Secţia I civilă

12. Întocmirea tabelului preliminar şi definitiv de creanţe. Procedura de soluţionare a contestaţiei formulate de debitoare. Posibilitatea modificării tabelului definitiv de creanţe de către administratorul judiciar în lipsa unei hotărâri a judecătorului sindic.

Art.72, 73, 74 şi 75 din Legea nr.85/2006
În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar, criticând înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat de existenţa unei compensaţii convenţionale, cale de atac respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa nr.901/2012.

Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă, administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel preliminar împotriva căruia părţile interesate pot formula contestaţie conform art.73 din acelaşi act normativ.

După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi acesta poate fi contestat doar pentru motivele şi în condiţiile art.75 din lege.

Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât demersul administratorului judiciar de a „rectifica” tabelul definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat în posesia unor noi documente se situează în afara cadrului legal amintit.

În raportul depus de către administratorul judiciar la 22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către debitoare în condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a menţiunilor din tabelul preliminar, aspect nesusţinut de probe şi de altfel lipsit de relevanţă.

O eventuală contestaţie formulată în condiţiile art.75 revine în competenţa instanţei spre soluţionare, instanţă care observă în ce măsură sunt sau nu îndeplinite cerinţele de admisibilitate a acestui demers procesual.

Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel de contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu îndreptăţea administratorul judiciar fără o hotărâre a judecătorului sindic să modifice tabelul definitiv, între timp consolidat, de creanţe.
(Decizia nr. 863/R-COM/13 Martie 2013)
Prin contestaţia formulată la 2 mai 2012, S.C.C-P S.R.L. a solicitat reînscrierea creanţei sale în tabelul întocmit în procedura de lichidare a debitoarei S.C. ES S.R.L. şi repunerea în termen pentru formularea acestei cereri.

În motivare s-a arătat că întocmind tabelul preliminar al debitoarei, administratorul judiciar a înscris pe contestatoare cu o creanţă de 1.369.465,67 lei, tabel publicat în B.P.I. nr.5803/18.05.2011, a cărui definitivare a fost şi ea publicată în B.P.I. nr.7196/23.06.2011.

Aceste menţiuni au fost atacate de către debitoare, iar prin sentinţa civilă nr.901/2012, contestaţia a fost respinsă ca tardivă.

Administratorul judiciar însă, după ce a întocmit un plan de reorganizare a realizat şi un alt tabel de creanţe, de care contestatoarea a luat la cunoştinţă la 23.04.2012, în care creanţa nu a mai fost înscrisă, reţinându-se existenţa unei compensaţii în temeiul art.52 din Legea nr.85/2006.

Această măsură a „rectificării” tabelului este nelegală şi nici nu au fost comunicate actele care au justificat-o.

Prin sentinţa nr.3788/2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de repunere în termen şi contestaţia formulată de S.C. C-P S.R.L., reţinând în esenţă că în condiţiile nepublicării tabelului rectificat pe care instanţa l-a calificat drept tabel preliminar nu se poate vorbi de depăşirea termenului prevăzut de art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006, aşa încât cererea de repunere în termen este neîntemeiată.

Sub aspectul fondului, s-a reţinut că în urma verificării înscrisurilor aflate la dosar şi evidenţei contabile a societăţii creditoare, aceasta nu deţine o creanţă faţă de debitoare, întrucât a operat compensarea, care este permisă şi în afara cadrului instituţional creat de O.U.G. nr.77/1999.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoarea, pentru motive încadrabile în dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304¹ Cod procedură civilă, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele:

- în mod greşit creditoarea nu a mai fost înscrisă în tabelul calificat ca fiind preliminar cu suma de 1.369.465,67 lei, sumă ce fusese înscrisă în tabelele preliminar şi definitiv publicate în B.P.I., câtă vreme nu au fost oferite elemente din care să rezulte existenţa unei compensări legale;

- din documentele puse la dispoziţie de către D.G.F.P.J. Maramureş, rezultă existenţa facturilor ce atestă prestarea serviciilor de către contestatoare, aşa încât proba stingerii obligaţiei îi revenea debitoarei;

- pentru facturi cu valori mai mult de 10.000 lei, compensarea facturilor scadente se face numai prin Serviciul de Compensare din cadrul Institutului de Management şi Informatică, în condiţiile H.G. nr.685/1999 şi O.U.G. nr.77/1999.

Examinând criticile formulate, se constată că ele sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta mai jos.

În procedura de insolvenţă a debitoarei S.C. ES S.R.L. s-a întocmit tabelul preliminar de creanţe care a fost publicat în BPI nr.5803/18.05.2011 şi apoi tabelul definitiv al creanţelor publicat şi el în BPI nr.7196/23.06.2011.

În condiţiile art.73 din Legea nr.85/2006, debitoarea a formulat contestaţie împotriva tabelului preliminar, criticând înscrierea creditoarei S.C. C-P S.R.L., motivat de existenţa unei compensaţii convenţionale, cale de atac respinsă ca tardiv formulată prin sentinţa nr.901/2012.

Potrivit art.72 din Legea nr.85/2006, în urma verificărilor făcute, raportat la declaraţiile de creanţă, administratorul judiciar/lichidatorul întocmeşte un tabel preliminar împotriva căruia părţile interesate pot formula contestaţie conform art.73 din acelaşi act normativ.

După ce toate contestaţiile au fost soluţionate se înregistrează, în condiţiile art.74, tabelul definitiv şi acesta poate fi contestat doar pentru motivele şi în condiţiile art.75 din lege.

Legea nr.85/2006 nu prevede alte posibilităţi de cenzură a menţiunilor din tabelele de creanţă, aşa încât demersul administratorului judiciar de a „rectifica” tabelul definitiv de creanţe, motivat de faptul că a intrat în posesia unor documente se situează în afara cadrului legal amintit.

În raportul depus de către administratorul judiciar la 22.10.2012, se vorbeşte de contestarea de către debitoare în condiţiile art.75 din Legea nr.85/2006 a menţiunilor din tabelul preliminar, aspect nesusţinut şi de altfel lipsit de relevanţă.

O eventuală contestaţie formulată în condiţiile art.75 revine în competenţa instanţei spre soluţionare, instanţă care observă în ce măsură sunt sau nu îndeplinite cerinţele de admisibilitate a acestui demers procesual.

Aşadar, chiar dacă s-ar proba existenţa unei astfel de contestaţii, dovadă care nu se află la dosar, ea nu îndreptăţea administratorul judiciar fără o hotărâre a judecătorului sindic să modifice tabelul definitiv, între timp consolidat, de creanţe.

Asocierea nu este contrazisă nici de calificarea acestui nou tabel ca fiind „preliminar” per de o parte pentru că nu exista un suport legal, iar pe de altă parte, pentru că această fază a procedurii de insolvenţă a fost depăşită prin întocmirea unui tabel preliminar ce a fost definitivat.

În concluzie, în absenţa unei hotărâri a instanţei prin care să fie admisă o contestaţie împotriva tabelului definitiv, cu consecinţa modificării acestuia, „rectificarea” realizată de administratorul judiciar se situează în afara cadrului legal şi se impune sancţionarea ei prin admiterea contestaţiei formulate de actuala contestatoare.

Pentru toate aceste considerente, se apreciază că este fondată calea de atac şi în baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, urmează a fi admisă, cu consecinţa modificării sentinţei în sensul admiterii contestaţiei şi menţinerii înscrierii recurentei cu suma consemnată în tabelul nr.932/11.05.2011 (tabelul preliminar publicat în B.P.I. la 18.05.2011).

Faţă de această concluzie, a devenit inutilă verificarea celorlalte critici, iar sentinţa urmează a fi menţinută în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de repunere pe rol.

Pentru aceste motive, Curtea a admis recursul formulat de creditoarea SC C.P. SRL prin lichidator judiciar Societatea profesională „L.C. 2003” SPRL, cu împotriva sentinţei nr.3788/19 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă în dosarul nr.168/90/2011, intimată fiind Cabinete Asociate Practicieni în Insolvenţă „M. & I., lichidator judiciar al SC ES SRL şi a modificat sentinţa, în sensul că a admis contestaţia şi a menţinute înscrierea în tabel a contestatoarei cu suma consemnată în tabelul nr.932/11.05.2011, fiind menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
1. Vătămare corporală din culpă. Plângere împotriva soluţiei de scoatere de sub urmărire penală. Prezumţia de nevinovăţie Latură civilă. Asigurător.
Art. 184 al.2 şi 4 Cod penal

Art. 346, art. 14, art. 278¹ pct. 8 lit. c Cod procedură penală

Art. 313 Legea 95/2006
„Principiul prezumţiei de nevinovăţie,, reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.

La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.

(C.A. Piteşti, Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013)
Prin sentinţa penală nr.244 din 30 octombrie 2012, Judecătoria Câmpulung, în baza art. 184 al. 2 şi 4 C.pen, a condamnat pe inculpat la 6 luni închisoare, în condiţiile art. 81 C.pen

A obligat inculpatulul, în solidar cu asigurătorul Asigurătorul G, cu sediul în Spania, prin Asigurătorul A să plătească părţii vătămate BI suma de 23.938 lei, daune materiale şi suma de 50.000 Euro, plătibili în lei, conform cursului la data plăţii, daune morale; părţii civile Spitalul M, suma de 2.442, 26 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului; părţii civile Spitalul C suma de 10.702,05 lei, cheltuieli de spitalizare, plus dobânzile legale calculate, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la recuperarea integrală a debitului, şi părţii vătămate BI, a unei prestaţii periodice lunare- în sumă de 127,5 lei, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la încetarea stării de nevoie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, că s-a înregistrat plângerea penală formulată de petentul BI, împotriva rezoluţiei nr.83/II/2/2011 din 02.02.2012, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin care s-a menţinut rezoluţia nr. 84/P/2009 din 01.07.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung, pe care a considerat-o ca nelegală şi netemeinică, intimat în cauză, fiind inculpatul.

În motivarea plângerii, petentul a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut culpa exclusivă a sa în producerea accidentului, precizând că nu doar alcoolemia pe care acesta a avut-o la momentul incidentului a dus la producerea accidentului, ci şi viteza cu care rula învinuitul, aşa cum s-a reţinut prin decizia penală nr. 488/P/2010 a Tribunalului Argeş. În ceea ce priveşte soluţia adoptată de procuror, petentul a arătat, că aceasta este nelegală, atât timp cât prin rapoartele de expertiză efectuate în cauză, s-a concluzionat culpa comună a părţilor implicate în producerea accidentului. Cât priveşte viteza de rulare a autoturismului (61 km/h) condus de învinuit, organul de urmărire penală a trecut sub tăcere acest aspect, fiind un element esenţial în producerea accidentului.

Referitor la rezoluţia 84/P/2009 din 01.07.2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 al. 2 şi al. 4 C.pen, reţinându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Din analiza actelor de cercetare efectuate în cauză, a rezultat că situaţia de fapt reţinută este corespunzătoare probelor administrate, iar cercetarea penală a fost completă, fiind efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin încheierea de şedinţă din 03.04.2012, în baza art. 278¹ pct. 8 lit. c C.p.pen, Judecătoria Câmpulung a admis plângerea formulată de petentul BI, a desfiinţat rezoluţia nr.83/II/2/2011, şi rezoluţia nr. 84/P/2009 şi a reţinut cauza spre judecare.

Examinând actele dosarului, instanţa de fond a reţinut, că jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat, în sensul că: „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi ca dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului, dreptul la apărare şi să-i permită să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu.

Elementele de probă trebuie să fie, în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea dezbaterii în contradictoriu – plenul hot. nr. 6 din dec. 1981 Barbera, Mesesegue şi Jabardo versus Spania.” În sistemul internaţional de drept, prezumţia de nevinovăţie, astfel cum este reglementată prin art. 5/2 C.p.pen şi art. 66 al. 1 C.p.pen, îmbracă două coordonate: administrarea probelor şi interpretarea acestora.

În ceea ce priveşte interpretarea probelor, pentru a putea fi operantă prezumţia de nevinovăţie, este necesar ca instanţa să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximaţiile, pentru că atunci când infracţiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumţia de nevinovăţie, împiedică pronunţarea unei hotărâri de condamnare. În cauză, prezumţia de nevinovăţie a fost înlăturată pentru următoarele considerente:

Prin expertizele auto de stabilirea dinamicii accidentului în care au fost angrenate partea vătămată şi inculpatul, s-a stabilit fără dubiu, că autoturismul condus de inculpat avea viteza de cel puţin 55 km/h, în momentul impactului, depăşind viteza maximă legală admisă pentru acel tronson de drum, că impactul s-a produs la cca.12,5 m.l. faţă de intersecţie şi la 10 ml distanţă faţă de trecerea de pietoni, iar înainte de impact, chiar în intersecţie, viteza autoturismului era de 60 - 62 km/h.

Având în vedere cele expuse mai sus, există o culpă comună în producerea accidentului. Inculpatul a condus autoturismul cu viteză peste limita legală admisă în localitate, respectiv 55 km./h., încălcând disp art.48 şi 49 din O.U.G. nr.195/2002, avându-se în vedere că era vorba de intersecţie şi zonă marcată cu trecere de pietoni, unde avea obligaţia să adapteze viteza la condiţiile de drum, chiar dacă victima BI traversa strada prin loc nepermis, fără să se asigure, dar la o distanţă de circa 10 m. de trecerea de pietoni. Acesta, la rându-i, a încălcat dispoziţiile art.72 din O.U.G. nr.195/2002.

In raport de aceste circumstanţe concrete, nu poate fi împărtăşită apărarea inculpatului, potrivit căreia accidentul s-a produs din culpa exclusivă a părţii vătămate. Sub acest aspect, cererea privind achitarea inculpatului, conform art.10 lit.d C.p.pen, este neîntemeiată, câtă vreme s-a făcut dovada culpei comune în producerea accidentului de circulaţie.

Fiind dovedită vinovăţia inculpatului, dar şi a părţii vătămate BI şi gradul de participare al fiecăruia la săvârşirea infracţiunii de 50/%, se impune şi o răspundere penală a acestora, corespunzătoare gravităţii faptei şi consecinţelor acesteia.

Autoturismul condus de inculpat avea asigurare de răspundere civila obligatorie. Prin urmare, ţinând seama de împrejurarea că instanţa a reţinut culpa egală a inculpatului şi a părţii vătămate constituită parte civilă, BI în producerea accidentului, a obligat asiguratorul alături de inculpat, doar pentru 50%.

Cât priveşte estimarea globală a sumei privind cheltuielile cu operaţiile şi medicaţia ulterioară suferite de partea vătămată în mai multe unităţi spitaliceşti, fără producerea de probe, este o opţiune corectă din partea părţii civile, de observat fiind că, o astfel de practică este folosită frecvent şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, tocmai pentru că atunci când se aduce o încălcare a unui drept fundamental al omului, cum este şi dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi morală, este foarte dificil, dacă nu imposibil, în a face o estimare exactă a prejudiciul material încercat în astfel de situaţii.

Daunele materiale constau îndeobşte în cheltuieli băneşti de diferite feluri, suportate de partea vătămată (medicamente, transport, tratament, îngrijiri medicale, spitalizare, consultaţii medicale, suplimente alimentare, ritualuri de înmormântare, pompe funebre, etc.) dificil de dovedit în totalitate, cu mijloace legale de probă, în timp ce daunele morale sunt la propria apreciere a instanţei, astfel că nimic nu împiedică partea lezată să solicite, iar instanţa să aprecieze o sumă globală, drept despăgubiri, raportat la toate circumstanţele cauzei, inclusiv presupusele cheltuieli ocazionate, ca urmare a săvârşirii faptei penale de către inculpat.

Referitor la despăgubirile pretinse de către unităţile medicale de ambulanţă şi spitaliceşti, care deţin o evidenţă exactă a serviciilor prestate faţă de părţile vătămate, în vederea recuperării lor de la persoanele vinovate de producerea cheltuielilor ocazionate, în condiţiile prevăzute de lege, instanţa de fond a reţinut: Conform jurisprudenţei Curţii Europene, partea civilă poate obţine rambursarea prejudiciului material, în măsura în care s-a stabilit realitatea acestuia, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului.

În acest sens, medicamentaţia necesară, schimbarea meşelor, persoana însoţitoare, mecanismele folosite pentru imobilizarea piciorului şi dispozitivele folosite pentru deplasare atât în timpul spitalizărilor, cât şi ulterior pentru perioada de la data accidentării 10. 01. 2009 şi până în septembrie 2011, dată de la care partea vătămată nu a mai mers cu ajutorul cârjei au fost avute în vedere de instanță.

Diferenţa între cuantumul salariului, pe care partea vătămată o încasa înainte de producerea accidentului, luna decembrie 2009, care era de 1.142 lei, net/lunar şi suma primită, ca indemnizaţie de concediu medical pe perioada ianuarie 2009 – iulie 2009 este de 1.695 lei. Diferenţa între cuantumul salariului şi pensia de invaliditate în cuantum de 742 lei lunar, conform deciziei nr.2746/15 07 2009 este de 400 lei, pentru perioada iulie 2009 până în luna ianuarie 2011, având un cuantum total de 11. 200 lei; iar pe perioada ianuarie 2011, până la pronunţarea prezentei sentinţe diferenţa este de 686 lei, întrucât prin decizia nr. 7/5. 01. 2011 s-a stabilit o pensie de invaliditate de 454 lei, având un cuantum total de 5.016. În aceste condiții, inculpatul împreună cu asigurătorul, trebuie să achite şi în continuare părţii vătămate BI o prestaţie periodică lunară în cuantum de 127,5 lei, începând cu data pronunţării prezentei hotărâri şi până la încetarea stării de nevoie, respectiv până la data la care partea vătămată va fi apt integral de muncă, în prezent fiind încadrat în gradul II de invaliditate.

Instanţa de fond a acordat şi daune morale în cauză părţii civile BI, care a avut astfel de pretenţii, ţinând seama de suferinţele fizice şi psihice inerente în urma vătămărilor corporale suferite de acesta, chiar dacă a avut o contribuţie egală la producerea acestora. Suferinţa şi perioada îndelungată de spitalizare şi necesară pentru vindecare pe care a încercat-o partea vătămată BI, a fost de natură să-i creeze acestuia o stare psihică care să-i altereze mediul de viaţă şi reintegrarea şi readaptarea la mediul de viaţă pe care acesta la avut înainte de producerea accidentului. Este de reţinut, că partea vătămată este persoana care asigura din punct de vedere financiar şi moral toţi cei sase membrii ai familiei sale, din care 5 sunt copii aflaţi încă pe băncile şcolii, conform depoziţiilor martorilor, ceea ce a creat o stare de disconfort psihic şi familiei.

La stabilirea despăgubirilor civile, atât a daunelor morale cât şi a celor materiale, s-au avut în vedere probele administrate în cauză, culpa comună în producerea accidentului, dar şi suferinţa psihică şi fizică încercată de partea vătămată în urma accidentului de circulaţie, produs ca urmare a leziunilor suferite.

In acest context, cele trei critici cu privire la latura civilă a cauzei, respectiv a inculpatului şi ale asigurătorului, cu privire la reducerea cuantumului acestora, şi ale părţii civile, privind majorarea lor, sunt neîntemeiate, întrucât la stabilirea lor, instanţa de fond a ţinut seama de toate criteriile generale în materie, dar şi de respectarea principiului proporţionalităţii, corelând cuantumul cu necesitatea reparaţiei impuse.

Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia penală nr. 23/R/15 Ianuarie 2013, a respins, ca nefondate, recursurile inculpatului, părţii vătămate BI. şi asiguratorului G prin asigurătorul A.
2. Tehnică juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante. Individualizarea judiciară.

Art.36, art.72, art.81, art.86/1, art.86/1 al.1 lit.c Cod penal

Art.86 al.2 şi art.87 al.1 OUG nr.195/2002
Tehnica juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză, nu este cea corectă, pentru că, potrivit prevederilor art.36 C.pen, vizând contopirea, nu se poate dispune contopirea unei pedepse rezultante, în raport de cele două pedepse aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu pedeapsa a cărei suspendare condiţionată a fost anulată, deoarece fiecare dintre aceste trei pedepse luate în mod individual trebuiau contopite, şi nu rezultanta cu pedeapsa anulată, aşa cum greşit a procedat prima instanţă.

Deşi cuantumul pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a orientat ca pedeapsă rezultantă prima instanţă, este just, totuşi modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă, şi anume cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu poate fi reţinută, întrucât, nu poate fi considerată ca împlinită, pentru aplicarea art.86/1 C.pen, condiţia prevăzută la al.1 lit. c al acestui articol, şi anume, că pronunţarea unei astfel de condamnări în aceste condiţii, constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
(C.A. Piteşti, Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013)
Prin sentinţa penală nr.3500 din 12 octombrie 2012, Judecătoria Piteşti, a condamnat pe inculpat în baza art. 86 al. 2 şi art. 87 al. 1 din OUG nr. 195/2002, la 4 luni închisoare, respectiv 8 luni închisoare, fiind aplicată pedeapsa cea mai grea.

Reţinând art. 85 C.pen, privind sentinţa penală nr. 53 din 01.04.2010, s-au contopit pedepsele de 8 luni închisoare şi un an şi 6 luni închisoare, fiind aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare, care a fost sporită cu 1 an închisoare, rezultând o pedeapsă de executat de 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 86/1 C.pen într/un termen de încercare de 5 ani şi 6 luni.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, la 25.08.2010, în jurul orei 19:50, inculpatul a condus, pe raza comunei, autovehiculul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică de 0,90 g%o, alcool, recalculată la 0.95-1.00 gr%0, precum şi permisul de conducere reţinut, iar dovada înlocuitoare era expirată din data de 17.04.2010.

Instanţa a constatat şi că judecata s-a produs în cadrul unui proces în care inculpatul şi-a recunoscut vinovăţia până la începerea cercetării judecătoreşti, potrivit art. 320/1 C.p.pen. Pentru proporţionalizarea pedepsei, instanţa a ţinut cont de gradul de pericol social al infracţiunii şi de împrejurările în care au fost comise faptele şi care au fost enunţate mai sus. În acest sens, acesta a beneficiat la stabilirea duratei pedepsei şi de disp. art. 320/1 al. 7, în sensul că i s-au redus cu o treime a limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte individualizarea regimului de executare al pedepsei, în raport de cuantumul pedepsei aplicate şi de faptul că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, că acesta îşi poate forma o atitudine corectă faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de normele de convieţuire socială şi fără să execute pedeapsa în regim de detenţie.

Astfel, prin Decizia penală nr.43/R/22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Piteşti a reţinut, în esenţă, că, deşi cuantumul pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a orientat ca pedeapsă rezultantă prima instanţă, este just, în raport de criteriile de individualizare prev de art.72 C.pen, cuantum ce are în vedere, pe de o parte, criteriile vizând persoana inculpatului, dar şi pericolul social al acesteia, totuşi modalitatea de executare la care s-a orientat prima instanţă, şi anume cea a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, nu poate fi reţinută, întrucât, în opinia Curţii, nu poate fi considerată ca împlinită, pentru aplicarea prevederilor art.86/1 C.pen, condiţia prevăzută la al.1 lit.c al acestui articol, şi anume, că pronunţarea unei astfel de condamnări în aceste condiţii, constituie un avertisment pentru acesta şi chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni. In acest sens, prevederile menţionate ale art.86/1 al.1 lit.c C.pen arată în mod expres, că la orientarea spre o asemenea modalitate neprivativă de libertate, se va ţine cont de persoana inculpatului, de comportamentul său, un comportament din care să rezulte că nu va mai săvârşi astfel de infracţiuni.

Or, Curtea a considerat că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională şi că nu poate fi îndreptat, ca şi conduită, din nou printr-o modalitate de executare neprivativă de libertate, cum este suspendarea sub supraveghere la care s-a orientat prima instanţă, din moment ce acesta, a mai suferit o condamnare anterioară de un an şi 6 luni închisoare, în condiţii similare ale unei suspendări aplicabile în condiţiile art.81 C.pen şi aceasta, pentru o infracţiune cu consecinţe extrem de grave, cum este uciderea din culpă – suspendare care în mod corect a fost anulată de prima instanţă - ca urmare tot a conducerii unui autovehicul, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, inculpatul neînţelegând clemenţa organelor judiciare, în vederea îndreptării sale de a nu mai conduce pe drumurile publice, prin ignorarea şi sfidarea prevederilor legale, el perseverând într-o astfel de activitate infracţională similară, conducând pe drumurile publice fără permis, întrucât acesta îi fusese reţinut, ca urmare a infracţiunii comise anterior de ucidere din culpă, mai mult, conducând şi sub influenţa băuturilor alcoolice.

De menţionat, că inculpatul a săvârşit infracţiunile ce fac obiectul prezentei cauze, la data de 28 mai 2010, mai exact, după condamnarea la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare dispusă de Judecătoria Piteşti, la data de 1 aprilie 2010, şi înainte de pronunţarea deciziei definitive de către Curtea de Apel Piteşti în această cauză, decizie care a fost pronunţată la data de 14 septembrie 2010.

Astfel, deşi procesul penal nu era terminat, inculpatul, beneficiind de prevederile art.81 C.pen, nu a înţeles clemenţa organelor judiciare. În consecinţă, Curtea consideră această atitudine şi acest comportament, ca o suficientă premisă, pentru a trage concluzia că nu se mai impune o altă clemenţă a organelor judiciară de a executa din nou pedeapsa, tot în condiţiile unei suspendări, fie ea suspendare sub supraveghere.

Totodată, Curtea constată că tehnica juridică vizând aplicarea pedepsei rezultante de 2 ani şi 6 luni închisoare, în această cauză, nu este cea corectă, pentru că, potrivit prevederilor art.36 C.pen, vizând contopirea, nu se poate dispune contopirea unei pedepse rezultante, în raport de cele două pedepse aplicate în această cauză, pentru fiecare dintre infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului, cu pedeapsa a cărei suspendare condiţionată a fost anulată, deoarece fiecare dintre aceste trei pedepse luate în mod individual trebuiau contopite, şi nu rezultanta cu pedeapsa anulată, aşa cum greşit a procedat prima instanţă.

Ca atare, Curtea admiţând recursul parchetului şi, casând în parte hotărârea, a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 6 luni închisoare, în pedepsele componente de câte un an şi 6 luni închisoare, pe care le-a repus în individualitatea lor, precum şi sporul aplicat. A recontopit, apoi, pedepsele de 4 luni închisoare şi de 8 luni închisoare, aplicate în această cauză, precum şi pedeapsa de 1 an şi 6 luni, a cărei suspendare a fost anulată, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni, sporită cu 1 an închisoare, în total 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art.57 C.pen.