Secţiunea îNTÎI

V. Folosirea mijloacelor de comunicare socială
2493 În sânul societăţii moderne, mijloacele de comunicare socială au un rol major în informaţie, în promovarea culturală şi în formaţie. Acest rol creşte pe măsura progreselor tehnice, a amploarei şi diversităţii ştirilor transmise, a influenţei exercitate asupra opiniei publice.

2494 Informaţia prin mass-media este în slujba binelui comun³⁰¹⁸. Societatea are dreptul la o informaţie întemeiată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate şi solidaritate:

Buna exercitare a acestui drept cere ca, în ceea ce priveşte obiectul, comunicarea să fie mereu adevărată şi completă, ţinând seama de dreptate şi caritate. Iar în ceea ce priveşte modalitatea ei, să fie cinstită şi adecvată, adică să respecte cu sfinţenie, în dobândirea şi difuzarea ştirilor, legile morale, precum şi drepturile legitime şi demnitatea omului³⁰¹⁹.

2495 „E necesar ca toţi membrii societăţii să-şi împlinească şi în acest domeniu îndatoririle de dreptate şi caritate, străduindu-se astfel şi cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială să contribuie la formarea şi la răspândirea unor opinii publice sănătoase”³⁰²⁰. Solidaritatea apare ca o consecinţă a unei comunicări adevărate şi drepte şi a liberei circulaţii a ideilor, care favorizează cunoaşterea şi respectarea celorlalţi.

2496 Mijloacele de comunicare socială (îndeosebi mass-media) pot da naştere unei anumite pasivităţi la cei care le recepţionează, făcând din ei consumatori prea puţin vigilenţi de mesaje sau de spectacole. Beneficiarii îşi vor impune moderaţie şi disciplină faţă de mass-media. Se vor strădui să-şi formeze o conştiinţă luminată şi dreaptă pentru a rezista mai uşor la influenţele mai puţin oneste.

2497 Pe însuşi temeiul îndatoririi lor profesionale, responsabilii presei au obligaţia ca, în difuzarea informaţiei, să slujească adevărul şi să nu vatăme iubirea. Se vor strădui să respecte cu egală grijă natura faptelor şi limitele judecăţii critice asupra persoanelor. Trebuie să evite să cadă în defăimare.

2498 „Îndatoriri deosebite revin, în această materie, autorităţilor civile în vederea binelui comun, pe care aceste mijloace trebuie să-l slujească. Aceeaşi autoritate trebuie să apere şi să protejeze adevărata şi dreapta libertate de informare”³⁰²¹. Promulgând legi şi veghind la aplicarea lor, puterile publice vor avea grijă „ca nu cumva reaua folosire a mijloacelor de comunicare socială să cauzeze prejudicii grave moralităţii publice şi progresului societăţii”³⁰²². Vor sancţiona încălcarea drepturilor oricărui om la reputaţie şi la secretul vieţii private. Vor da la timp şi corect informaţiile ce privesc binele general sau răspund la neliniştile întemeiate ale populaţiei. Nimic nu poate justifica recurgerea la informaţii false pentru a manipula opinia publică prin mijloace de comunicare socială. Nu se va atenta cu astfel de intervenţii la libertatea indivizilor şi a grupurilor.

2499 Morala denunţă plaga statelor totalitare, care falsifică în mod sistematic adevărul, exercită prin mass-media o dominaţie politică asupra opiniei publice, îi manipulează pe acuzaţii şi pe martorii din procesele publice şi îşi închipuie că îşi consolidează tirania sufocând sau reprimând tot ceea ce consideră „delicte de opinie”.

VI. Adevărul, frumosul şi arta sacră
2500 Practicarea binelui e însoţită de o plăcere spirituală gratuită şi de frumuseţea morală. La fel, adevărul implică bucuria şi splendoarea frumuseţii spirituale. Adevărul e frumos în sine. Adevărul cuvântului, expresie raţională a cunoaşterii realităţii create şi necreate, este necesar omului înzestrat cu inteligenţă, dar adevărul poate găsi şi alte forme de exprimare umană, complementare, mai ales când trebuie să evoce ceea ce are el negrăit, adâncurile inimii omeneşti, înălţările sufletului, misterul lui Dumnezeu. Chiar înainte de a se revela omului în cuvinte de adevăr, Dumnezeu i se revelează în limbajul universal al Creaţiei, lucrare a Cuvântului său, a Înţelepciunii sale: ordinea şi armonia Cosmosului ─ pe care le descoperă şi copilul, şi omul de ştiinţă ─, „măreţia şi frumuseţea făpturilor duc prin analogie la cunoaşterea Creatorului lor” (Înţ 13, 5), „căci însuşi Autorul frumuseţii le-a zidit” (Înţ 13, 3).

Suflul puterii lui Dumnezeu este Înţelepciunea şi revărsare curată a slavei Celui Atotputernic; de aceea, nimic pângărit nu intră în ea. E rază a Luminii veşnice şi oglindă fără pată a puterii lui Dumnezeu şi icoană a bunătăţii lui (Înţ 7, 25-26). Ea este mai frumoasă decât Soarele şi mai presus de toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înţelepciunea o întrece; fiindcă după lumină urmează noaptea, dar înţelepciunea nu e biruită de rău (Înţ 7, 29-30). Şi m-am îndrăgostit de frumuseţea ei (Înţ 8, 2).

2501 „Creat după chipul lui Dumnezeu” (Gen 1, 26), omul exprimă adevărul relaţiei sale cu Dumnezeu Creatorul şi prin frumuseţea operelor artistice. Într-adevăr, arta este o formă de exprimare proprie omului; dincolo de căutarea necesităţilor vitale comune tuturor făpturilor vii, ea este o supraabundenţă gratuită a bogăţiei interioare a fiinţei umane. Izvorând dintr-un talent dat de Creator şi din efortul omului, arta e o formă de înţelepciune practică ce uneşte cunoaşterea şi priceperea³⁰²³ pentru a da formă adevărului unei realităţi în limbajul accesibil văzului sau auzului. Arta comportă astfel o anumită asemănare cu activitatea lui Dumnezeu în creaţie, în măsura în care se inspiră din adevăr şi din iubirea pentru fiinţe. Ca orice activitate umană, arta nu-şi are în sine scopul absolut, ci este orânduită în vederea scopului ultim al omului şi înnobilată de el³⁰²⁴.

2502 Arta sacră este adevărată şi frumoasă când corespunde prin forma sa la vocaţia proprie: de a evoca şi a preamări, în credinţă şi adoraţie, misterul transcendent al lui Dumnezeu, Frumuseţe nevăzută, preaînaltă, de Adevăr şi Iubire, apărută în Cristos, „strălucirea slavei şi chipul fiinţei lui” (Evr 1, 3), în care „locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2, 9), frumuseţe spirituală care se răsfrânge în Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Dumnezeu, în îngeri şi în sfinţi. Arta sacră adevărată îl duce pe om la adoraţie, la rugăciune şi la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul, Cel Sfânt şi Sfinţitorul.

2503 De aceea, episcopii trebuie, ei înşişi sau prin delegaţi, să vegheze la promovarea artei sacre, vechi şi noi, sub toate formele ei şi la îndepărtarea din liturgie şi din edificiile de cult, cu aceeaşi grijă religioasă, a tot ceea ce nu e conform cu adevărul credinţei şi cu frumuseţea autentică a artei sacre³⁰²⁵.
PE SCURT
2504 „Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (Ex 20, 16). Ucenicii lui Cristos „s-au îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea şi sfinţenia ce vin din adevăr” (Ef 4, 24).

2505 Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte şi cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria şi ipocrizia.

2506 Creştinul nu are a „se ruşina în a da mărturie Domnului” (2 Tim 1, 8) prin fapte şi cuvinte. Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinţei.

2507 Respectarea reputaţiei persoanelor interzice orice atitudine şi orice cuvânt de vorbire de rău sau de calomnie.

2508 Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenţia de a înşela pe aproapele care are dreptul la adevăr.

2509 O greşeală săvârşită împotriva adevărului pretinde reparare.

2510 Regula de aur ajută pentru a discerne, în situaţii concrete, dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.

2511 „Secretul sacramental este inviolabil”³⁰²⁶. Secretele profesionale trebuie să fie păstrate. Confidenţele care pot aduce prejudicii cuiva nu trebuie să fie divulgate.

2512 Societatea are dreptul la o informaţie bazată pe adevăr, pe libertate, pe dreptate. Omul trebuie să-şi impună moderaţie şi disciplină în folosirea mijloacelor de comunicaţie socială.

2513 Artele frumoase, dar mai ales arta sacră, „prin natura lor, sunt îndreptate spre exprimarea, într-un fel, în lucrările omului, a infinitei frumuseţi divine şi sunt cu atât mai mult consacrate laudei şi gloriei lui Dumnezeu, cu cât nu au nici un alt scop decât să contribuie cât mai eficient, prin realizările lor, la îndreptarea sufletelor oamenilor spre Dumnezeu”³⁰²⁷.

ARTICOLUL 9

Porunca a noua

Să nu pofteşti casa aproapelui tău. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui, şi nimic din ceea ce este al aproapelui tău (Ex 20, 17).

Oricine priveşte la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima sa (Mt 5, 28).

2514 Sfântul Ioan distinge trei tipuri de poftă sau concupiscenţă: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii³⁰²⁸. În tradiţia catehezei catolice, porunca a noua interzice pofta trupească, iar a zecea - pofta după bunurile altora.

2515 „Concupiscenţa”, în sens etimologic, poate desemna orice formă vehementă de dorinţă omenească. Teologia creştină i-a dat sensul special al mişcării apetitului sensibil care se opune lucrării raţiunii omeneşti. Sfântul Apostol Paul o identifică cu revolta „cărnii” împotriva „spiritului”³⁰²⁹. Ea vine din neascultarea primului păcat³⁰³⁰. Dereglează facultăţile morale ale omului şi, fără a fi în sine o greşeală, îl înclină să săvârşească păcate³⁰³¹.

2516 În om, pentru că este o fiinţă compusă, spirit şi trup, există deja o anumită tensiune, se desfăşoară o anumită luptă de tendinţe între „spirit” şi „carne”. Dar această luptă aparţine, de fapt, moştenirii păcatului, este o consecinţă şi, în acelaşi timp, o confirmare a lui. Face parte din experienţa zilnică a luptei spirituale:

Pentru Apostol, nu se pune problema discriminării şi condamnării trupului, care, împreună cu sufletul spiritual, constituie natura omului şi subiectivitatea persoanei; el vorbeşte, dimpotrivă, despre fapte, sau mai degrabă despre dispoziţii permanente ─ virtuţi şi vicii ─ bune sau rele din punct de vedere moral, care sunt rezultatul supunerii (în primul caz) sau al împotrivirii (în al doilea caz) faţă de acţiunea mântuitoare a Duhului Sfânt. De aceea, Apostolul scrie: „Dacă trăim prin Duh, să şi umblăm în Duh” (Gal 5, 25)³⁰³².
I. Purificarea inimii
2517 Inima e sediul personalităţii morale: „Din inimă vin urzirile de rele, omorurile, desfrânările şi adulterele” (Mt 15, 19). Lupta împotriva poftei trupeşti trece prin purificarea inimii şi practicarea cumpătării:

„Păstrează-te în simplitate, în nevinovăţie, şi vei fi ca pruncii care nu cunosc răul ce pustieşte viaţa oamenilor”³⁰³³.

2518 A şasea fericire proclamă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5, 8). „Cei curaţi cu inima” sunt aceia care şi-au acordat inteligenţa şi voinţa cu exigenţele sfinţeniei lui Dumnezeu, mai ales în trei domenii: iubirea³⁰³⁴, curăţia sau corectitudinea sexuală³⁰³⁵, dragostea de adevăr şi dreapta credinţă³⁰³⁶:

Credincioşii trebuie să creadă articolele Simbolului, „pentru ca, crezând, să asculte de Dumnezeu; ascultând, să trăiască aşa cum se cuvine; trăind cum se cuvine, să-şi purifice inima şi, purificându-şi inima, să înţeleagă ce cred”³⁰³⁷.

2519 Celor „curaţi cu inima” le este făgăduit că-l vor vedea pe Dumnezeu faţă în faţă şi că-i vor fi asemenea³⁰³⁸. Puritatea inimii este condiţia prealabilă a viziunii. Încă de acum, ea ne ajută să vedem lucrurile în lumina lui Dumnezeu, să-l primim pe celălalt ca pe „aproapele”; ea ne îngăduie să percepem trupul omenesc, al nostru şi al aproapelui, ca pe un templu al Duhului Sfânt, o manifestare a frumuseţii divine.
II. Lupta pentru puritate
2520 Botezul îi conferă celui care îl primeşte harul purificării de toate păcatele. Însă cel botezat trebuie să continue să lupte împotriva concupiscenţei cărnii şi împotriva poftelor dezordonate. Cu harul lui Dumnezeu, el ajunge la puritatea inimii:

─ prin virtutea şi darul curăţiei, căci curăţia îi îngăduie să iubească cu inimă dreaptă şi neîmpărţită;

─ prin puritatea de intenţie, care constă în a tinde spre scopul adevărat al omului: cu o privire simplă, cel botezat caută să afle şi să împlinească în toate voinţa lui Dumnezeu³⁰³⁹;

─ prin puritatea privirii exterioare şi interioare; prin disciplina sentimentelor şi a imaginaţiei; prin refuzul oricărei complăceri în gândurile necurate, care îl înclină pe om să se abată de la calea poruncilor dumnezeieşti: „Vederea stârneşte pofta la cei fără de minte” (Înţ 15, 5.);

─ prin rugăciune:

Credeam că înfrânarea e în puterile noastre, puteri pe care nu ştiam să le am, căci eram atât de prost încât nu ştiam că nimeni nu poate fi înfrânat dacă nu-i dai Tu. (...) De bună seamă mi-ai fi dat, dacă aş fi bătut la uşa urechilor tale cu suspinul meu lăuntric şi cu credinţă tare aş fi aruncat asupra ta grija mea³⁰⁴⁰.

2521 Puritatea cere pudoare. Aceasta e o parte integrantă a cumpătării. Pudoarea ocroteşte intimitatea persoanei. Ea constă în refuzul de a dezvălui ceea ce trebuie să rămână ascuns. Este orânduită în vederea curăţiei, a cărei delicateţe o atestă. Călăuzeşte privirile şi gesturile conform cu demnitatea persoanelor şi a unirii lor.

2522 Pudoarea ocroteşte misterul persoanelor şi al iubirii lor. Ea invită la răbdare şi la moderaţie în relaţiile de dragoste; cere să fie împlinite condiţiile de dăruire şi angajare definitivă dintre bărbat şi femeie. Pudoarea este modestie. Ea inspiră alegerea îmbrăcămintei. Păstrează tăcerea sau rezerva acolo unde transpare riscul unei curiozităţi nesănătoase. Devine discreţie.

2523 Există o pudoare a sentimentelor, ca şi a trupului. Ea protestează, de pildă, împotriva expunerii trupului uman în funcţie de o curiozitate bolnavă, în anumite reclame şi publicaţii, sau împotriva solicitării făcute de anumite mass-media de a merge prea departe în revelarea unor confidenţe intime. Pudoarea inspiră un mod de a trăi care îngăduie rezistenţa la solicitările modei şi la presiunea ideologiilor dominante.

2524 Formele pe care le îmbracă pudoarea variază de la o cultură la alta. Totuşi, ea rămâne pretutindeni presimţirea unei demnităţi spirituale proprii omului. Se naşte prin trezirea conştiinţei subiectului. A-i forma pe copii şi pe adolescenţi la pudoare înseamnă a-i trezi la respectul faţă de persoana umană.

2525 Puritatea creştină cere o purificare a climatului social. Ea pretinde de la mijloacele de comunicare socială o informaţie care să fie atentă la respect şi la moderaţie. Puritatea inimii eliberează de erotismul difuz şi îndepărtează de spectacolele ce favorizează exhibiţionismul şi iluzia.

2526 Aşa-zisa permisivitate a moravurilor se bazează pe o concepţie eronată asupra libertăţii umane; pentru a se construi, aceasta trebuie să se lase mai întâi educată de legea morală. Trebuie să li se ceară celor răspunzători de educaţie să ofere tineretului un învăţământ plin de respect faţă de adevăr, faţă de calităţile inimii şi faţă de demnitatea morală şi spirituală a omului.

2527 „Vestea cea Bună a lui Cristos reînnoieşte necontenit viaţa şi cultura omului căzut; combate şi îndepărtează erorile şi relele izvorâte din mereu ameninţătoarea seducţie a păcatului. Ea purifică şi înalţă fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogăţiile de sus, ea dă rodnicie din interior calităţilor spirituale şi înzestrărilor fiecărui popor şi fiecărei epoci, le întăreşte, le completează şi le reface în Cristos”³⁰⁴¹.
PE SCURT
2528 „Oricine priveşte la o femeie, dorind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima sa” (Mt 5, 28).

2529 Porunca a noua pune în gardă împotriva poftei sau concupiscenţei trupeşti.

2530 Lupta împotriva poftei trupeşti trece prin purificarea inimii şi practicarea cumpătării.

2531 Puritatea inimii ne va ajuta să-l vedem pe Dumnezeu: ea ne ajută încă de pe acum să vedem orice lucru în lumina lui Dumnezeu.

2532 Purificarea inimii cere rugăciune, practicarea curăţiei, puritatea intenţiei şi a privirii.

2533 Puritatea inimii cere pudoare, care este răbdare, modestie şi discreţie. Pudoarea ocroteşte intimitatea persoanei.

ARTICOLUL 10

Porunca a zecea

Să nu pofteşti (...) nimic din ceea ce este al aproapelui tău (Ex 20, 17). Să nu doreşti nici casa lui, nici ogorul lui, nici slujitorul sau slujnica lui, nici boul sau măgarul lui şi nimic din ce este al lui (Dt 5, 21).

Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta (Mt 6, 21).
2534 Porunca a zecea o dublează şi o completează pe a noua, care se referă la concupiscenţa trupului. Ea interzice poftirea bunului altuia, rădăcină a furtului, a jafului şi a fraudei, pe care le interzice porunca a şaptea. „Pofta ochilor” (1 In 2, 16) duce la violenţa şi nedreptatea interzise de porunca a cincea³⁰⁴². Cupiditatea, ca şi desfrânarea, îşi află originea în idolatria interzisă în primele trei prescripţii ale Legii³⁰⁴³. Porunca a zecea se referă la intenţia inimii; împreună cu a noua, rezumă toate preceptele Legii.
I. Dezordinea poftelor
2535 Apetitul sensibil ne înclină să dorim lucrurile plăcute pe care nu le avem. De exemplu, să dorim să mâncăm când ne e foame sau să ne încălzim când ne e frig. Aceste dorinţe sunt bune în sine; dar adesea nu păstrează măsura raţiunii şi ne îndeamnă să poftim pe nedrept ceea ce nu ni se cuvine şi aparţine sau este datorat altcuiva.

2536 Porunca a zecea interzice aviditatea şi dorinţa de a-şi însuşi fără măsură bunurile pământeşti; ea opreşte cupiditatea dereglată, născută din patima nestăvilită după bogăţii şi după puterea lor. Interzice şi dorinţa de a săvârşi o nedreptate prin care s-ar aduce o daună aproapelui în bunurile sale vremelnice:

Când Legea ne spune: „Să nu pofteşti”, ea ne spune, cu alte cuvinte, să ne îndepărtăm dorinţele de tot ce nu e al nostru. Căci stă ascunsă în noi o sete după bunul aproapelui, nemărginită, fără sfârşit şi niciodată sătulă, după cum e scris: „Avarul nu se va sătura niciodată de bani” (Sir 5, 9)³⁰⁴⁴.

2537 Nu este o încălcare a acestei porunci dorinţa de a dobândi lucruri ce aparţin aproapelui, cu condiţia să fie prin mijloace drepte. Cateheza tradiţională îi indică realist „pe aceia care au cel mai mult de luptat împotriva poftelor lor păcătoase” şi care trebuie să fie deci „îndemnaţi cel mai mult să respecte acest precept”:

Negustorii care doresc lipsa sau scumpetea mărfurilor, pe care îi supără când văd că nu sunt singuri ca să cumpere şi să vândă, ceea ce le-ar permite să vândă mai scump şi să cumpere mai ieftin; cei care doresc ca semenii lor să se afle în mizerie pentru ca ei să realizeze profit, fie vânzându-le, fie cumpărându-le; (...) medicii care doresc să apară boli; oamenii legii care doresc să fie cât mai multe procese şi litigii...³⁰⁴⁵

2538 Porunca a zecea cere izgonirea invidiei din inima omului. Când profetul Natan a voit să-i trezească regelui David căinţa, i-a povestit istoria săracului care nu avea decât o oiţă, la care ţinea ca la copilul lui, şi a bogatului care, deşi avea mulţime de turme, îl invidia pe sărac şi până la urmă i-a furat oiţa³⁰⁴⁶. Invidia poate duce la cele mai mari nelegiuiri³⁰⁴⁷. Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume³⁰⁴⁸.

Ne războim unul cu altul şi invidia ne înarmează unii împotriva altora. (...) Dacă toţi se înverşunează astfel să clatine Trupul lui Cristos, unde vom ajunge? Suntem pe cale să slăbim Trupul lui Cristos. (...) Spunem că suntem mădularele aceluiaşi Trup şi ne sfâşiem ca fiarele³⁰⁴⁹.

2539 Invidia este un viciu capital. Ea constă în tristeţea încercată în faţa bunului altuia şi în dorinţa nestăpânită de a şi-l însuşi, fie şi pe nedrept. Când ea doreşte un rău grav aproapelui, este păcat de moarte:

Sfântul Augustin considera invidia „păcatul diabolic prin excelenţă”³⁰⁵⁰. „Din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru răul altuia şi neplăcerea pentru bunăstarea lui”³⁰⁵¹.

2540 Invidia reprezintă una dintre formele tristeţii şi deci o refuzare a iubirii; cel botezat va lupta împotriva ei prin bunăvoinţă. Invidia vine adesea din orgoliu; cel botezat se va deprinde să trăiască în umilinţă:

Aţi vrea să-l vedeţi pe Dumnezeu preamărit prin voi? Atunci, bucuraţi-vă de înaintarea fratelui vostru, şi astfel, Dumnezeu va fi preamărit prin voi. Dumnezeu va fi lăudat ─ se va spune ─ pentru că slujitorul său a putut birui invidia punându-şi bucuria în meritele altuia³⁰⁵².
II. Dorinţele Duhului
2541 Economia Legii şi a harului întoarce inima oamenilor de la cupiditate şi invidie: o îndreaptă spre dorirea Binelui Suprem; o deschide spre dorinţele Duhului Sfânt, care îndestulează inima omului. Dumnezeul făgăduinţelor l-a avertizat dintotdeauna pe om împotriva seducţiei a ceea ce, încă de la începuturi, apare „bun de mâncat, plăcut la vedere şi vrednic de dorit” (Gen 3, 6.)

2542 Legea încredinţată lui Israel nu a fost niciodată suficientă pentru a-i îndreptăţi pe aceia care îi erau supuşi; ea a devenit chiar instrumentul „poftei”³⁰⁵³. Neconcordanţa dintre voinţă şi faptă³⁰⁵⁴ arată conflictul între Legea lui Dumnezeu, care este „legea minţii”, şi altă lege, „care mă face robul legii păcatului şi care e în mădularele mele” (Rom 7, 23).

2543 „Acum fără lege s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu, pentru care dau mărturie Legea şi Profeţii, dreptatea lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos pentru toţi cei care cred” (Rom 3, 21-22). Aşadar creştinii „şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele lui” (Gal 5, 24); sunt călăuziţi de Duhul³⁰⁵⁵ şi urmează dorinţele Duhului³⁰⁵⁶.
III. A fi sărac cu inima
2544 Isus le cere ucenicilor săi să-l prefere faţă de tot şi de toţi şi le propune „să se lepede de tot ce au” (Lc 14, 33), de dragul lui şi al Evangheliei³⁰⁵⁷. Cu puţin timp înainte de pătimirea lui, le-a dat-o ca exemplu pe văduva săracă din Ierusalim, care, din sărăcia ei, a dat tot ce avea pentru trai³⁰⁵⁸. Porunca dezlipirii de bogăţii e obligatorie pentru a intra în Împărăţia cerurilor.

2545 Toţi creştinii trebuie „să se străduiască să-şi orienteze corect înclinările, ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi şi alipirea de bogăţii împotriva spiritului sărăciei evanghelice să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârşite”³⁰⁵⁹.

2546 „Fericiţi cei săraci în spirit” (Mt 5, 3). Fericirile revelează o ordine a fericirii şi a harului, a frumuseţii şi a păcii. Isus proclamă bucuria celor săraci, a cărora este de pe acum Împărăţia³⁰⁶⁰:

Cuvântul numeşte „sărăcie în spirit” umilinţa de bunăvoie a spiritului omenesc şi renunţarea lui; şi Apostolul ne dă ca exemplu sărăcia lui Dumnezeu, spunând: „s-a făcut sărac pentru noi” (2 Cor 8, 9)³⁰⁶¹.

2547 Domnul îi mustră pe cei bogaţi pentru că îşi găsesc mângâierea în belşugul avuţiilor (Lc 6, 24). „Cel trufaş caută puterea pământească, iar cel sărac în spirit caută Împărăţia cerurilor”³⁰⁶². Abandonarea în grija Providenţei Tatălui din ceruri eliberează de neliniştea pentru ziua de mâine³⁰⁶³. Încrederea în Dumnezeu dispune pentru fericirea celor săraci. Ei îl vor vedea pe Dumnezeu.