Biblioteca Naţională, doar aceste trei breviare din Coutances au furnizat numele sfîntului Marcoul.

2. De exemplu ms. următoare de la Bibi. din Reims, provenind de la stabilimentele religioase din Reims (pentru mai multe amănunte asupra lor, a se vedea Catalogul; cele mai vechi sînt din secolul ai XIl-lea) : 264, fol. 35 ; 312, fol. 160; 313, fol. 83 v°; 314, fol. 325; 346, fol. 51 v°, 347, fol. 3; 349, fol. 26; 1410, fol. 179; Mariyrologe de l'eglise cathedrale de Reims (a doua jumătate a secolului al XIII-lea), în UI. Chevalier, Bibliothequc liturgique, VII, p. 39; Codex Heriniensis al Listei de martiri Usuard, Migne, P.L., t. 124, col. 11 (sfîrşitul secolului al XI-lea). Singurul text liturgic din Evul Mediu cu privire la Sf. Marcoul, pe care l-a recenzat UI. Chevalier în Repertorium hymnologicum este o proză din secolul al XIV-lea, provenind dintr-o carte de rugăciuni de la S.-Remi din Reims (nr. 21164). în Laon, elementele de celebrare proprii sfinţilor, conţinute în două corpus-uri de rugăciuni invariabile ale catedralei, de la începutul secolului al XIII-lea (UI. Chevalier, Bibliothequc liturgique, VI) nu-l menţionează pe Marcoul.

3. Bineînţeles, chiar la Corbeny au existat, probabil de timpuriu, reprezentări ale sfîntului; dar sîntem prost informaţi asupra lor. O mică statuetă de argint, servind ca receptacul de moaşte, este semnalată în nişte inventare din 1618 şi 1642 (Ledouble, Notice, p. 121 şi pachetul 190, nr. 10); nu ştim de cînd putea să dateze; la fel şi în cazul statuii care era situată, în 1642, deasupra altarului principal. Basorelieful cunoscut sub numele de „piatra Sfîntului Marcoul", păstrat pînă la ultimul război în Biserica parohială a satului, nu pare (după desenele lui Ledouble, p. 166 şi ale lui Barthelemy, Notice, p. 261) să fi fost executat înainte de secolul al XVI-lea - cel mai devreme. A fost considerată uneori ca reprezentîndu-l pe Sf. Marcoul o statuie din secolul al XVI-lea, pe care am putut s-o văd la Reims, la arhive: nimic nu pare să justifice această atribuire. în ce priveşte iconografia sfîntului de la St.-Riquier din Ponthieu şi la Tournai, v. mai jos, p. 189, 190, 199 şi 201.

4. Cf. E. Langlois, Table des nomspropres de toute nature compris dans Ies chansons de geste imprimees, 1904 şi CJ. Merk, Anschauungen iiber die Lehre... der Kirche im altfranzosiche Heldenepos, p. 316.

5. L. XXII, c. II: „Marculfus abbas Baiocacensis sanctitate claruit in Gallia".

6. L-am căutat în zadar pe Sf. Marcoul la Bernard Gui (Notices et extraits des Ms., XXVII, 2, p. 274 şi urm.), în cartea de legende în latineşte, anonimă, de la mijlocul secolului al XIII-lea, al cărei cuprins a fost dat de Paul Meyer (Histoire litter. XXXIII, p. 449), în cărţile de legende în franţuzeşte studiate de acelaşi erudit (Ibid., pp. 328 şi urm), în Catalogus sanctorum de Pierre de Natalibus (ed. din 1521) şi la Pierre de Calo, Analecta Bollandiana, XXIX (1910), în Legende doree.

188

REGII TAUMATURGI

Sfîntul Ludovic care nu-l afla înscris în calendarul psaltirei sale, nu l-a implorat, fără îndoială, niciodată¹.

Dar spre sfîrşitul Evului Mediu, succesul său creşte. Simptomul cel mai caracteristic al noii sale popularităţi a fost o încercare destul de neruşinată a bisericii Notre-Dame din Mantes de a revendica, în detrimentul bisericii din Corbeny, proprietatea relicvelor lui. La o dată pe care nu o cunoaştem, dar fără nici o îndoială înainte de 1383, nu departe de Mantes, pe drumul spre Rouen, a fost descoperit un mormînt conţinînd trei schelete; probabil că din cauza grijii cu care fusese făcută înhumarea, oamenii şi-au închipuit că aveau de-a face cu nişte taipuri sfinte şi osemintele au fost transportate în biserica colegială din vecinătate. Nu s-a ştiut mai întîi ce nume să li se dea. Inventarul mobilelor de la Notre-Dame, redactat în 1383 de canonicul Jean Pillon, ni le arată încă lipsite de orice identificare precisă; erau aşezate toate într-o ladă mare de lemn, ceea ce nu pare a fi semnul unui respect deosebit. Cu ceva mai puţin de un secol mai tîrziu, la 19 decembrie 1451, îl vedem pe episcopul de Chartres, Pierre Beschebien, prezidînd la transfe­rarea lor solemnă în trei racle mai demne de nişte eminenţi slujitori ai lui Dumnezeu. După cum depune mărturie procesul verbal al ceremoniei, între timp li se găsise o personalitate: s-a crezut ori s-a vrut să se recunoască în ele rămăşiţele sfîntului Marcoul însuşi şi a doi însoţitori legendari menţionaţi de vechile Vieţi: Cariulphe şi Domard; s-a presupus că monahii din Nant, fugind din faţa normanzilor şi gata să fie ajunşi de aceştia, nu-şi putuseră salva preţioasa povară decît îngropînd-o în grabă pe o pajişte de lîngă drum; mult mai tîrziu, o revelaţie avea să indice unor păstori sau oilor acestora locul unde se aflau cele trei trupuri².

Asemenea invenţii au provocat, după cum se cuvenea, o vie indignare la Corbeny; a urmat o lungă polemică, devenită arzătoare mai ales în secolul al XVII-lea³. Călugării din vechiul priorat, unde Carol cel Simplu primise osemintele sfîntului neustrian aveau drepturi sprijinite solid pe istorie; ei puteau cita documente autentice şi, în primul rînd, hrisovul lor de întemeiere; n-au neglijat s-o facă, dar au invocat de asemeni unele semne mai evidente, după socotinţa lor. La 21 mai 1648, în ziua de înălţare, pe cînd era purtată în procesiune racla Sfîntului Marcoul „dintr-o dată au apărut pe cer", relatează un proces-verbal redactat după treizeci şi trei de

1. Bibi. Nat., latin 10525: cf. Leopold Delisle, Notice de douze livres royaux du XIII" el du XIV siâcle, in-4°, 1902, p. 105. De asemenea, Sf. Marcoul nu figurează nici în ms. latin 1023 atribuit lui Filip cel Frumos, nici în „Tres beau breviaire" al lui Carol al V-lea (latin 1052), cf. Delisle. loc. cit., pp. 57 şi 89 - nici în cartea de rugăciuni a lui Carol al VUI-lea (latin 1370).

2. A se vedea S. Faroul, De la dignite des roys de France... (autorul era decan şi judecător ecleziastic la Mantes) şi M.A. Benoit, Un diplome de Pierre Beschebien... Data inventării pretinselor trupuri sfinte este indicată de Benoît (p. 45), poate după un manuscris al preotului Chevremont (sfîrşitul secolului al XVII-lea): 19 octombrie 1343, dar ea nu pare atestată de nici un document serios; Faroul o ignoră. Inventarul din 1383 este citat de Benoît; actul de transferare din 1451 e citat de Faroul şi Benoît. Cel dintîi menţionează şi relicvele (p. 45) : „Mai întîi, un mare repozitoriu de lemn, în chip de raclă, cu osemintele a trei trupuri sfinte despre care se spune de mult că au fost găsite pe drumul spre Rouen şi aduse în această biserică din Mantes". Este ciudat că Andre du Saussay, Martyrologium gallicanum, fol., Paris 1637, I. pp. 252-254, nu cunoaşte - ori se preface că nu cunoaşte - nişte relicve ale Sfîntului Marcoul decît la Mantes şi trece sub tăcere Corbeny.

3. Apologia scrisa de dom Oudard Bourgeois, apărută în 1638, este un răspuns la cartea lui S. Faroul.

SFÎNTUL MARCOUL, LEGENDA ŞI CULTUL SĂU 189

ani, „trei coroane ale căror cercuri, lipite unul de altul, păreau împodobite cu galben, verde şi albastru... Aceste coroane... păreau atîrnate neclintit deasupra raclei". în timpul marei mese „se mai vedeau încă foarte limpede. Cînd s-a încheiat slujba, au început să dispară una după alta". Călugării şi credincioşii au vrut să vadă în aceşti meteori o „mărturie publică şi incon­testabilă" adusă de Dumnezeu însuşi ca să nimicească pretenţiile celor din Mantes¹. Nimic n-a folosit: în ciuda textelor celor mai sigure şi a miracolelor înseşi, relicvele sfîntului Marcoul au continuat să fie venerate la Mantes; fără să atragă vreodată mulţimi de bolnavi comparabile cu cele care se înghesuiau pe malul rîului Aisne, ele n-au încetat, se zice, să vindece uneori scrofulele².

în alte locuri, faima sfîntului s-a răspîndit într-un mod mai paşnic. A putut fi adorat spre sfîrşitul Vechiului Regim şi-l aflăm adorat şi astăzi încă într-un număr destul de mare de biserici, care adeseori arată relicve ale lui şi fac din ele un scop de pelerinaj pentru bolnavii din împrejurimi. în această pioasă cucerire, multe episoade se sustrag oricărei datări precise; asemenea fapte n-au fost decît arareori consemnate în scris şi este mare păcat, fiindcă ele au constituit vreme îndelungată unul din aspectele esenţiale din viaţa religioasă a maselor. N-am putut să determin, nici măcar pe departe, cînd a fost invocat pentru prima dată Marcoul la Carentoir, în dioceza de la Vannes³; la Moutiers-en-Retz din dioceza Nantes⁴; la Saint--Pierre din Saumur şi la Russe în apropierea acestui oraş⁵; la Charray în Dunois⁶; în marea abaţie de la Saint-Valery-sur-Somme⁷; la Montdidier, unde a fost ales ca patron al postăvarilor⁸; la Saint-Pierre d'Abbeville⁹; la Rue şi la Cottenchy, în dioceza Amiens¹⁰; la Sainte-Elisabeth din Valenciennes; în abaţia de la Cysoing¹¹; la Saint-Thomas în Argonne¹²; la Balham, în Ardeni¹³; la Dinant¹⁴; la Fraţii Predicatori din Namur¹'; în diverse sate sau tîrguri din ţinutul valon, Somzee, Racour¹⁶, Silly, Monceau-Imbrechies, Mont-Dison¹⁷; la Erps, Zellick¹⁸ şi Wesembeek¹⁹, în Brabant; la Wondelgem

1. Proces-verbal datat 6 iunie 1681, pachetul 223 (informaţii), nr. 8, fol. 47.

2. Faroul, loc. cit., p. 223.

3. Sebillot, Petite legende dorea de la Haute-Bretagne, 1897, p. 201.

4. L. Maître, Les saints guerisseurs et Ies pelerinages de VArmorique; Rev. d'hist de l'Eglise de France, 1922, p. 309, n. 1.

5. Louis Texier, EXIraict et abrege de la vie de Saint Marcoul abbe, 1648 (cult atestat, în consecinţă, în prima jumătate a secolului al XVII-lea).

6. Blat, Histoire du pelerinage de Saint Marcoul, p. 13.

7. J. Corblet, Hagiographie du diocese d'Amiens, IV, 1874, p. 430.

8. Corblet, loc. cit., p. 433.

9. Corblet, Mem. Soc. Antiquaires Picardie, seria a 2-a, X (1865), p. 301.

10. Corblet, Hagiographie du diocese, IV, p. 433-

11. Dancoisne, Mem. Acad. Arras, seria a 2-a, XI (1879), p. 120, n. 3.

12. Louis Lallement, Folk-lore et pieux souvenirs d'Argonn, 1921, p. 40: cea mai veche mărturie citată e din 1733.

13. Revuede Champagne, XVI (1883), p. 221.

14. Rodolphe de Warsage, Le calendrier populaire wallon, in-12, Anvers 1920, nr. 817-819; şi Jean Chalon, Fetiches, idoles et amulettes, I, Namur [ 1920], p. 148.

15. Broc de Seganges, Les saintspatrons des corporations, II, nedatat, p. 505, (după o plachetă din 1748).

16. R. de Warsage, Ioc. cit., nr. 1269.

17. J. Chalon, loc. cit.

18. E. Van Heurck, Les drapelets de pelerinage en Belgique, pp. 124 şi 490; la Zellick, atestat de un „drapelet" din 1698.

19.J. Chalon, loc. cit.

190

REGII TAUMATURGI

în Flandra¹, în sfirşit la Koln² şi, fără îndoială, în multe alte locuri care, în lipsa unor repertorii hagiologice potrivite, au scăpat cercetărilor mele. De fiecare dată însă, cînd am putut culege o indicaţie cronologică, sigură ori aproximativă, am constatat că ea se referea la o epocă relativ recentă³. La Saint-Riquier în Ponthieu. sfîntul nostru era cunoscut încă din secolul al XIV-lea; îl menţionează o listă de martin redactată în această casă, cam în acea vreme; cel mai tîrziu în jurul anului 1500, el a fost acolo obiectul unei veneraţii destul de active, despre care mărturiseşte iconografia⁴. La Tournai, în biserica Saint-Brice, el îşi avea altarul şi statuia încă din a doua jumătate a secolului al XV-lea\ La Angers⁶, la Gissey în Burgundia⁷, cultul său e atestat în secolul al XVI-lea; cam în acelaşi timp, efigia lui începe să figureze, în regiunea Arras, pe nişte medalioane, împreună cu diferiţi sfinţi locali⁸. în 1533 şi 1566, cărţile de rugăciuni din dioceza de la Troyes şi abaţia de la Cluny împrumută din cărţile liturgice de la Saint-Remi din Reims o proză în cinstea sa⁹. Tot în secolul al XVI-lea, un fragment din craniul său, furat la de Corbeny, este transportat în biserica de la Bueil, din Touraine, unde atrage de aci înainte credincioşii¹⁰. Alte bucăţi din relicvele

1. Van Heurck, loc. cit., p. 473; atestat din 1685.

2. Atestat în 1672; cf. mai jos, p. 191, n. 4. Nici o relicvă a sfîntului Marcoul nu este semnalată de Gelenius, De admiranda sacra et civili magnitudine Coloniae, in-4°, Koln 1645. în timp ce făceam corecturile, mi-am dat seama că trebuie să mai adaug la această listă biserica S. Jacques din Compiegne, unde există astăzi o capelă dedicată Sf. Marcoul; cf., mai jos, Apendice II, nr. 24.

3. Cf. ceea ce se spune în notele de mai sus despre Saumur şi Russe, St-Thomas în Argonne, Zellick şi Wondelgem.

4. Lista de martiri este codex Centulensisdin Martyrologe al lui Usuard: Migne, P.L., t. 124, col. 11. Pentru iconografie, în afară de fresca citată mai jos, p. 199, trebuie semnalată o statuie a sfîntului de la începutul secolului al XVI-lea: G. Durând în La Picardie historique et monumentale, IV, p. 284 şi fig. 37; şi o statuetă de argint, servind ca păstrătoare de relicve, distrusă în 1789 şi a cărei epocă n-aş putea s-o precizez: Corblet, Hagiographie, IV, p. 433.

5. Contul bisericii Saint-Brice, 1468-1469: „Lui Jacquemart Blathon, zidar, ca plată pentru a fi aşezat în plumb candelanbrul de fier ce slujeşte în faţa icoanei sfîntului Marcou şi pentru ca să reuşească aceasta, a făcut trei găuri în zid" (Annales Soc. bistor. Tournai, XIII, 1908, p. 185). în 1481-1482, contul vorbeşte despre un „altar al sfîntului Marcou". (După o comunicare amabilă a D-lui Hocquet, arhivist al oraşului Tournai.)

6. Gautier, Saint Marcoul, p. 56. Catedrala din Angers şi biserica St-Michel du Tartre par sâ-1 fi venerat împreună pe Sf. Marcoul.

7. Duplus, Histoire ct pelerinage de Saint Marcoul, p. 83. Despre Gissey [pe rîul Ouche j există o notiţă în Mâmoires de la comunission des antiquites de la Cote d'Or, 1832-1833, p. 157, ce nu conţine nici o informaţie despre sfintul nostru.

8. L. Dancoisne, Ies medailles religieuses du Pas de Calais; Mâm. Acad. Arras, seria 2-a, XI, 1879, pp. 121-124. Dl. Dancoisne crede că biserica Saime-Croix din Arras a fost pusă la început - la întemeierea sa, în secolul al XI-lea - sub hramul sfîntului Marcoul; această aserţiune este făcută însă fără nici o urmă de dovada şi nu pare să se poată justifica prin vreun text.

9. UI. Chevalier, Repertorium hymnologicum, nr. 21164; cf, mai sus, p. 187, n. 3. Biserica colegială St-Etienne din Troyes poseda în secolul al XVII-lea nişte relicve ale Sf. Marcoul, potrivit mărturiei lui N. Des Guerrois, La Sainctetâ chretienne, contenant la vie, mort et miracles de plusieurs Saincts... dont Ies reliques sont au Dioccse et Viile de Troyes, in-4°, Troyes 1637, p. 296 v°.

10.Furtul avusese loc la o dată care nu e precizată, probabil spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. Procesul-verbal care îl relatează n-a fost stabilit decît la 17 iulie 1637; se găseşte în pachetul 229, nr. 9; a fost reprodus în mod incorect de Oudard Bourgeois, Apologie, p. 120 (O. Bourgeois scrie „Bue" în loc de „Bueil" pe care-l dă textul autentic.) Capul întreg fusese transferat mai întîi la Bueil; Corbeny l-a redobîndit; dar cei din Bueil se pare că au păstrat un fragment din craniu: cf. Gautier, Saint Marcoul, p. 30.

SFÎNTUL MARCOUL, LEGENDA ŞI CULTUL SĂU 191

lui, luate prin mijloace mai îngăduite, dau naştere, în 1579, la un mare pelerinaj la Archelange din Franche-Comte'. începînd din secolul al XVII-lea, el se găseşte asociat uneori cu Sfînta Fecioară pe medalioanele de la Notre-Dame din Liesse². în 1632, mulţumită generozităţii consiliului de canonici din Angers, Coutances capătă înapoi cîteva bucăţi din trupul său, smulse odinioară diocezei de invaziile normande³; în 1672, Koln trimite la Anvers alte fragmente din el⁴; altele ajung, către 1666, la carmeliţii din Piaţa Maubert, la Paris, datorită unei dispoziţii testamentare a Anei de Austria⁵. Mai ales către sfîrşitul secolului al XVI-lea şi în cursul secolului următor, confrerii religioase se întemeiază cu hramul său, în toate părţile: la Saint--Firmin din Amiens, în 1581⁶, la Notre-Dame din Soissons, în 1643⁷, la Grez-Doiceau, în ducatul Brabantului, în 1663⁸, în biserica Notre-Dame du Şablon, la Bruxelles, în 1667⁹, chiar şi la Tournai, unde totuşi în jurul anului 1670¹⁰, cultul său era vechi. Confreria Cordelierilor din Falaise nu este cunoscută decît printr-o gravură din secolul al XVII-lea¹¹.

Deasupra tuturor acestor mici centre locale strălucea centrul principal: Saint-Marcoul din Corbeny. întocmai cum se întîmplase odinioară la Nant, satul Corbeny a fost pe punctul de a-şi pierde numele. începînd din secolul

1. Notice sur la vie de S. Marcoul et sur son pelerinage ă Archelange, p. 22. Despre popularitatea acestui pelerinaj şi în zilele noastre, în Burgundia, Rev. des traditions populaires, II (1887), p. 235.

2. Ledouble, Notice, p. 220 (reproducere în faţa p. 208). Singura medalie a Sf. Marcoul pe care o posedă Cabinetul de Medalii al Bibi. Nat. corespunde de asemenea acestui tip, după cum m-am putut convinge datorită mulajului pe care Dl. Conservator a binevoit să mi-l transmită prin mijlocirea D-lui Jean Babelon.

3. R. Toustain de Billy, Histoire ecclesiastique du diocese de Coutances (Soc. de l'hist de Normandie), III, Rouen 1886, p. 239.

4. Gautier, p. 29.

5. Cf. mai jos, p. 213.

6. Daire, Histoire de la viile d'Amiens, II, in-4°, 1757, p. 192. Confreria, întemeiată ca urmare a unui legămînt făcut pe vremea unei ciume, îi avea ca patroni pe Sf. Roch, Sf. Adrian, Sf. Sebastian şi Sf. Marcoul. Bineînţeles că întemeierea unei confrerii nu dovedeşte nicidecum că acest cult al Sfîntului s-a născut la data exactă cînd s-a fondat confreria; v. mai jos ceea ce se spune despre Tournai şi să se adauge faptul că la Wondelgem, unde cultul este atestat din 1685, confreria religioasă n-a fost instituită decît în 1787; un fapt de acest fel dovedeşte însă incontestabil un progres al cultului.

⁷ Ch. Gautier, Saint Marcoul, p. 30.

3. Schepers, Le pelerinage de Saint Marcoul ă Grez-Doiceau; Van Heurck, Les drapelets de pelerinage, pp. 157 şi urm. O dispoziţie arâtînd regimul pe care trebuiau să-l urmeze bolnavii care solicitau intervenţia Sfîntului Marcoul a fost tipărită la Louvain, în 1656; dacă a fost redactată special pentru pelerinii de la Grez-Doiceau — indicaţiile D-lui Van Heurck nu sînt foarte precise asupra acestui punct (p. 158) -pelerinajul ar data, în consecinţă, cel mai tîrziu din 1656.

9- A A. SS. maii, I, p. 70c.

10. Ea este atestată pentru prima oară, în conturi, în 1673-1674 (comunicarea D-lui Hocquet). La 27 mai 1653, mormîntul lui Childeric fusese descoperit pe un teren ce aparţinea decanului de la St-Brice; unele obiecte descoperite în el au fost trimise lui Ludovic al XIV-lea; potrivit unei tradiţii locale, ce nu se sprijină pe nici un text, ca răsplată pentru acest dar, regele Franţei ar fi făcut să-i parvină decanului o relicva a Sf. Marcoul; cf. broşura pioasă, intitulată Abrege de la vie de S. Marcou... honore en l'eglise paroissiale de S. Brice ă Tournai, p. 3- La fel şi la Reims, unde cultul sfîntului data oarecum din vremuri imemoriale, el pare să ia o nouă dezvoltare în secolul al XVII-lea; către 1650, se întemeiază un azil cu hramul lui; puţin mai tîrziu, în acelaşi azil este instituită o confrerie, în cinstea sa: cf. Jadart, L'hopital Saint-Marcoul de Reims; Travaux Acad. Reims, CXI (1901-1902), pp. 178 şi 192, n. 2.

11. Bibi. Nat, Cabinet des Estampes, Collection des Saints; reprod. Landouzy, Le Toucher des Ecrouelles, p. 19-

192

REGII TAUMATURGI

al XV-lea, documentele îl numesc deseori Corbeny-Saint-Marcoul ori chiar Saint-Marcoul, pur şi simplu¹. Nu mai era cunoscut decît prin biserica sa. Şi acolo se crease o confrerie, pe jumătate religioasă, pe jumătate economică, fiindcă sfîntul fusese ales - oare tot în virtutea vreunei asonante? - ca patron al negustorilor de mărunţişuri [= „merciers"] din regiune. Pe la începutul secolului al XVI-lea, comercianţii aceştia ne apar oarecum grupaţi, în toată Franţa, într-un anumit număr de mari asociaţii, supravegheate foarte de aproape de puterea regală, al cărei reprezentant în acest caz era Marele ofiţer de la Camera regelui. Fiecare dintre ele avea ca şef un „rege al negustorilor de măainţişuri", care purta numele de „vizitator şef", un asemenea titlu aflat în mîinile unui supus avînd ceva şocant. Una dintre asociaţii, care acoperea o mare parte din ţinuturile Champagne şi Picardia, îşi avea centrul la prioratul din Corbeny; i se spunea: „Turnul şi Confreria Monseniorului Saint Marcoul"; „regele" său era „primul confrate" şi avea o pecete pe care erau reprezentaţi alături marele protector al monarhiei, sfîntul Ludovic şi protectorul particular al „Turnului": sfîntul Marcoul². „Negustorii de mărunţişuri" erau pe atunci mai ales ambulanţi, mergînd din tîrg în tîrg: ne-am putea închipui nişte propagandişti mai buni pentru cultul unui sfînt?

Dar ceea ce a făcut mai ales gloria taumaturgului din Corbeny a fost, bineînţeles, pelerinajul al cărui obiect era mormîntul său. încă din secolul al XV-lea, apoi şi mai tîrziu, călugării vindeau bolnavilor mici medalii sau „mici bule" de argint aurit ori neaurit sau, pentru cei mai săraci, nişte simple „ymages plates" din argint aurit, argint simplu, plumb sau cositor care, purtînd efigia cucernicului abate, i-au făcut, după toate aparenţele, persoana şi chipul familiare în întreaga Franţă, chiar şi multor oameni care nu-i văzuseră niciodată mormîntul³; ei adăugau la acestea şi nişte mici recipiente de gresie conţinînd o apă sfinţită prin „cufundarea" în ea a uneia dintre relicve; era destinată spălării părţilor atinse de boală, dar uneori cei mai

1. A se vedea Dictionnaire topographique de l'Aisne. Cf. textul clin 1671, publicat de R. Durând, Bulletin de la Soc. d'Hist. moderne, p. 458 şi înscrisurile de donaţie ale lui Ludovic al XIII-lea, din 8 noiembrie 1610, pachetul 199, nr. 6.

2. Asupra corporaţiilor şi „regilor"negustorilor de mărunţişuri, se poate vedea Pierre Vidai şi Leon Duru, Histoire de la Corporation des marchands merciers... de la viile deParis [1911]; cf. E. Levasseur, Histoire des classes ouvrieres... avânt 1789, ed. 2-a, 1900, I, pp. 612 şi urm.; A. Bourgeois, Ies metiers deBlois(Soc. sciences et lettres du Loir-et-Cher, Mem. XIII, 1892), pp. 172 şi 177; H. Hauser, Ouvriers du tempspasse, ed. a 4-a, 1913, pp. 168 şi 256. Numeroase meserii au avut în fruntea lor „regi", în Franţa şi în afara ei; nu este locul să dăm aici bibliografia acestei terminologii bizare. Privitor la corporaţia negustorilor de mărunţişuri din Corbeny, sîntem informaţi de documente destul de numeroase: actul lui Jean Robertet, repre-zentîndu-l pe Marele ofiţer de la Camera regelui, 21 noiembrie 1527: pachetul 221, nr. 1; acordul dintre „rege" şi prior, 19 aprilie 1531; ibid. nr. 2 (de Barthelemy, Notice, p. 222, n. 1); decizia Consiliului Privat din 26 august 1542: Oudard Bourgeois, Apologie, p. 126; şi alte cîteva piese de la sfîrşitul secolului al XVI-lea: pachetul 221, nr. 3 şi 4; Oudard Bourgeois, pp. 127 şi urm.; de Barthelemy, p. 222. Slujba religioasă exista cu siguranţă încă pe vremea lui O. Bourgeois (1638). Pecetea e reprodusă de O. Bourgeois, p. 146; un exemplar a fost descris de G. Soultrait, Sociale de sphragistique de Paris, II (1852-1853), p. 182; cf. ibid. p. 257.

3. A se vedea în pachetul 195 (informaţii) conturile din 1495-1496, fol. 12 v° şi 28 v ; din 1541-1542, p. 30 şi 41; din 1542-1543, p. 31. Se pare ca nu s-a păstrat nici una din aceste medalii. Sena, care a dat atîtea peceţi de plumb cu figurine, nu ne-a furnizat printre ele nici o imagine a sfîntului Marcoul (cf. A. Forgeais, Collection plombs histories trouves dans la Seine, II, 1863 Şi IV, 1865).

SFÎNTUL MARCOUL, LEGENDA ŞI CULTUL SĂU

193

zeloşi o beau¹. Mai tîrziu, au împărţit şi nişte cărţulii². Cunoaştem regula­mentele pelerinajului, aşa cum erau ele în vigoare la începutul secolului al XVII-lea, printr-un memento ce i s-a oferit, poate în 1627, unui delegat al arhiepiscopiei, numit Gifford şi pe care acesta l-a adnotat; reflecţiile sale sînt o mărturie preţioasă a impresiei ce o puteau produce asupra unui cleric luminat din acea vreme nişte practici de devoţiune populară, în care religia nu se deosebea totdeauna prea bine de magie. De îndată ce soseau, bolnavii erau înscrişi la confrerie şi-i vărsau o sumă modestă; li se dădea cu acest prilej un „bilet imprimat" care îi informa despre obligaţiile lor. Erau supuşi la diverse interdicţii, alimentare sau de alt gen; le era interzis în special să atingă vreun obiect metalic în timpul şederii lor, prescripţie atît de impor­tantă încît „mai demult" (aşa i s-a spus lui Gifford) li se impunea să poarte mănuşi pentru a „împiedica", evitîndu-se orice neglijenţă cu putinţă, „amintita atingere". Bineînţeles, prima lor datorie era să fie prezenţi la slujbe în biserica prioratului; după regula strictă, trebuiau să se roage timp de nouă zile; dar cei care nu se puteau opri nouă zile întregi la Corbeny aveau dreptul să delege în locul lor un localnic³; acesta era dator să respecte aceleaşi oprelişti ca şi cele la care ar fi fost obligată persoana pe care o înlocuia. Obiceiul acesta se număra printre cele care, în ochii omului cuminte Gifford, „nu erau lipsite de superstiţie", fiindcă, gîndea el, nişte dispoziţii de acest fel nu sînt îndreptăţite decît dacă au ca scop să-i îndemne pe pacienţi să se abţină de la lucruri ce le-ar fi dăunătoare „în mod natural" -el vrînd să spună în afara oricăror concepţii cu caracter supranatural - iar în acest caz, nu vedem pentru ce s-ar aplica unor indivizi sănătoşi⁴. Cînd