SENSUL SACRIFICIULUI CRISTIC
Motto:
«Crucificarea este un sacrificiu, o jertfă? Nu. Hristos desfiinţează jertfele. El spune: „Duceţi-vă şi învăţaţi ce înseamnă: MILĂ voiesc, iar nu JERTFĂ”. Crucificarea nu este „jertfire”, ci punere în brazdă: este darul pâinii. [...] El le-a zis discipolilor: „Sămânţa care nu moare sub brazdă nu dă pâine...” Aşadar, el nu se sacrifică, ci el rodeşte.» (Vasile Andru în „Terapia destinului”)
Secţiuni şi capitole:
1. SACRIFICAREA PROPRIULUI COPIL – TEST DE CREDINŢĂ?
2. CELĂLALT SACRIFICIU CRISTIC
CE E MÂNTUIREA
HĂITUIREA FIULUI LUI DUMNEZEU
ISUS A MURIT ÎN RĂZBOI, CA UN EROU.
3. CHEILE AUTO-SACRIFICIULUI: KARMICĂ, MAGICĂ, ANTROPOSOFICĂ
KARMA COLECTIVĂ S-A AGRAVAT DE LA ANUL UNU ÎNCOACE
„ÎMBLÂNZIREA” RITUALURILOR DE SACRIFICARE
4. COMUNIUNEA CU SPIRITUL LUI ISUS
PUNCTE DE LUMINĂ ÎNTR-UN TABLOU CLAR-OBSCUR
RĂSTIGNIREA CONTINUĂ
5. RECAPITULATIO
6. SUPLIMENTE: CRITICA TEOLOGIEI
PACTUL CU DIAVOLUL
UTILITATEA JERTFEI SACRIFICIALE
1 SACRIFICAREA PROPRIULUI COPIL – TEST DE CREDINŢĂ?
Patriarhul Abraham (sau Avraam) este figura centrală comună celor trei religii monoteiste (iudaism, creştinism, islamism) şi serveşte ca exemplu de credinţă în creştinism. În Geneza 22:1-14 se relatează că „Dumnezeu” i-a ordonat acestuia să-l sacrifice ritualic pe Isaac, copilul drag. Însă, exact când era pe punctul de săvârşi jertfa, Avraam a fost împiedicat de un Înger. Dogma creştină susţine că Dumnezeu l-ar fi testat pe Avraam. Era el gata să-şi omoare chiar propriul fiu pentru a asculta porunca Divină?
Sacrificarea lui Isaac, tablou de Caravaggio (1603)
Totuşi, majoritatea rabinilor afirmă răspicat că nu poate fi vorba de aşa ceva. Cum ar fi putut ordona Dumnezeu un aşa revoltător lucru?! ne întrebăm şi noi. Faptul este supus dezbaterii în toate cele trei religii monoteiste. Au apărut tot felul de ipoteze fanteziste care încearcă să explice grozăvia actului sacrificial. (amănunte45)
Vă prezint şi opinia mea, considerând că ce se scrie în Biblie despre acest caz este verosimil.
În vremurile trecute, sacrificarea copiilor era obişnuită peste tot în lume, din Cartagina, Fenicia, Orientul Apropiat (inclusiv Babilonul), Arabia preislamică până în America precolumbiană şi Africa (chiar şi în prezent). Se credea că, cu cât obiectul sacrificiului era mai important pentru el, cu atât omul religios era mai ascultat de zei. (amănunte46)
De pildă, în culturile precolumbiene, preoţii îşi sacrificau proprii copii pentru binele comunităţii pe care o aveau sub tutela spirituală. Era metoda supremă pentru îmbunarea cruzilor zei, ce îi pedepseau deseori cu cataclisme naturale.
Iată deci că gestul lui Avraam a fost expresia unui arhetip din inconştientul colectiv al omenirii: sacrificarea propriului copil pentru interesele comunităţii. Sună groaznic pentru noi dar, în acele vremuri, nu era de mirare că Avraam a pornit cumplitul sacrificiu, ci dimpotrivă, surpriza este că Dumnezeu a intervenit ca să-l prevină.
Acum, cine l-a pus pe Avraam să-şi ucidă copilul? Textul spune că Dumnezeu. Eu opinez că Avraam a auzit o voce în creier, vocea unui demon care s-a dat drept „Dumnezeu”. Oare câţi semeni de-ai noştri nu aud voci în creier?! Avraam era credul, ca mulţi dintre noi. Nu s-a îndoit că îi vorbeşte Dumnezeu şi i-a urmat porunca ciudată.
Dar Avraam era şi norocos. Un Înger dumnezeiesc a intervenit ferm, tot clarauditiv, şi a contramandat ordinul. Biblia face diferenţa clară între prima voce, „Dumnezeu”, şi a doua, Îngerul ce vorbea tot în numele Domnului.
Iar pentru ca Avraam să nu-şi piardă încrederea în ce auzea cu creierul, Îngerul a improvizat o explicaţie: „Acum ştiu că te temi de Dumnezeu, şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău.” (Geneza 22:12). Chipurile, fusese o probă de credinţă, nu o înşelare demonică...
Din faptul că a intervenit abia în ultima clipă, deducem că avusese loc o luptă grea între demon şi Înger. Cu un efort suprem, Îngerul a cucerit canalul telepatic şi a oprit masacrul. De acum înainte, Avraam va primi numai învăţături bune şi frumoase! Înseamnă că era un om preţios.
Ce bine ar fi ca toţi posedaţii de draci să aibă norocul lui Avraam! Şi, ca toţi cei care aud voci în minte să discearnă între glasurile îngerilor şi cele ale unor spirite neserioase!
Concluzia este clară: sacrificarea propriului copil este inspirată de diavol; nu putea fi niciodată un test de credinţă în Dumnezeu. Mai e loc de îndoială?!
Dar atunci de ce creştinismul laudă pilda lui Avraam???
Pe de o parte, ca să încurajeze credulitatea oarbă, prin care masele să poată fi uşor manipulate de preoţi. Pe de altă parte, mai este o legătură care îmi dă fiori...
Cunoaştem cu toţii dogma centrală a teologiei creştine: Dumnezeu mântuieşte oamenii mulţumită sacrificării Fiul Său, Isus Cristos. Cu alte cuvinte, fapta abominabilă, neterminată de Avraam, este împlinită până la ultima consecinţă de Dumnezeu-Tatăl! Teologii invocă exemplul hotărârii lui Avraam şi supunerii lui Isaac, ca să acceptăm mai uşor că şi Fiul lui Dumnezeu este sacrificat cu aprobarea Tatălui (sau chiar din intenţia Lui!). „Dumnezeu şi-a trimis Fiul ca să sufere şi să moară din iubire pentru noi”, se spune în toate scrierile creştine.
Dar, omeneşte vorbind, Dumnezeu, care este numai Iubire şi Înţelepciune, poate să-şi lase Fiul să fie ucis în mod atroce?! Nu era şi nu este El atotputernic?!...
2
Să privim acum sacrificiul cristic dintr-o perspectivă mai concretă.
Isus s-a jertfit prin însăşi naşterea sa printre păcătoşi, ştiindu-se că urma să scoată din împietrirea sufletului mari mulţimi de oameni. Sacrificiul Său a fost unul ascetic şi misionar, care a durat zeci de ani şi s-a înteţit în ultimii ani ai vieţii. A renunţat la orice confort pentru a călători, a se iniţia, a se desăvârşi şi a trezi conştiinţele semenilor. A riscat de multe ori în faţa mai-marilor corupţi, spunându-le adevărul crud în faţă sau nefăcându-le jocul. A depus un efort mistic inimaginabil pentru a curăţa de impurităţi atmosfera psihică a Pământului.
Pe lângă citirea Evangheliilor, vă recomand spre vizionare şi documentarul „Isus în India” (Jesus in India).
Uciderea Sa era previzibilă în urma acţiunii spirituale intense cu care trezise conştiinţele israeliţilor. Se ştia în Ceruri că o astfel de misiune îndrăzneaţă va fi pedepsită de forţele care se opuneau şi se opun Bunului Dumnezeu. „Nicio faptă bună să nu rămână nepedepsită” răsună sloganul demonilor. Iar Isus a generat o epopee de fapte bune, El însuşi sau inspirate de la El.
Isus s-a jertfit toată viaţa, răstignirea oprindu-L să-Şi continue misiunea. Moartea Sa a adus doar durere şi disperare pentru tabăra bunilor credincioşi.
Ce s-a întâmplat ulterior răstignirii (apariţiile Sale, pogorârea Duhului Sfânt, convertirea lui Saul, propovăduirea Evangheliei etc.) ţine de cu totul alt plan. Spiritul Cristic şi falangele de Spirite Bune au imaginat o variantă de continuare a muncii spirituale pe care Isus nu a fost lăsat să o termine dacă ar fi trăit până la bătrâneţe şi într-un loc mai puţin bântuit de draci. Nu datorită, ci din cauza uciderii premature...
Acesta este parcursul evenimentelor, mai presus de orice metafore.
Dostları ilə paylaş: |