III. Când se celebrează?
Timpul
liturgic
1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră, în anumite zile din cursul anului, opera mântuitoare a Mirelui său divin. În fiecare săptămână, în ziua pe care a numit-o duminică, ea sărbătoreşte Învierea Domnului, pe care, o dată pe an, o celebrează împreună
cu fericita lui pătimire, prin marea solemnitate a Paştelui. Pe lângă aceasta, ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. (...) Celebrând astfel misterele Răscumpărării, ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său, actualizându-le, într-un fel, în tot decursul timpului, pentru ca, astfel, credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821.
1164 Încă de la legea mozaică, Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe, începând cu Paştele, ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor, ca să-i mulţumească pentru ele, să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. În timpul Bisericii, situat între Paştele lui Cristos, împlinit deja o dată pentru totdeauna, şi desăvârşirea lui în Împărăţia
lui Dumnezeu, liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos.
1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos, există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”, ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei
1822 şi la chemarea Duhului Sfînt
1823. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu, în care omul este chemat să intre, e „Ceasul” Paştelui lui Isus, care străbate şi poartă întreaga istorie:
Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină; Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul, iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri, nemuritor şi nesfârşit, marele Cristos, străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. De aceea, pentru noi, cei ce credem în El, se statorniceşte o zi de lumină, mare, veşnică, ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824.
Ziua
Domnului
1166 „Conform tradiţiei apostolice, care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi, care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”
1825. Ziua Învierii lui Cristos este, în acelaşi timp, „prima zi a săptămânii”, memorial al primei zile a creaţiei, şi „a opta zi” în care Cristos, după „odihna” din ziua marelui Sabat, inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”, „ziua cea neînserată”
1826. „Cina Domnului” este centrul ei, căci în ea întreaga comunitate a credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat, care îi invită la ospăţul său
1827:
Ziua Domnului, ziua Învierii, ziua creştinilor este ziua noastră. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui, o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii, astăzi a apărut Soarele dreptăţii, ale cărui raze aduc mîntuirea1828.
1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice, când credincioşii se adună pentru ca, „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie, să-şi amintească de Patima, Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu, care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”
1829:
Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri, Cristoase, spunem: Binecuvântată este ziua de duminică, fiindcă în ea a început zidirea, (...) mântuirea lumii, (...) reînnoirea neamului omenesc. (...) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. Binecuvântată este duminica, deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului, pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830.
Anul liturgic
1168 Începând cu Triduum-ul Pascal, ca din izvorul său de lumină, noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. Din aproape în aproape, de o parte
şi de alta a acestui izvor, anul este transfigurat prin liturgie. El este, într-adevăr, „anul de îndurare al Domnului”
1831. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului, însă, după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt, sfârşitul istoriei este anticipat, „ca pregustare”, iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru.
1169 De aceea, Paştele nu este, pur şi simplu, o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”, „Solemnitatea solemnităţilor”, aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”
1832, după cum, în Orient, Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. Misterul Răscumpărării, prin care Cristos a zdrobit moartea, pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare, până când toate îi vor fi supuse.
1170 La Conciliul de la Niceea (din 325), toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”, de la numele Papei Grigore al XIII-lea, din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere, pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului.
1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire, Crăciun, Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal.
Sanctoralul în anul liturgic
1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos, Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii; în Maria, Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”
1833.
1173 Când, în ciclul anual, Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi, ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi; ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora, care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl, şi, pentru meritele lor, ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”
1834.
Liturgia Orelor
1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─, pe care îl celebrăm în Euharistie, îndeosebi în adunarea duminicală, impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor, „Oficiul divin”
1835. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5, 17; Ef 6, 18), această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”
1836. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”
1837, în care credincioşii (preoţi, călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică, Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei, care vorbeşte Mirelui ei, ba chiar este rugăciunea pe care Cristos, împreună cu Trupul său, o înalţă către Tatăl”
1838.
1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. În ea, Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”
1839; fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii, însărcinaţi cu îndatorirea pastorală, pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului
1840; călugării şi călugăriţele, în virtutea charismei vieţii
lor consacrate1841; toţi
credincioşii, după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale, mai ales Vesperele, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri”
1842.
1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă, ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei, mai ales a Psalmilor”
1843.
1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii, exprimând simbolismul momentului zilei, al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. Mai mult, citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi, la anumite Ore, lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali, revelează mai profund sensul misterului celebrat, ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. Lectio divina, în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune, este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică.
1178 Liturgia Orelor, care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice, nu exclude, ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu, mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament.
IV Unde se celebrează?
1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4, 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc, cele mai importante sunt „pietrele vii”, strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2, 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt, „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6, 16).
1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată
1844, creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare, ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc, locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos.
1181 „Casa de rugăciune, în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie, în care se adună credincioşii, în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor, trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice”
1845. În această „casă a lui Dumnezeu”, adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc
1846.
1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului
1847, din care curg sacramentele misterului pascal. Pe altar, care este centrul bisericii, se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. El este şi Masa Domnului, la care este invitat Poporul lui Dumnezeu
1848. În anumite liturgii orientale, altarul este, de asemenea, simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat).
1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne, cu cea mai mare cinstire”
1849. Nobleţea, amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic
1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului.
Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi.
1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”
1851.
Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care, în timpul liturgiei Cuvântului, să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852.
1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul; aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită).
Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării, ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor.
De asemenea, biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută, ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei.
1186 În sfârşit, biserica are o semnificaţie eshatologică. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu, trebuie să trecem un prag, simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Biserica văzută simbolizează casa părintească, spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21, 4). Şi, din acest motiv, biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu, larg deschisă şi primitoare.
PE SCURT
1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg, Cap şi Trup. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească, împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu, cu apostolii, cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie.
1188 Într-o celebrare liturgică, întreaga Adunare este „liturg”, fiecare potrivit funcţiei sale. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos, Cap al Trupului.
1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină, apă, foc), la viaţa umană (spălare, ungere, frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt, aceste elemente cosmice, aceste rituri umane, aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos.
1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu, care este vestit, şi de angajarea de credinţă, care îi răspunde.
1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii, participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării.
1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire, pe El îl adorăm. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale îngerilor şi sfinţilor, venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă.
1193 Duminica, „Ziua Domnului”, este ziua principală a celebrării Euharistiei, fiindcă ea este ziua Învierii. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă, ziua familiei creştine, ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”
1853.
1194 Biserica „desfăşoară, în ciclul anual, întregul mister al lui Cristos, de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare, la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854.
1195 Comemorându-i pe sfinţi, în primul rând, pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu, apoi pe apostoli, pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi, în zile anumite ale anului liturgic, Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească; ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate; exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl.
1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos, Marele nostru Preot, prin rugăciunea psalmilor, prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântări şi binecuvântări, pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale, care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi.
1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, „locul unde sălăşluieşte slava lui”; prin harul lui Dumnezeu, creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt, pietre vii din care este zidită Biserica.
1198 În condiţia sa pământească, Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute, locuri sfinte, imagini ale Cetăţii sfinte, Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.
1199 În aceste biserici, Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi, ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude, îşi înalţă rugăciunea, oferă jertfa lui Cristos, prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală.
ARTICOLUL 2
Diversitate liturgică
şi unitate a misterului
Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii
1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie, în orice loc, Bisericile lui Dumnezeu, fidele credinţei apostolice, celebrează acelaşi mister pascal. Misterul celebrat în liturgie este unul singur, însă formele celebrării sale sunt variate.
1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare, încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei, Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici
1855.
1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii, legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1, 14), în simbolismul liturgic, în organizarea comuniunii frăţeşti, în înţelegerea teologică a misterelor şi în tipurile de sfinţenie. Astfel, Cristos, Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor, este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa, purificându-le, toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi
1856.
1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi
Ritul roman, dar şi Riturile unor Biserici locale, cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin, alexandrin sau copt, siriac, armean, maronit şi caldeean. „Fidel tradiţiei, Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”
1857.
Liturgie şi culturi
1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare
1858. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16, 26), el trebuie vestit, celebrat şi trăit în toate culturile, astfel încât ele să nu fie suprimate, ci recuperate şi desăvârşite prin el
1859. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh, cu şi prin propria lor cultură umană, asumată şi transfigurată de Cristos.
1205 „În liturgie, mai ales în aceea a sacramentelor, există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─, a cărei Păstrătoare este Biserica, şi părţi ce pot fi schimbate, pe care ea are dreptul, şi uneori chiar datoria, de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”
1860.
1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire, dar totodată ea poate da naştere la tensiuni, neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună, faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi, dacă e nevoie, anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861.
PE SCURT
1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica, fără a se supune acesteia. Pe de altă parte, liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte.
1208 Întrucât semnifică şi comunică
acelaşi mister al lui Cristos, diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii.
1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli, comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică.
1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul, Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere, vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. În aceasta, între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862.
1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul, Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. „Participarea la natura divină, dăruită oamenilor prin harul lui Cristos, comportă o anumită analogie cu originea, creşterea şi susţinerea vieţii naturale. Într-adevăr, născuţi la o viaţă nouă prin Botez, credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. Astfel, prin aceste sacramente ale iniţierii creştine, ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864.
1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine, poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua), ce deschide calea spre celelalte sacramente. Prin botez, suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, devenim mădulare ale lui Cristos, suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866.
I. Cum este numit acest sacrament?
1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda, a scufunda”; „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos, de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15).
1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3, 5), fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh, fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3, 5).
1216 „Această baie este numită iluminare, pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul, „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul” (In 1, 9), creştinul, „după ce a fost luminat” (Evr 10, 32), a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5, 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5, 8):
Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. (...) Îl numim dar, har, ungere, luminare, haină de nestricăciune, baie a renaşterii, pecete şi tot ce poate fi mai scump. Este dar, pentru că este oferit celor care nu aduc nimic, este har, fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi; botez, pentru că păcatul este îngropat în apă; ungere, pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi); luminare, fiindcă este lumină strălucitoare; haină, fiindcă acoperă ocara noastră; baie, pentru că spală; pecete, fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869.