Romania curtea de apel constanţA

21. Revendicare imobiliară. Teren forestier inclus în amenajamentele silvice ce fac parte din fondul forestier national. Nerealizarea procedurii de restituire reglementată de Legea nr. 1/2000. Calitatea de proprietar a reclamantei – unitatea administrativ teritorială.

Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul şi vecinătăţile lui.

Legea nr. 1/2000 – care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce priveşte terenurile forestiere care au aparţinut în proprietate comunelor, oraşelor şi municipiilor, şi care constituie şi obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune că proprietatea se redobândeşte de către foştii proprietari doar la cererea lor expresă şi în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.
Cod civil, art. 480

Legea nr. 1/2000

H.G. nr. 1360/2001
Prin acţiunea înregistrată la 05.02.2009, reclamanta Comuna I.C. Brătianu, judeţul Tulcea a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Silvică Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, cu categoria de folosinţă păşune şi să îi restituie materialul lemnos exploatat fără drept de pârâtă prin Ocolul Silvic Măcin în zilele de 23-24 septembrie 2008 sau contravaloarea acestuia, în sumă de aproximativ 20.000 lei.

S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu a fost inventariat în domeniul public al reclamantei conform dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, prin H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001, a fost atestat prin H.G. nr. 1360/2001 şi întabulat în cartea funciară prin încheierea nr. 2865/13.02.2007.

Referitor la modalitatea de dobândire a imobilului s-a susţinut că terenul a fost atribuit comunei I.C. Brătianu prin Ordinul nr. 1443/16.04.1938 al Administraţiei Generale P.A.R.I.D. şi Ordinul Administraţiei Brăila nr. 856/20.04.1938 şi predat prin procesul verbal de predare primire din 28.04.1938. La momentul predării era ocupat în parte cu lăstari de salcie, care formează în prezent o lizieră de arbori pe malul Dunării, cu rol de protecţie împotriva eroziunii plajei şi a digului de apărare.

A mai precizat reclamanta că terenul este cunoscut sub denumirea „Plaja Insula”, că s-a aflat în administrarea sa din 1938 până în prezent, că nu a fost preluat niciodată în proprietatea statului şi că refuzul pârâtei de a-i recunoaşte calitatea de proprietar al acestui imobil i-a fost adus la cunoştinţă cu ocazia unui litigiu anterior, ce a avut ca obiect o acţiune în constatare, în cadrul căruia pârâta a pretins că bunul este cuprins în amenajamentele silvice şi că se află în proprietatea statului şi în administrarea sa.

Referitor la cererea de restituire a materialului lemnos s-a arătat că în zilele de 23-24 septembrie 2008 Direcţia Silvică Tulcea a defrişat zona de pădure situată pe malul Dunării cu motivarea că trebuie să livreze urgent masă lemnoasă, deşi pădurea respectivă era proprietatea comunei reclamante.

La primul termen de judecată reclamanta a solicitat instanţei să ia act că renunţă la judecata cererii de obligare a pârâtei la achitarea contravalorii materialului lemnos recoltat fără drept.

Prin sentinţa civilă nr. 797/21.12.2009 Judecătoria Măcin a admis acţiunea şi a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24, întabulat în cartea funciară 192/N, cu număr cadastral 270, astfel cum a fost identificat în schiţa anexă a răspunsului la obiecţiunile aduse expertizei tehnice efectuată de expert B.E.

Pentru a hotărî în acest sens prima instanţă a reţinut că din actele depuse de reclamantă rezultă în mod evident că cel puţin din 28.04.1938 terenul în suprafaţă de 56 ha, pe care se află crescut un fel de mlăjet mic, a trecut în proprietatea Comunei I.C. Brătianu, fiind inventariat şi în 1944 în proprietatea acesteia. De asemenea, din chestionarul nr. 4 Plaja Cocuţa întocmit de Ministerul Inventarului Avuţiilor Publice rezultă că terenul de 56 ha s-a dobândit „prin împroprietărire din anul 1887 şi recâştigată în anul 1938 de la PARID, de către care era acaparată”.

S-a constatat, pe de altă parte, că la dosar nu există documente din care să rezulte că reclamanta ar fi înstrăinat această suprafaţă sau că ar fi fost deposedată de ea în altă modalitate, din actele depuse de pârâtă reieşind că ar fi vorba de păduri ce au aparţinut statului, nu şi că unitatea administrativ teritorială a pierdut posesia terenului, situaţie care ar fi impus necesitatea unei reconstituiri a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de pârâta Direcţia Silvică Tulcea a fost respins ca nefondat de Tribunalul Tulcea prin decizia civilă nr.109/22.09.2010, în considerentele căreia s-au reţinut următoarele:

- expertiza tehnică efectuată în cauză a identificat terenul în litigiu pe teritoriul comunei I.C. Brătianu, tarlaua 2, parcela 24; el este întabulat în cartea funciară în favoarea reclamantei şi a fost inventariat în domeniul public al localităţii în baza H.G. nr.1360/2001, anexa 25, sub denumirea de Plaja Cocuţa, dobândită în 1944.

- potrivit aceleiaşi expertize, predarea terenului în litigiu către reclamantă s-a făcut din 28.04.1938, iar la 06.04.1940 s-a efectuat inventarierea şi verificarea lui, în referire la suprafaţa care deservea plaja şi izlazul comunal.

- pârâta nu a dovedit că acest imobil a ieşit din proprietatea comunei sau că reclamanta l-a înstrăinat sau a fost deposedată în vreun fel, actele depuse vizând doar istoricul şi modul lui de exploatare.

- trecerea terenului din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale în cel al statului nu s-a realizat, din actele dosarului reieşind că reclamanta exercită în continuare dreptul de proprietate asupra acestuia.

- nu este întemeiată susţinerea referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, ca urmare a neutilizării procedurii speciale instituită de legea fondului funciar, pentru că reclamanta nu a fost niciodată deposedată de această suprafaţă de teren şi, pe cale de consecinţă, nu era necesar să recurgă la procedura reconstituirii dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Naţională a Pădurilor „Romsilva” - Direcţia Silvică Tulcea şi a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă sub următoarele aspecte:

- greşita stabilire a regimului juridic al terenului în litigiu, care a fost proprietate de stat atât anterior anului 1948, cât şi ulterior, când apartenenţa la proprietatea publică a statului era întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Constituţia României din 1948.

A susţinut recurenta că potrivit art.6 alin.1 şi 2 din Constituţia menţionată, întreaga suprafaţă a pădurilor făcea parte din proprietatea statului şi cum bunul în litigiu nu se afla în proprietatea privată a unei persoane fizice sau juridice, nu a existat o lege specială de preluare, trecerea lui din proprietatea reclamantei în cea a statului realizându-se „ope legis”, astfel cum rezultă şi din menţiunile primului amenajament silvic întocmit ediţia 1955/1956, unde la rubrica „relaţiunile de proprietate din trecut a pădurilor” se arată că „ trupurile Plaja Galaţi … au fost şi în trecut pădurile statului”.

Prin urmare, chiar dacă modalitatea de preluare a bunului în proprietatea statului prin legi anterioare nu este conformă dispoziţiilor sau legilor actuale, dreptul de proprietate constituit în temeiul acestor reglementări în favoarea statului nu s-a stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, indiferent de modificările aduse regimului juridic al proprietăţii. - deţinerea de către reclamanta intimată a unui titlu legal de proprietate a fost în mod greşit reţinută pentru că H.C.L. nr. 19/2001 şi H.G. nr. 1360/2001 nu au o astfel de semnificaţie juridică.

A arătat recurenta că simpla înscriere a unui bun într-un inventar nu conferă subiectului de drept beneficiar al acestei înscrieri dreptul de proprietate asupra bunului respectiv şi că exercitarea acţiunii în revendicare, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate, era posibilă numai după constituirea sau reconstituirea dreptului de proprietate în beneficiul unităţii administrativ teritoriale, care în cauză nu a fost dovedită.

- greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în raport de obligativitatea recunoaşterii dreptului de proprietate pretins de reclamantă în condiţiile şi procedura impuse de legile fondului funciar, astfel cum s-au succedat acestea în timp.

S-a susţinut, sub acest aspect, că dreptul de proprietate nu se naşte în mod automat în patrimoniul celor îndreptăţiţi, ci este necesară parcurgerea etapelor impuse de lege în acest scop, respectiv formularea unei cereri de reconstituire de către persoana îndreptăţită şi probarea dreptului astfel pretins prin mijloacele prevăzute de aceste acte normative, ori reclamanta nu a probat urmarea aceste proceduri în referire la terenul revendicat, pe care nu l-a mai posedat după intrarea lui în proprietatea publică a statului.

- greşita stabilire a regimului juridic pentru suprafaţa de 34,8 ha din totalul celor revendicate, care este inclusă în amenajamentul silvic şi, potrivit art. 5 coroborat cu art. 35 alin. 1 din Legea nr. 18/1991, se află în proprietatea statului de la 01.01.1990. Cum acest teren nu a făcut obiectul vreunei solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate s-a susţinut că este îndeplinită şi condiţia impusă de pct. 4 din anexa I a Legii nr. 213/1998, de a fi parte a domeniului public al statului conform art. 3 alin. 2 din lege, care dispune că sunt bunuri aparţinând domeniului public de interes naţional „pădurile (…) incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată”.

S-a pretins, în susţinerea acestei critici, că instanţele nu au ţinut seama de constatările expertizei efectuată în cauză - în concluziile căreia s-a arătat că cele 34,8 ha sunt terenuri fond forestier cuprinse în amenajamente silvice şi aflate în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor „R” – şi nu au respectat prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, în condiţiile în care reclamanta nu a prezentat vreo dovadă referitoare la excluderea bunului din domeniul public al statului, iar până la data introducerii acţiunii în revendicare recurenta nu a fost deranjată în exercitarea dreptului de administrare a terenului.

- greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 prin soluţionarea pe fond a acţiunii, deşi obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru corespunzătoare evaluării făcută de intimata reclamantă nu a fost îndeplinită.

A susţinut recurenta că la instanţa de fond intimata a invocat caracterul netimbrabil al acţiunii – motivat de faptul că are ca obiect material terenuri aflate în domeniul public; în apel, însă, instanţa a impus obligaţia timbrării căii de atac conform evaluării făcută de titulara acţiunii în acest ciclu procesual, dar nu a dispus şi asupra sancţiunii aplicabilă cereii de chemare în judecată pentru nerespectarea obligaţiei de timbrare, respectiv asupra anulării acesteia ca netimbrată.

Analizând legalitatea hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 56 ha situat în tarlaua 2, parcela 24 şi a pretins, în temeiul art.480 şi 481 din Codul civil, recunoaşterea acestui drept, pe care pârâta îl contestă invocând calitatea sa de administrator al bunului şi pe cea de proprietar a statului.

In susţinerea dreptului său de proprietate, titulara acţiunii a invocat Ordinul nr. 1443/16.04.1938 a Administraţiei Generale P.A.R.I.D. şi Ordinul nr. 856/20.04.1938 al Administraţiei Brăila, precum şi H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 şi H.G. nr. 1360/2001, prin care terenul a fost inventariat în domeniul public al comunei conform Legii nr. 213/1998.

Terenurile forestiere, din categoria cărora face parte şi cel revendicat în cauză, se află, însă, sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie, respectiv a Legii nr. 1/2000, astfel că cel ce se pretinde proprietarul unui asemenea bun nu poate face dovada dreptului său decât cu titlul de proprietate emis în procedura specială la care face trimitere legea sub incidenţa căreia se află, ca singur act care determină în mod concret imobilul şi vecinătăţile lui.

Legea nr. 1/2000 – care consacră principiul reparării integrale în natură sau, în subsidiar, prin echivalent a prejudiciului cauzat foştilor proprietari - reglementează imperativ modalitatea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra celor două categorii de terenuri la care se referă, iar în ceea ce priveşte terenurile forestiere care au aparţinut în proprietate comunelor, oraşelor şi municipiilor, şi care constituie şi obiect al demersul judiciar al reclamantei, art. 29 alin. 4 din lege dispune că proprietatea se redobândeşte de către foştii proprietari doar la cererea lor expresă şi în limitele probate cu actele care atestă suprafeţele solicitate în condiţiile art. 9 alin. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată.

Reclamanta nu a făcut dovada că a urmat procedura stabilită de lege pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, iar în lipsa unei astfel de solicitări şi, pe cale de consecinţă, a însuşi titlului de proprietate, în mod greşit au reţinut instanţele că dreptul a cărui încălcare a fost dedusă judecăţii poate fi în mod valabil întemeiat pe actele depuse în susţinerea acţiunii. Aceste înscrisuri, respectiv procesul verbal de predare primire din 28.04.1938, procesul verbal din 1939 al Comisiei preliminare de verificare şi constatare a bunurilor care aparţin Comunei I.C. Brătianu, recapitulaţia din 1944 a terenurilor Comunei 23 August şi chestionarul nr. 4 privitor la bunurile imobiliare ale comunei I.C. Brătianu, respectiv Plaja Cocuţa, întocmit de Ministerul Inventarului Avuţiilor Publice, puteau susţine probator doar cererea de redobândire a dreptului de proprietate formulată în condiţiile legii speciale de reparaţie pentru că fac parte din categoria celor prevăzute de art. 9 alin. 4 lit. b din Legea nr. 18/1991, respectiv sunt acte referitoare la existenţa şi întinderea dreptului a cărui reconstituire se putea cere.

În mod greşit au apreciat instanţele şi că excluderea bunului din patrimoniul reclamantei nu poate fi reţinută în absenţa unei legi speciale de preluare a lui în proprietatea statului pentru că, potrivit art. 6 alin. 1 din Constituţia din 1948, pădurile aparţineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, modalitatea de trecere în proprietatea statului se stabilea prin lege doar în privinţa celor care la data intrării în vigoare a acestei Constituţii „se aflau în mâini particulare”, condiţie care în cauza de faţă nu este întrunită.

Calitatea reclamantei, de proprietar al bunului revendicat, nu poate fi întemeiată nici pe prevederile H.C.L. I.C. Brătianu nr. 19/2001 – pentru că prin aceasta s-a realizat doar o inventariere a bunurilor ce se pretind a aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale reclamante - sau pe cele ale H.G. nr. 1360/2001 – care doar atestă apartenenţa bunurilor inventariate la nivelul unităţii administrativ teritoriale la domeniul public de interes local – pentru că reglementările în vigoare stabilesc în mod expres că aceasta era obligată să solicite reconstituirea dreptului de proprietate după procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, cu excluderea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, demers procesual care poate fi exercitat doar după eliberarea titlului de proprietate în condiţiile alin. 5 al art. 29 din Legea nr. 1/2000.

În raport de considerentele expuse se constată că nu se mai impune examinarea criticii referitoare la regimul juridic al terenului revendicat în raport de includerea sa în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier naţional, cu atât mai mult cu cât, în măsura respectării procedurii speciale de reconstituire a dreptului de proprietate stabilită de legea specială de reparaţie, exista posibilitatea ca şi suprafaţa de 34,8 ha, deşi inclusă în amenajamentele silvice, să aparţină domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, conform Anexei III pct. 9 a Legii nr. 213/1998.

Nu poate fi reţinută ca întemeiată critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 deoarece dispoziţiile art. 20 alin. 5 din actul normativ menţionat nu permit instanţei de control judiciar anularea ca netimbrată a acţiunii pentru care obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost legal îndeplinită, deci nu-i conferă posibilitatea cenzurării modului de stabilire a taxei judiciare de timbru şi a constatărilor referitoare la îndeplinirea acestei obligaţii de plată în calea de atac.

Pentru motivele arătate şi conform art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa va admite recursul şi va modifica în tot decizia atacată în sensul că va admite apelul, cu consecinţa schimbării hotărârii de fond şi a respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

Decizia civilă nr. 557/C/13.12.2010

Dosar nr. 92/253/2009

Judecător redactor Irina Bondoc