Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate

cea mai importantă întrebare, de departe, în acest moment este dacă ceea
ce-i este, evident şi în orice caz, inacceptabil lui V. Putin nu ar putea fi
acceptabil altor personaje de la vârful piramidei puterii din Moscova. De
răspunsul la această întrebare depind natura şi durata războiului în curs.
La baza eșecului militar al Rusiei s-a aflat o planificare operațională bazată pe o
eroare catastrofală de calcul inițial, vizând preluarea controlului asupra
întregii Ucraine, prin înlocuirea Administrației alese liber şi democratic de
la Kiev cu una formată din pioni şi vasali ai Moscovei. Metoda aleasă a
vizat, în linii mari, reeditarea „operațiunii militare speciale” din 20–21 august
1968 din Cehoslovacia, când Administrația comunistă reformistă condusă de
Alexandr Dubcek a fost înlăturată brutal de la putere prin invazia militară a
URSS şi aliaților ei de atunci, cu excepția României.
Dacă planul ar fi reușit, o nouă „administrație” instalată la Kiev şi formată din
executanți fideli ai ordinelor Moscovei ar fi trecut imediat la implementarea
„viziunii” expuse de V. Putin în articolul din 12 iulie 2021, ceea ce ar fi
însemnat de facto o alipire a întregii Ucraine la Rusia, având însă
avantajul politic al evitării unei anexiuni teritoriale explicite, mult mai
costisitoare în termeni de imagine internațională, şi mai ales avantajul
preluării dintr-o lovitură a centrului vital al statului ucrainean şi reducerii drastice

---

1/2/23, 9(47 PM
Războiul de 105 ani al Moscovei cu lumea şi de ce a venit timpul „aterizării” la realitate | Contributors
Page 21 of 47
https://www.contributors.ro/razboiul-de-105-ani-al-moscovei-cu-lumea-si-de-ce-a-venit-timpul-aterizarii-la-realitate/
a șanselor coordonării unei rezistențe naționale eficiente la invazie. La
rezistențele inevitabile, dar necoordonate, pe care populația civilă ucraineană
le-ar fi opus în cazul succesului Moscovei de a „prelua de la centru” toată
Ucraina, armata rusă şi celelalte „instituții” erau desigur pregătite la recurgă la
„metodele” care ies acum la iveală, pe măsură ce armata ucraineană eliberează
localitățile din sudul şi estul țării ocupate în primele luni de război (camere de
tortură care îmbină sinistru practici medievale cu tehnologia modernă, deportări,
răpiri, folosirea armamentului greu împotriva țintelor civile).
Din fericire pentru Ucraina şi restul Europei, dar şi pentru restul lumii care s-a
îndepărtat astfel, cel puțin temporar, de riscul unui conflict global (chiar dacă
faptul nu este încă deplin conștientizat în ceea ce putem numi emisfera sudică
sau „marele Sud”), au existat câteva diferențe majore între 1968 şi 2022. În
primul rând, ucrainenii știau că rușii vor ataca şi știau care este ținta principală
(Kievul, după preluarea aerodromului cheie Hostomel, din proximitate),
așteptând trupele de invazie exact unde trebuia. În al doilea rând, armata
ucraineană a avut la dispoziție 8 ani pentru a se pregăti de un război defensiv
cu privire la care au existat puține îndoieli la Kiev că va urma, după agresiunea
din 2014. Spre deosebire de cehoslovaci, care s-au aflat singuri în fața URSS în
1968, ucrainenii au beneficiat după invadarea şi anexarea ilegală a Peninsulei
Crimeea de către Rusia în 2014 de sprijin occidental, inclusiv (sau mai ales)
american, care a ajutat în mod semnificativ în tranziția de la o armată de tip
post-sovietic, demotivată, slab echipată şi parțial confuză identitar şi în ceea ce
privește loialitățile, într-o armată națională modernă, cu sisteme de comandă şi
ierarhii eficiente şi funcționale în timp real, de la nivel de front până la centru,
foarte bine motivată, cu loialități indubitabile şi relativ bine echipată (cel puțin la
nivel de armament ușor şi mediu). În al treilea rând, făcând abstracție de
arsenalul nuclear, Federația Rusă este astăzi, din punct de vedere militar şi
demografic, o „umbră” a fostei URSS. Armata Roșie avea, în 1989, o bază