Resursă educaţională deschisă


Rolul limbajului verbal și non-verbal în stimularea comunicării



Yüklə 255,54 Kb.
səhifə2/5
tarix17.01.2019
ölçüsü255,54 Kb.
#98145
1   2   3   4   5

Rolul limbajului verbal și non-verbal în stimularea comunicării

Comunicarea este un fenomen firesc, natural și universal, a cărui complexitate generează o multitudine de forme de manifestare, ce presupun conținuturi diferite, coduri specifice, canale și modalități de producere diverse.10 Înțelegerea implicațiilor educaționale ale procesului de comunicare implică cunoașterea formelor de comunicare umană.

Pornind de la o diversitate de criterii, în literatura de specialitate se distinge o mare varietate de forme ale comunicării.11 Astfel, după partenerii angajați și modul în care participă la procesul de comunicare deosebim: comunicarea intrapersonală (monologul interiorizat sau verbalizat), comunicarea interpersonală (între două persoane), comunicarea în grup mic și comunicarea publică. După statutul interlocutorilor întâlnim comunicarea verticală, realizată între parteneri cu statute inegale,de exemplu profesor-elev, și comunicarea orizontală, realizată între parteneri cu același statut(elev-elev, profesor-profesor).

După codul folosit distingem comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea non-verbală și comunicarea mixtă, cel mai des întâlnită.

Aceste forme de comunicare coexistă. Comunicarea realizată de profesor poate fi în același timp o comunicare în grup, o comunicare interpersonală(poate accentua o idee ca răspuns direct pentru un anumit copil), o comunicare intrapersonală (profesorul se autointeroghează), o comunicare operațional-metodologică și o comunicare nelateralizată pentru că oferă un feed-back concomitent, emițătorul și receptorul coexistând. În comunicarea didactică informația se transmite prin intermediul semnelor. Fie că este vorba de constructele limbajului verbal sau de artificiile paraverbale sau non-verbale, acestea sunt niște semne care generează multiple semnificații.

Comunicarea didactică este prin specificul său, o comunicare preponderent verbală, ce domină activitatea de predare-învățare. Limbajul, o formă specifică de activitate umană, realizat prin intermediul limbii și al tuturor resurselor ei, asigură comunicarea între oameni și între copiii de grădiniță. Forma de bază, naturală și concretă a limbajului este vorbirea, adică realizarea verbală a procesului de comunicare. Vorbirea este unul din aspectele limbajului, cel mai important, este forma concretă în care se manifestă limba. Vorbirea este deci actul de folosire individuală și concretă a limbii, în cadrul procesului complex al limbajului.12

Limbajul reprezintă funcția utilizată frecvent de către oameni în activitatea de comunicare. Comunicând prin limbaj, oamenii își transmit unul altuia ideile, se influențează reciproc. În procesul comunicării, oamenii folosesc mijloace variate de comunicare, dintre care amintim pe cele non-verbale – acțiuni concrete cu obiectele, gesturile și mimica, dar și verbale, care sunt sonore, grafice.

Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează comunicarea interumană și gândirea verbal-noțională. Limbajul determină forma comunicării, distingându-se astfel comunicarea verbală și non-verbală. În funcție de gradul de accesibilitate pentru cei din jur, limbajul verbal se clasifică în limbaj extern, care este accesibil celorlalți și limbaj intern, accesibil doar propriei persoane. La rândul său, limbajul extern se subdivide în limbaj oral și limbaj scris, în funcție de natura suportului utilizat: cuvinte utilizate în cazul limbajului oral, respectiv cuvinte scrise sau simboluri, desene (specifice activității din grădiniță) în cazul limbajului scris.

Limbajul oral este cel mai important dintre toate formele limbajului, forma fundamentală a acestuia deoarece este cel mai frecvent utilizat în comparație cu toate celelalte forme. Este prima formă a limbajului care apare în dezvoltarea ontogenetică, celelalte forme constituindu-se pe baza acestuia. Studiile din psihologia dezvoltării arată că limbajul oral apare în jurul vârstei de un an, pe când limbajul scris, non-verbal, paraverbal apar doar pe baza celui verbal mult mai târziu.

Limbajul oral constă în producerea unor semnale verbale sonore perceptibile pentru alte persoane și receptarea unor asemenea semnale emise de către alții. Așadar, limbajul oral constă în a vorbi și a asculta. Funcțiile principale ale limbajului oral sunt comunicarea și cunoașterea. Comunicarea orală presupune un mesaj care trebuie să includă elemente de structură, de bază, pe care receptorul să-și fundamenteze înțelegerea, dar și elemente de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, elemente de feedback, de claritate și coerență internă.

Comunicarea orală presupune oferirea unor suporturi multiple de înțelegere a mesajului, cum ar fi cel iconic, susținut de materiale adiționale care fac inteligibil și credibil mesajul. Trebuie să existe totodată și o anumită concordanță între mesajul verbal și cel non-verbal, acesta din urmă având rolul de întărire al primului.

Comunicarea orală este circulară și permisivă, în sensul că permite reveniri asupra unor informații. Aceasta este puternic influențată de situație căci același mesaj poate fi receptat diferit de aceiași receptori, în funcție de dispoziția motivațională, factorii de stres și oboseală, condițiile contextului comunicării.

Comunicarea orală este puternic influențată de caracteristicile individuale ale emițătorului, drept exemplu un profesor bun orator va fi considerat ca fiind bine pregătit. Alte elemente care fac o comunicare să fie eficientă sunt concizia, claritatea și elasticitatea mesajului. Comunicarea este eficientă prin folosirea unor fraze scurte și prin exprimarea unei singure idei într-o frază. Limbajul folosit trebuie să fie clar, evitându-se cuvintele pompoase care pot face mesajul greu de înțeles. Mesajul transmis trebuie să se poată adapta publicului și să lase loc spontaneității.

Limbajul scris constă în elaborarea unor semnale grafice și respectiv în receptarea și înțelegerea unor astfel de semnale emise de alte persoane. Ontogenetic, apare mai târziu decât limbajul oral, când copilul stăpânește relativ corect exprimarea orală și motricitatea fină de la nivelul mâinii este suficient de dezvoltată.

Comunicarea nu presupune neapărat folosirea exclusivă a limbajului verbal. Comunicăm non-verbal cu ajutorul expresiilor feței, al gesturilor și al mișcărilor corpului. Transmitem ceva și atunci când tăcem sau dăm din umeri. Limbajul non-verbal cuprinde ansamblul gesturilor, expresiilor mimico-faciale, posturilor corporale care însoțesc, dublează sau substituie vorbirea. Acestea sunt menite a întări, completa sau înlocui informația enunțată verbal, însă sunt situații în care mesajele nonverbale contrazic conținutul celor spuse.

În practică distingem variate tipuri de comunicare non-verbală. Mișcările trupului se integrează în aria comunicării non-verbale pe intervalul a cinci categorii, după J. DeVito13: emblemele sau simbolurile sunt mișcări ale trupului care au traduceri directe în cuvinte (de exemplu semnul de rămas-bun făcut cu mâna în cazul unei plecări); ilustratorii sunt cei care accentuează și dau forță cuvintelor (dacă cineva întreabă de o stradă anume, ne vom ajuta de mâini când îi vom spune să meargă înainte și apoi să facă la stânga); regularizatorii folosesc un ansamblu de mișcări ale corpului (când profesorul numește un copil să răspundă la o întrebare înclină capul, întinde mâna); expozitorii arată celorlalți, în funcție de mișcările corpului, cât de intense ne sunt sentimentele (putem arăta mânie sau bucurie, supărare sau frică); adaptorii sunt folosiți de indivizi atunci când aceștia se află în situații inconfortabile (de exemplu o persoană care strânge hârtiile de pe masă poate sugera că dorește mai multă ordine în discuții).

Se deosebesc patru canale bazale în comunicarea non-verbală: expresiile feței, contactul vizual, „limbajul” trupului și contactul fizic. Comunicarea prin expresia feței include mimica, zâmbetul și privirea. Mimica este arta de exprimare a gândurilor și sentimentelor prin gesturi sau prin modificarea expresiei feței, ansamblu de gesturi și de modificări ale fizionomiei care însoțește sau înlocuiește limbajul verbal.

Contactul vizual este probabil cel mai important indiciu non-verbal. Multe din aprecierile noastre inconștiente despre alte persoane se bazează pe durata și tipul contactului vizual pe care îl avem cu acestea. Contactul vizual are patru funcții importante în comunicare: reglarea fluxului conversației, furnizarea de feedback vorbitorului despre ceea ce a comunicat, exprimarea emoțiilor și informarea ambilor participanți despre natura relației lor.

Expresiile faciale se pot modifica foarte repede. Există cel puțin opt poziții diferite ale sprâncenelor și frunții, fiecare cu propria sa semnificație, mai mult de opt poziții ale ochilor și pleoapelor și cel puțin zece pentru partea inferioară a feței. În combinații diferite, acestea dau un număr uriaș de expresii posibile. Expresiile faciale precum fericirea, surpriza, teama, tristețea, furia, curiozitatea, dezgustul/disprețul se crede că ar fi înnăscute, însă unele variații ale expresiilor faciale pot ajunge să fie dezvoltate din punct de vedere cultural, așa cum se întâmplă cu imitarea unor personaje bine cunoscute. De exemplu zâmbetul este un gest capabil să exprime o gamă largă de informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție la cinism, jenă.

Un alt canal în comunicarea non-verbală este „limbajul” trupului. Corpul comunică prin gesturi, poziția și modul de mișcare al acestuia, atingere și îmbrăcăminte. Multe din gesturile pe care le utilizăm sunt învățate datorită interacțiunilor specifice culturii în care trăim, acestea însoțesc limbajul și interacțiunea socială în societatea în care evoluăm.Totodată postura corpului ne oferă informații despre atitudine, emoții, grad de curtoazie, căldură sufletească. În general, aplecarea corpului în față semnifică interesul față de interlocutor, dar uneori și neliniște și preocupare.

Un canal important al comunicării non-verbale îl reprezintă comunicarea prin atingere. Contactul fizic poate să sugereze un evantai de factori care conduc la afecțiune, dependență, agresivitate, dominanță în interrelaționările persoanelor cu care venim în contact. După Cook14 și alte caracteristici exterioare limbajului trupului pot să facă parte integrantă din comunicarea non-verbală și anume: îmbrăcămintea, machiajul, parfumul folosit, accesoriile vestimentare.

O altă arie de analiză a comunicării non-verbale este reprezentată de comunicarea cromatică. Culoarea afectează comunicarea astfel: culorile calde stimulează comunicarea, în timp ce culorile reci o inhibă. Monotonia dar și varietatea excesivă de culoare inhibă și distrag comunicatorii. O altă comunicare non-verbală este și comunicarea prin timp, cum organizăm timpul, cum reacționăm la el. De exemplu, pauzele sau tăcerea reprezintă modalități de utilizare a timpului în comunicare.

De obicei, oamenii consideră pauzele ca fiind dăunătoare pentru că pot arăta că vorbitorul nu stăpânește suficient subiectul, dar în fapt pauzele în vorbire dau șansa atât emițătorului cât și receptorului să se gândească la mesajul transmis, și astfel impactul acestuia din urmă este mai mare.

Nu există un mesaj unidimensional, univoc, monofonic. Transmiterea sau structurarea acestuia comportă o activitate fluidă și polimorfă a numeroase aspecte ale comportamentului verbal, tonal, gestual, corporal, contextual etc., fiecare dintre acestea susținându-se sau modelându-se reciproc.15


    1. Caracteristici ale comunicării preșcolarilor

Limbajul copilului antepreșcolar are un caracter situativ, luând, în majoritatea cazurilor, forma de dialog. Acest limbaj dialogat cuprinde fie răspunsuri la întrebările adulților, fie întrebări adresate acestora în legătură cu diferite dificultăți ivite în activitatea sa cu obiectele, fie cereri care vizează satisfacerea trebuințelor sale momentane.

În grădinițele de copii, la grupa mică, pentru copii de 3 ani, va trebui să respectăm particularitățile de vârstă, având în vedere predominarea primului sistem de semnalizare, să desfășurăm majoritatea activităților sprijinindu-ne pe materialul intuitiv. În activitățile de educare a limbajului și comunicării, ponderea o au activitățile de povestire a educatoarei și repovestire a copiilor. În aceste activități se folosesc planșe, cărți ilustrate, jetoane ori cuburi cu imagini din povești pentru a respecta caracterul situativ al preșcolarului de grupă mică și caracterul concret al operațiilor sale mintale.

În anii următori, sub influența exercițiilor impuse de activitățile desfășurate, a comunicării, are loc o asimilare rapidă a acțiunilor concrete și fixarea în plan mental a unor scheme de operare ce permit renunțarea la suportul material. În exprimarea verbală intervine organizarea relațională a celor relatate și povestite în procesul de comunicare cu ceilalți, copilul transmite ceea ce a văzut și auzit, ceea ce a trăit, a făcut și a gândit.

Astfel, se constituie limbajul contextual, care e mai închegat și coerent. Copilul povestește sub formă monologată ce a văzut în timpul plimbărilor, la teatru, despre relațiile lui cu alți copii, despre tot ce s-a întâmplat în viața și în activitatea sa. În vederea exersării limbajului contextual, copilului nu i se mai oferă atât de des sprijin concret (ilustrații), ci este important să îl stimulăm să-și organizeze rațional șirul celor relatate și prin întrebări bine formulate să-i formăm gândirea logică.

La vârta preșcolară este importantă funcția de orientare socială a limbajului: copilul se adresează unui interlocutor cu care poate susține o conversație. El își reglează comportamentul în funcție de ceea ce interlocutorul îi comunică, dar și în funcție de atenția care i se acordă. Preșcolarul este guraliv, dornic să comunice, iar lipsa constantă a atenției din partea adulților de cele mai multe ori are efecte negative asupra personalității copilului (devine nesigur, timid, se închide în sine ori se manifestă violent).

În ceea ce privește auzul fonematic, acesta este în faza de constituire, vocabularul său este sărac, multe cuvinte fiindu-i necunoscute. De aceea, educatoarea trebuie să se asigure că vorbele sale vor fi bine recepționate de copii și să respecte anumite cerințe: să exerseze o dicție corectă; să se poziționeze optim față de copilul căruia i se adresează sau față de grupă; să capteze interesul copiilor (privindu-i, zâmbindu-le, atenționându-i verbal ori prin gesturi, mimică); să creeze o atmosferă plăcută, propice comunicării; să manifeste siguranță în tot ceea ce spune; să-și construiască frazele cu claritate.

Comunicarea este un proces mult mai complex decât vorbirea. Educarea capacităților comunicative este distinctă de educarea capacităților de vorbire și ulterioară dezvoltării acestora. Capacitățile de comunicare trebuie să facă obiectul expres al preocupărilor educatorului. Capacitățile de comunicare sunt evidențiate întotdeauna într-un context relațional, în care partenerii își schimbă rolurile între ei.

În schema celei mai simple relații de comunicare, E  R, sunt implicați doi parteneri: emițătorul de mesaje (educatorul) și receptorul de mesaje (preșcolarul). Aceștia se află în raporturi dinamice, fiecare devenind pe rând emițător și receptor. Buna înțelegere a acestor raporturi este esențială pentru elaborarea unei strategii educative reușite, pe baza dezvoltării capacităților de comunicare.

A vorbi nu e totuna cu a comunica, după cum a tăcea nu înseamnă lipsă de comunicare. Copilul care vorbește mult, neîntrerupt, nu deține o mai bună competență de comunicare comparativ cu cel care tace. Totodată, a transmite nu e totuna cu a comunica. Transmiterea unui mesaj este o relație unilaterală – E  R. Comunicarea este o relație bilaterală – E  R.

În acest sens, educatoarea nu are rolul doar de a transmite, ci și de a verifica dacă cele transmise au fost înțelese de preșcolari. Educatoarea înțelege astfel psihologia copilului, intră într-o relație de comunicare autentică cu acesta. Preșcolarul este determinat mai ușor să vorbească decât să tacă sau să asculte, însă ambele comportamente sunt esențiale într-o relație de comunicare completă și corectă.

Dată fiind importanța capacităților de bun ascutător, propunem organizarea în cadrul activității educative a unor așa numite antrenamente metacomunicative, în cadrul cărora anumite exerciții poartă numele de ascultare acuvă.16 Spre exemplificare, prezentăm jocul „Să-l ascultăm pe Mihai”. Din discuțiile libere, educatoarea află că Mihai a fost în excursie la Poiana Brașov.

Folosește acest prilej pentru a provoca un antrenament metacognitiv. Îl roagă pe copil să povestească colegilor cum a fost în excursie, adresându-i câteva întrebări: „Când ai plecat?”, „Cu cine?”, „Pe unde ai trecut?”, „Cu ce ai călătorit?”, „De ce ai fost acolo?” După câteva întrebări, educatoarea propune copiilor să facă și ei același lucru. Aceasta promite copiilor că cei care adresează cele mai multe, corecte și frumoase întrebări, vor fi recompensați. Lui Mihai i se sugerează să aprecieze care este cea mai interesantă întrebare. Exemplul practic reprezintă două mari avantaje:



  • Îl pune pe copil în postura de a vorbi, dar și de a asculta întrebările copiilor – pentru a aprecia cea mai interesantă întrebare;

  • Îi pune pe copii în postura de a formula întrebări (atitudine activă), nu doar în situația de simpli ascultători ai lui Mihai.

Copiii sunt aduși astfel în situația de a reflecta asupra relației cu interlocutorul pentru dezvoltarea capacităților de comunicare.


    1. Strategii de dezvoltare a abilităților de comunicare ale preșcolarilor

Elaborarea unor strategii de îmbunătățire a abilităților de comunicare a preșcolarilor în vederea integrării școlare poate contribui la dezvoltarea și dirijarea eficientă a achizițiilor copilului în scopul socializării și pregătirii pentru școală. Dimensiunea practică presupune luarea în discuție a căilor de eficientizare a interrelaționării și comunicării la vârsta preșcolarității în scopul integrării sociale și obținerii performanțelor școlare proiectate, a înlăturării cauzelor unei comunicări deficitare.

În lipsa unor strategii eficiente de îmbunătățire a abilităților de comunicare în mediul educațional preșcolar în particular și în sistemul de învățământ românesc în general, se constată un decalaj mare între gradul de înțelegere a raporturilor cauzale, de determinare și condiționare între fenomene, între propriul construct mental, propria reflecție asupra lumii și capacitatea de exprimare a ideilor. Acest decalaj va conduce, ulterior, la menținerea unui nivel scăzut de interiorizare cognitivă a realității externe și, implicit, la o dezvoltare mentală necorespunzătoare.

Studiul abilităților/ competenței de comunicare a preșcolarilor se restrânge în jurul unor concepte ce depășesc simpla limitare la o singură arie disciplinară deoarece competența de comunicare, studiată împreună cu alți termeni care privesc potențialitățile individuale (abilități, aptitudini, deprinderi) presupune o triplă abordare: psihologică, pedagogică și comunicațională. Prin urmare, prin intermediul prezentei teme de cercetare ne propunem să studiem într-o manieră transdisciplinară și interdisciplinară evoluția, la vârsta preșcolarității, a abilităților de comunicare, de la stadiul de potențialități la cel de competențe.

Pentru cercetătorii din România, competența de comunicare nu înseamnă cunoașterea de care au nevoie participanții la actul de comunicare pentru a interacționa, ci capacitatea de a o pune în practică, adică utilizarea limbii în manieră adecvată în contexte diferite, însumând anumite abilități comunicaționale.

Competența de comunicare este capacitatea unei persoane de a-și transmite gândurile, trăirile, intențiile prin mijloace verbale și extraverbale de exprimare, de a recepționa și înțelege mesaje primite în actul comunicării. Competența de comunicare a școlarului mic este acea capacitate care permite elevilor să recunoască și să reproducă enunțuri accesibile nivelului lor de percepere și operaționalizare, corecte din punct de vedere al sistemului limbii, adecvate contextului situațional în care are loc comunicarea.17

Obiectivul major al comunicării educaționale realizate în procesul de învățământ este formarea și dezvoltarea capacităților generale de comunicare, de relaționare cu semenii și cu mediul din care fac parte. În grădiniță, limbajul poate fi privit atât ca mijloc de comunicare, deoarece copilul folosește vorbirea în fiecare clipă a vieții sale pentru formularea cerințelor, trebuințelor, a emoțiilor, dar și ca mijloc de cunoaștere pentru că prin limbaj ajunge la descoperirea realității obiective.

Imposibilitatea de a comunica prin limbaj ar produce o stagnare în dezvoltarea personalității copilului, ar modifica relațiile lui cu oamenii, cu realitatea înconjurătoare, l-ar singulariza și împiedica în mare măsură să participe la o activitate sau alta.Colectivul grupei de copii, prin coeziunea și diversitatea sa, prin interrelaționarea pe care o presupune existența sa activă se constituie într-un grup de dezvoltare personală.

Acesta funcționează în baza unor reguli simple, eficiente, creând un spațiu de desfășurare în care copilul poate să se descătușeze, să evolueze liber, să experimenteze. Unul dintre obiectivele majore urmărite în grădiniță este dezvoltarea competențelor de comunicare și pentru atingerea acestui obiectiv, educatorul trebuie să-și pună niște întrebări firești cum ar fi:18

„Știe preșcolarul să se asculte și să-l asculte empatic pe celălalt?

(Conștientizează ce simte în timp ce-l ascultă?)”

„Știe să exprime și să se exprime?”

„Ce anume îl blochează?”

„Ce soluție creativă pot (poate) găsi pentru a depăși blocajul?”

„Am modele adaptate fiecărui copil, în parte, pe care le poate urma?”

„Cât de concentrată își poate menține atenția fiecare și pentru cât timp?”

„Cât de multe lucruri poate remarca?”

„Ce simte corpul lui?”

„Realizează ce reacții are el, ce trăiește în relația cu celălalt și ce-l face să

reacționeze într-un anume fel?”

Un alt obiectiv important ar fi identificarea și exprimarea sentimentelor, a trăirilor și în această direcție se pot genera întrebări cum ar fi:

„Ce sentimente îl încearcă pe copil?”

„Știe să le identifice?”

„Știe să le asculte?”

„Știe să le exprime pentru alții?”

„Cum îl pot ajuta mijloacele de comunicare să o facă?”

La vârsta preșcolară mică în activitățile de educarea limbajului și comunicării, ponderea o au activitățile de povestire a educatoarei și de repovestire a copiilor, în care se folosesc planșe, cărți ilustrate, jetoane ori cuburi cu imagini din povești pentru a respecta caracterul situativ al preșcolarului.

În anii următori are loc o asimilare rapidă a acțiunilor concrete și fixarea în plan mental a unor scheme de operare ce permit renunțarea la suportul material. În procesul de comunicare cu ceilalți copilul transmite ceea ce a văzut și auzit, ceea ce a trăit, a făcut și a gândit. Astfel se constituie limbajul contextual, mai închegat și coerent.

Dezvoltarea limbajului cuprinde nu numai înțelegerea structurilor verbale și utilizarea lor în contexte imediate, ci și învățarea exprimării propriilor idei și sentimente.19 Se pot construi diferite istorioare utilizând jucăriile copiilor, arătând una sau alta pe măsură ce sunt menționate în povestire sau educatoarea poate alege o păpușă care-și povestește pățaniile sau un iepuraș care povestește viața din pădure: cum foșnesc copacii, cum miroase totul a verdeață, cum trosnesc crenguțele sub picioare, cum ciripesc păsărelele.

Mai târziu se poate renunța la jucării, utilizându-se doar imaginile. Pe măsură ce se derulează povestirea, educatoarea atrage atenția copiilor asupra expresiei personajelor ilustrate, accentuează intonația și își modifică vocea atunci când redă replicile acestora.

Pentru ca povestirea să-și atingă scopul, ea trebuie să transmită idei și dispoziții afective și cel mai potrivit mod de a ajunge la acest rezultat este mișcarea. Copiii receptează sentimentele și ideile prin intermediul actelor motrice: surpriza poate fi înfățișată prin înălțarea umerilor, bucuria prin bătăi din palme,tristețea prin coborârea capului.

Prezentarea poveștilor se poate face și prin teatrul de păpuși căci emoțiile sunt transmise cu cea mai mare forță prin acțiunile păpușilor. Copiii își pot dramatiza și prezenta astfel poveștile, unii dintre ei devenind actori, iar ceilalți spectatori. Nu orice copil este apt să-și mânuiască păpușile și să-și construiască replici. Starea de spectator poate conveni mai bine temperamentului unora dintre preșcolari, care pot învăța mai multe în acest fel decât dacă ar fi forțați să fie activi.

Dramatizările nu trebuie impuse, accentul punându-se pe spontaneitate și pe plăcerea activității. Realizarea dramatizărilor se poate face de timpuriu, chiar de la grupa mică. Pentru aceasta trebuie alese scurte povestiri sau poezii, cu o linie narativă clar definită. Pentru început, activitatea copiilor se poate rezuma doar la mimică. Citind „Capra cu trei iezi, educatoarea se oprește din când în când și întreabă: Cum arăta lupul? Fioros, nu-i așa?”; „Cum arătau iezișorii când a intrat lupul în casă? Foarte speriați...” Astfel copiii mimează aceste sentimente: fioros, speriat. Procedeul contribuie astfel la înțelegerea textului, a sentimentelor exprimate, menține interesul copiilor pentru poveste și contribuie, totodată, la educarea expresivității faciale.

Copiii pot să execute și acțiuni simple, asemenea personajelor din text: să sară precum iezișorii, să taie lemne pentru foc, să sape groapa. Educatoarea poate introduce și un scurt dialog suplimentar: „Lupul intră în casă și cum face?” , „Dar iezii ce spun?” și copiii pot răspunde.

În cele din urmă se pot realiza dramatizări propriu-zise, pornind de la scurte poezii ori de la povești foarte bine cunoscute de copii. Deși rolurile nu se impun, ci sunt alese de copii, va trebui să li se explice că este normal ca fiecare copil să joace personaje diferite și nu pe aceleași de fiecare dată, pentru a preveni eventualele conflicte atunci când aceiași copii vor dori să joace mereu aceleași roluri.

Obiectivul principal al acestor dramatizări trebuie să fie nu atât respectarea textului de bază, cât educarea capacității copiilor de a-și exprima liber trăirile, ideile, chiar dacă o fac utilizând texte deja construite. Pentru ca un copil să-și însușească limbajul trebuie să i se vorbească. Fiecare clipă trebuie exploatată pentru a-i pune pe copii în situația de a povesti sau dialoga. Limbajul fiind implicat în toate activitățile formative ale grădiniței, participarea activă a preșcolarilor la toate acțiunile constituie adevărate exerciții de comunicare.


    1. Yüklə 255,54 Kb.

      Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin