Secţiunea îNTÎI

V. Dreptate şi solidaritate între naţiuni

2437 Pe plan internaţional, inegalitatea resurselor şi a mijloacelor economice este atât de mare încât provoacă între naţiuni o adevărată „prăpastie”²⁹⁶⁴. Există, pe de o parte, cei care deţin şi dezvoltă mijloacele de creştere şi, pe de altă parte, cei care acumulează datorii.

2438 Diferite cauze, de natură religioasă, politică, economică şi financiară, conferă astăzi „problemei sociale o dimensiune mondială”²⁹⁶⁵. Între naţiunile ale căror politici sunt deja interdependente, solidaritatea este necesară. Ea devine indispensabilă când e vorba de a bloca „mecanismele perverse” ce împiedică dezvoltarea ţărilor mai puţin avansate²⁹⁶⁶. Unor sisteme financiare abuzive sau chiar cămătăreşti²⁹⁶⁷, unor relaţii comerciale strâmbe între naţiuni, cursei înarmărilor, trebuie să li se substituie un efort comun pentru a mobiliza resursele spre obiective de dezvoltare morală, culturală şi economică, „redefinind priorităţile şi scările de valori”²⁹⁶⁸.

2439 Naţiunile bogate au o responsabilitate morală gravă faţă de cele care nu pot, prin ele însele, să-şi asigure mijloacele de dezvoltare sau au fost împiedicate de evenimente istorice tragice. Este o îndatorire de solidaritate şi de caritate; este şi o obligaţie de dreptate, dacă bunăstarea naţiunilor bogate provine din resurse ce nu au fost plătite în mod echitabil.

2440 Ajutorul direct constituie un răspuns adecvat unor nevoi imediate, extraordinare, provocate, de exemplu, de catastrofe naturale, de epidemii etc. Dar nu este suficient pentru a repara marile daune ce rezultă din situaţiile de sărăcie extremă, nici pentru a satisface în mod durabil nevoile. Trebuie reformate instituţiile economice şi financiare internaţionale, pentru ca ele să promoveze mai bine relaţii echitabile cu ţările mai puţin avansate²⁹⁶⁹. Trebuie susţinut efortul ţărilor sărace care lucrează la creşterea şi la eliberarea proprie²⁹⁷⁰. Această doctrină se cere aplicată în mod cu totul deosebit în domeniul muncii agricole. ţăranii, mai ales în Lumea a Treia, formează masa preponderentă a săracilor.

2441 Sporirea simţului lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine se află la baza oricărei dezvoltări complete a societăţii umane. Aceasta înmulţeşte bunurile materiale şi le pune în slujba persoanei şi a libertăţii ei. Diminuează mizeria şi exploatarea economică. Sporeşte respectul faţă de identităţile culturale şi deschiderea faţă de transcendenăă²⁹⁷¹.

2442 Nu e rolul Păstorilor Bisericii să intervină direct în acţiunea politică şi în organizarea vieţii sociale. Această sarcină face parte din vocaţia credincioşilor laici, acţionând din propria lor iniţiativă împreună cu concetăţenii lor. Acţiunea socială poate să implice o pluralitate de căi concrete; ea însă trebuie întotdeauna să fie în vederea binelui comun şi conformă mesajului evanghelic şi învăţăturii Bisericii. Este rolul credincioşilor laici „să însufleţească realităţile temporale cu spirit creştin şi să se comporte în cadrul lor ca făcători de pace şi de dreptate”²⁹⁷².
VI. Iubirea faţă de săraci
2443 Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care vin în ajutor săracilor şi-i osândeşte pe cei cărora nu le pasă de ei: „Cui îţi cere, dă-i, şi cui vrea să împrumute de la tine, nu-i întoarce spatele” (Mt 5, 42). „În dar aţi primit, în dar să daţi” (Mt 10, 8). Isus Cristos îi va recunoaşte pe aleşii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci²⁹⁷³. Atunci când „vestea cea bună e dusă celor săraci” (Mt 11, 5)²⁹⁷⁴, e semnul prezenţei lui Cristos.

2444 „Iubirea Bisericii faţă de cei săraci (...) face parte din tradiţia ei statornică”²⁹⁷⁵. Ea se inspiră din Evanghelia Fericirilor²⁹⁷⁶, din sărăcia lui Isus²⁹⁷⁷ şi din atenţia lui faţă de cei săraci²⁹⁷⁸. Iubirea faţă de cei săraci este chiar unul dintre motivele îndatoririi de a munci, pentru a „putea face binele ajutându-i pe cei lipsiţi” (Ef 4, 28). Nu se extinde numai la sărăcia materială, ci şi la numeroasele forme de sărăcie culturală şi religioasă²⁹⁷⁹.

2445 Iubirea faţă de săraci este incompatibilă cu iubirea dezordonată faţă de bogăţii sau cu folosirea lor egoistă:

Hei, voi, bogaţilor! Plângeţi şi văitaţi-vă de necazurile ce vin peste voi! Avuţia voastră a putrezit şi veşmintele voastre le-au mâncat moliile. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi mărturie împotriva voastră şi vă va mistui trupul. Foc v-aţi adunat pentru zilele de apoi. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat ţarinile şi care a fost oprită de voi strigă şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. V-aţi lăfăit în huzur pe pământ, v-aţi hrănit inimile în ziua măcelului; l-aţi osândit şi l-aţi ucis pe cel drept şi el nu vi se împotriveşte (Iac 5, 1-6).

2446 Sfântul Ioan Gură de Aur aminteşte cu vehemenţă: „Să nu faci parte săracilor de bunurile tale înseamnă să-i furi şi să le iei viaţa. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stăpânim, ci ale lor”²⁹⁸⁰. „Să fie satisfăcute, în primul rând, exigenţele dreptăţii, ca nu cumva să fie oferit ca dar de caritate ceea ce este datorat după dreptate”²⁹⁸¹:
Când dăm săracilor cele de neapărată trebuinţă, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim, mai degrabă, o datorie de dreptate decât un act de caritate²⁹⁸².

2447 Faptele de milostenie sunt acţiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui în nevoile lui trupeşti şi spirituale²⁹⁸³. A instrui, a sfătui, a mângâia, a încuraja sunt fapte de milostenie spirituală, ca şi a ierta şi a suporta cu răbdare. Faptele de milostenie trupească sunt, mai ales, a-i hrăni pe cei flămânzi, a-i adăposti pe cei fără locuinţă, a-i îmbrăca pe cei zdrenţăroşi, a-i vizita pe bolnavi şi pe cei închişi, a-i îngropa pe cei morţi²⁹⁸⁴. Printre aceste gesturi, pomana făcută celor săraci²⁹⁸⁵ este una dintre principalele mărturii ale iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu²⁹⁸⁶:

Cine are două haine să împartă cu cel care nu are şi cine are hrană să facă la fel (Lc 3, 11). Faceţi milostenie cu tot ce aveţi şi atunci toate vor fi pentru voi curate (Lc 11, 41). Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le spune „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă” şi nu le daţi cele de trebuinţă pentru trup, care e folosul? (Iac 2, 15-16)²⁹⁸⁷

2448 „Sub multiplele ei forme: sărăcie materială, oprimare nedreaptă, infirmităţi fizice şi psihice şi, în sfârşit, moarte, mizeria umană este semnul evident al condiţiei native de slăbiciune în care se află omul de la primul păcat şi al nevoii de mântuire. De aceea i-a atras compătimirea lui Cristos Mântuitorul, care a vrut să o ia asupra sa şi să se identifice cu «cei mai mici dintre fraţii săi». De aceea, cei striviţi de ea sunt obiectul unei iubiri de preferinţă din partea Bisericii, care, încă de la origini, în ciuda slăbiciunilor multor membri ai săi, nu a încetat să lucreze pentru a-i alina, a-i apăra şi a-i elibera, prin nenumăratele opere de binefacere, care rămân mereu şi pretutindeni indispensabile”²⁹⁸⁸.

2449 Încă din Vechiul Testament, tot felul de măsuri juridice (an de iertare, interzicerea cametei şi a păstrării de zălog, obligaţia zeciuielii, plata imediată a zilierului, dreptul de a aduna ciorchinii şi spicele rămase) răspund la îndemnul Deuteronomului: „Săracii nu vor lipsi nicicând din această ţară; de aceea, îţi dau poruncă şi îţi spun: deschide-ţi cu dărnicie mâna către fratele tău, către cel smerit şi sărac din ţara ta” (Dt 15, 11). Isus îşi însuşeşte acest cuvânt: „Într-adevăr, pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, dar pe mine nu mă veţi avea întotdeauna” (In 12, 8). Prin aceasta nu anulează vehemenţa oracolelor din vechime: „Ei îl vând pe cel drept pe bani şi pe cel sărman pe o pereche de sandale...” (Am 8, 6), ci ne cheamă să-i recunoaştem prezenţa în cei săraci, care sunt fraţii săi²⁹⁸⁹:
În ziua când mama sa a mustrat-o că îngrijeşte acasă săraci şi bolnavi, sfânta Roza din Lima²⁹⁹⁰ i-a spus: „Când îi slujim pe săraci şi pe bolnavi, îl slujim pe Isus. Nu trebuie să încetăm vreodată să-l ajutăm pe aproapele nostru, pentru că în fraţii noştri îl slujim pe Isus”.
PE SCURT
2450 „Să nu furi” (Dt 5, 19). „Nici hoţii, nici zgârciţii,(...) nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Cor 6, 10).

2451 Porunca a şaptea prescrie practicarea dreptăţii şi a iubirii în gestionarea bunurilor pământeşti şi a roadelor muncii oamenilor.

2452 Bunurile creaţiei sunt destinate întregului neam omenesc. Dreptul la proprietatea privată nu desfiinţează destinaţia universală a bunurilor.

2453 Porunca a şaptea interzice furtul. Furtul este uzurparea bunului altuia împotriva voinţei rezonabile a proprietarului.

2454 Orice mod de a lua şi de a folosi pe nedrept bunul altuia este contrar poruncii a şaptea. Nedreptatea săvârşită cere reparaţie. Dreptatea comutativă cere înapoierea bunului furat.

2455 Legea morală interzice actele care, în scopuri mercantile sau totalitare, duc la aservirea unor fiinţe omeneşti, la cumpărarea, vinderea şi schimbarea lor ca nişte mărfuri.

2456 Stăpânirea acordată de Creator omului asupra resurselor minerale, vegetale şi animale ale Universului nu poate fi despărţită de respectarea obligaţiilor morale, inclusiv faţă de generaţiile viitoare.

2457 Animalele sunt încredinţate omului, care le datorează bunăvoinţă. Ele pot sluji la dreapta satisfacere a nevoilor omului.

2458 Biserica exercită o judecată morală în materie economică sau socială când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor. Ea se interesează de binele comun vremelnic al oamenilor, întrucât este orânduit în vederea supremului Bine, scopul nostru ultim.

2459 Omul însuşi este autorul, centrul şi scopul întregii vieţi economice şi sociale. Punctul decisiv al problemei sociale este ca bunurile create de Dumnezeu pentru toţi să ajungă efectiv la toţi, conform dreptăţii şi cu ajutorul iubirii.

2460 Valoarea primordială a muncii decurge de la omul însuşi, care este autorul şi destinatarul ei. Prin munca sa, omul participă la lucrarea creaţiei. Unită cu Cristos, munca poate fi răscumpărătoare.

2461 Dezvoltarea adevărată este aceea a omului întreg. Trebuie sporită capacitatea fiecărei persoane de a răspunde la vocaţia sa, deci la chemarea lui Dumnezeu²⁹⁹¹.

2462 Pomana făcută săracilor este o mărturie a iubirii frăţeşti: ea este şi o faptă de dreptate plăcută lui Dumnezeu.

2463 În mulţimea fiinţelor umane fără pâine, fără adăpost, fără sălaş, cum să nu-l recunoaştem pe Lazăr, cerşetorul flămând din parabolă?²⁹⁹² Cum să nu-l auzim pe Isus: „Mie nu mi-aţi făcut”? (Mt 25, 45)

ARTICOLUL 8

Porunca a opta

Să nu dai mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău (Ex 20, 16).

S-a zis celor de demult: „Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti juruinţele faţă de Domnul” (Mt 5, 33).

2464 Porunca a opta interzice falsificarea adevărului în relaţiile cu alţii. Această prescripţie morală decurge din vocaţia poporului sfânt de a fi martor Dumnezeului său, care este şi vrea adevărul. Încălcările adevărului exprimă, prin cuvinte sau fapte, un refuz de a se angaja în rectitudinea morală: ele sunt infidelităţi fundamentale faţă de Dumnezeu şi, în acest sens, atacă temelia Legământului.

I. A trăi în adevăr
2465 Vechiul Testament atestă: Dumnezeu este izvorul oricărui adevăr. Cuvântul lui este adevăr²⁹⁹³. Legea lui este adevăr²⁹⁹⁴. „Adevărul lui dăinuie din neam în neam” (Ps 119, 90)²⁹⁹⁵. Pentru că Dumnezeu este „Cel Adevărat” (Rom 3, 4), cei din Poporul său sunt chemaţi să trăiască întru adevăr²⁹⁹⁶.

2466 În Isus Cristos, adevărul lui Dumnezeu s-a manifestat în întregime. „Plin de har şi de adevăr” (In 1, 14), El este „lumina lumii” (In 8, 12), este Adevărul²⁹⁹⁷. „Oricine crede în El nu umblă în întuneric” (In 12, 46). Ucenicul lui Isus rămâne credincios cuvântului lui pentru a cunoaşte adevărul care eliberează²⁹⁹⁸ şi care sfinţeşte²⁹⁹⁹. A-l urma pe Isus înseamnă a trăi din „Duhul adevărului” (In 14, 17), pe care Tatăl îl trimite în numele său³⁰⁰⁰ şi care călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16, 13). Pe ucenicii săi, Isus îi învaţă iubirea necondiţionată a adevărului: „Vorbirea voastră să fie: «Da? Da.», «Nu? Nu.»” (Mt 5, 37).

2467 Omul tinde în mod natural spre adevăr. E dator să-l cinstească şi să-l ateste. „În virtutea demnităţii lor, toţi oamenii, fiind persoane, (...) sunt împinşi de natura proprie şi obligaţi moralmente să caute adevărul şi, în primul rând, acel adevăr ce priveşte religia. Ei au şi obligaţia de a adera la adevărul cunoscut şi de a-şi orândui întreaga viaţă în conformitate cu exigenţele adevărului”³⁰⁰¹.

2468 Adevărul ca rectitudine a acţiunii şi a cuvântului omului se numeşte veracitate, sinceritate sau francheţe. Adevărul sau veracitatea este virtutea care constă în a se arăta adevărat în fapte şi cuvinte, evitând duplicitatea, prefăcătoria şi ipocrizia.

2469 „Oamenii n-ar putea trăi laolaltă dacă nu ar avea încredere reciprocă, adică dacă nu şi-ar manifesta adevărul”³⁰⁰². Virtutea adevărului dă după dreptate celuilalt ceea ce i se datorează. Veracitatea păstrează dreapta măsură între ceea ce trebuie exprimat şi secretul care trebuie să fie păstrat: ea implică cinstea şi discreţia. După dreptate, „omul îi datorează în mod cinstit celuilalt manifestarea adevărului”³⁰⁰³.

2470 Ucenicul lui Cristos acceptă să „trăiască în adevăr”, adică în simplitatea unei vieţi care e conformă cu exemplul Domnului şi rămâne în adevărul lui. „Dacă spunem că avem împărtăşire cu El, în vreme ce umblăm în întuneric, suntem mincinoşi şi adevărul nu este în noi” (1 In 1, 6).

II. „A da mărturie adevărului”
2471 În faţa lui Pilat, Cristos proclamă că „a venit în lume ca să dea mărturie adevărului” (In 18, 37). Creştinul nu are a „se ruşina în a da mărturie Domnului” (2 Tim 1, 8). În situaţiile care cer atestarea credinţei, creştinul trebuie să o mărturisească fără echivoc, după exemplul Sfântului Paul în faţa judecătorilor. Trebuie să-şi păstreze „un cuget fără prihană în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Fapte 24, 16).

2472 Datoria creştinilor de a lua parte la viaţa Bisericii îi determină să acţioneze ca martori ai Evangheliei şi ai obligaţiilor ce decurg din aceasta. O astfel de mărturie este transmitere a credinţei în cuvinte şi în fapte. Mărturia este un act de dreptate, care stabileşte sau face cunoscut adevărul³⁰⁰⁴:

Toţi creştinii, oriunde trăiesc, sunt datori să manifeste, prin exemplul vieţii şi prin mărturia cuvântului, omul cel nou în care s-au îmbrăcat prin Botez şi puterea Duhului Sfânt cu care au fost întăriţi prin Mir…³⁰⁰⁵

2473 Martiriul este mărturia supremă dată adevărului credinţei; el desemnează o mărturie care merge până la moarte. Martirul îi dă mărturie lui Cristos, mort şi înviat, cu care este unit prin iubire. Dă mărturie adevărului credinţei şi învăţăturii creştine. Îndură moartea printr-un act de tărie. „Lăsaţi-mă să fiu pradă fiarelor. Prin ele îmi va fi dat să ajung la Dumnezeu”³⁰⁰⁶.

2474 Biserica a adunat cu cea mai mare grijă amintirile celor care au mers până la capăt mărturisind credinţa. Acestea sunt Actele Martirilor.

Ele constituie arhivele adevărului scrise cu litere de sânge:

La nimic nu-mi folosesc desfătările lumii sau împărăţiile veacului acestuia. Mai bine îmi este să mor [pentru a mă uni] cu Cristos Isus decât să domnesc peste marginile pământului. Îl caut pe Acela care a murit pentru noi. Îl vreau pe Acela care a înviat pentru noi. Clipa naşterii mele se apropie…³⁰⁰⁷

Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua aceasta şi de ceasul acesta, m-ai învrednicit să fiu numărat printre martirii tăi. (...) Ţi-ai păstrat făgăduinţa, Dumnezeule al fidelităţii şi al adevărului. Pentru acest har şi pentru toate, te laud, te binecuvântez, te preamăresc prin Marele Preot veşnic din ceruri, Isus Cristos, Fiul tău preaiubit. Prin El, care vieţuieşte şi domneşte cu tine şi cu Duhul, să-ţi fie slavă acum şi în vecii vecilor. Amin³⁰⁰⁸.

III. Vătămările aduse adevărului
2475 Ucenicii lui Cristos s-au „îmbrăcat cu omul cel nou creat după Dumnezeu întru dreptatea şi sfinţenia ce vin din adevăr” (Ef 4, 24). „Lăsând la o parte minciuna”³⁰⁰⁹, ei trebuie să „lepede orice răutate şi viclenie, orice prefăcătorie, invidie şi vorbire de rău” (1 Pt 2, 1).

2476 Mărturia falsă şi jurământul strâmb. Când este rostit public, un cuvânt contrar adevărului dobândeşte o gravitate deosebită. În faţa unui tribunal, el devine mărturie falsă³⁰¹⁰. Când este spus sub jurământ, e vorba despre un jurământ strâmb. Aceste moduri de a acţiona contribuie fie la condamnarea unui nevinovat, fie la disculparea unui vinovat sau la sporirea pedepsei pe care o primeşte acuzatul³⁰¹¹. Ele compromit grav exercitarea dreptăţii şi echităţii în sentinţa rostită de judecători.

2477 Respectarea reputaţiei persoanelor interzice orice atitudine şi orice cuvânt în stare să le prejudicieze pe nedrept³⁰¹². Se face vinovat:

─ de judecată temerară acela care, fie şi tacit, admite ca adevărată, fără temei suficient, existenţa unei vine morale la aproapele;

─ de clevetire (vorbire de rău) acela care, fără motiv valabil din punct de vedere obiectiv, dezvăluie defectele şi greşelile altora unor persoane care nu le cunosc³⁰¹³;

─ de calomnie acela care, prin afirmaţii contrare adevărului, dăunează reputaţiei altora şi pricinuieşte judecăţi false cu privire la ei.

2478 Pentru a evita judecata temerară, fiecare trebuie să aibă grijă să interpreteze pe cât posibil în sens favorabil gândurile, cuvintele şi faptele aproapelui său:

Orice bun creştin trebuie să fie mai degrabă înclinat să salveze afirmaţia aproapelui decât să o condamne. Dacă nu o poate salva, să-l întrebe cum o înţelege; şi dacă acela o înţelege rău, să-l corecteze cu iubire; iar dacă nu e de ajuns, să caute toate mijloacele potrivite pentru ca, înţelegând-o bine, să se mântuiască³⁰¹⁴.

2479 Vorbirea de rău şi calomnia nimicesc reputaţia şi onoarea aproapelui. Or, onoarea este mărturia socială dată demnităţii umane şi fiecare om se bucură de un drept natural la onoarea numelui său, la reputaţie şi la respect. De aceea, vorbirea de rău şi calomnia lezează virtutea dreptăţii şi a iubirii.

2480 Sunt reprobabile orice cuvânt sau atitudine care, prin linguşire, adulare sau complezenţă, îl încurajează şi îl confirmă pe altul în răutatea faptelor sale şi în perversitatea purtării. Adularea este o greşeală gravă dacă se face complice unor vicii sau păcate grave. Dorinţa de a aduce un serviciu sau prietenia nu justifică duplicitatea limbajului. Adularea este un păcat lesne-iertător când izvorăşte doar din dorinţa de a fi agreabil, de a evita un rău, de a face faţă unei necesităţi, de a obţine avantaje legitime.

2481 Lăudăroşenia constituie o greşeală împotriva adevărului. La fel, şi ironia ce vizează deprecierea cuiva, caricaturizându-i în chip răuvoitor un aspect sau altul al comportării.

2482 „Minciuna constă în a spune ceva fals cu intenţia de a înşela”³⁰¹⁵. Domnul denunţă minciuna ca o lucrare diabolică: „Voi sunteţi ai tatălui vostru, Diavolul; (...) în el nu este adevăr: când spune minciuna, vorbeşte dintru ale sale, pentru că este mincinos şi tatăl minciunii” (In 8, 44).

2483 Minciuna este vătămarea cea mai directă a adevărului. A minţi înseamnă a vorbi sau a acţiona împotriva adevărului pentru a-l induce în eroare pe acela care are dreptul să-l cunoască. Rănind relaţia omului cu adevărul şi cu aproapele, minciuna vatămă relaţia fundamentală a omului şi a cuvântului său cu Domnul.

2484 Gravitatea minciunii se măsoară după natura adevărului pe care îl deformează, după împrejurări, după intenţiile celui care o comite, după daunele suferite de victimele ei. Dacă minciuna în sine nu constituie decât un păcat lesne-iertător, devine păcat de moarte când lezează grav virtutea dreptăţii şi a iubirii.

2485 Minciuna este condamnabilă în natura ei. Este o profanare a cuvântului, al cărui rol este să comunice altora adevărul cunoscut. Hotărârea deliberată de a-l induce în eroare pe aproapele prin afirmaţii contrare adevărului constituie o încălcare a dreptăţii şi a iubirii. Vina este mai mare când intenţia de a înşela riscă să aibă urmări funeste pentru cei care sunt abătuţi de la adevăr.

2486 Fiind o violare a virtuţii veracităţii, minciuna este o adevărată violenţă exercitată asupra altuia. Îl loveşte în capacitatea de a cunoaşte, care este condiţia oricărei judecăţi şi oricărei hotărâri. Conţine în germene dezbinarea minţilor şi toate relele pe care aceasta le generează. Minciuna e funestă pentru orice societate. Subminează încrederea între oameni şi sfâşie ţesătura relaţiilor sociale.

2487 Orice greşeală săvârşită la adresa dreptăţii şi a adevărului atrage datoria de a repara, chiar dacă autorul ei a fost iertat. Când este imposibilă repararea publică a unei daune aduse, ea trebuie făcută în secret; dacă cel care a suferit un prejudiciu nu poate fi despăgubit direct, trebuie să i se dea satisfacţie morală, în numele iubirii. Această datorie de reparare priveşte şi greşelile săvârşite la adresa reputaţiei altora. Această reparare morală şi uneori materială trebuie apreciată după măsura daunei pricinuite. Ea obligă în conştiinţă.
IV. Respectul faţă de adevăr
2488 Dreptul la comunicarea adevărului nu este necondiţionat. Fiecare trebuie să-şi conformeze viaţa cu porunca evanghelică a iubirii frăţeşti. Aceasta cere, în situaţiile concrete, să se aprecieze dacă se cuvine sau nu să se dezvăluie adevărul celui care îl cere.

2489 Caritatea şi respectul faţă de adevăr trebuie să dicteze răspunsul la orice cerere de informaţie sau de comunicare. Binele şi securitatea altuia, respectarea vieţii private, binele comun sunt motive suficiente pentru a păstra sub tăcere ceea ce nu trebuie să fie cunoscut sau pentru a folosi un limbaj discret. Datoria de a evita scandalul pretinde adesea o strictă discreţie. Nimeni nu e obligat să dezvăluie adevărul cui nu are dreptul de a-l cunoaşte³⁰¹⁶.

2490 Secretul sacramentului Reconcilierii e sacru şi nu poate fi trădat sub nici un pretext. „Secretul sacramental este inviolabil; de aceea, e absolut interzis preotului să trădeze în orice privinţă un penitent, prin cuvinte sau în alt fel, şi pentru orice motiv”³⁰¹⁷.

2491 Secretele profesionale ─ deţinute, de exemplu, de oameni politici, de militari, de medici, de jurişti ─ sau confidenţele făcute sub secret trebuie păstrate, în afară de cazurile excepţionale, în care păstrarea secretului ar produce celui care le încredinţează, celui care le primeşte, sau unei terţe persoane, daune foarte grave şi care nu pot fi evitate decât prin divulgarea adevărului. Chiar dacă nu au fost încredinţate sub secret, informaţiile private care pot aduce un prejudiciu cuiva nu trebuie divulgate fără un motiv grav şi proporţionat.

2492 Fiecare trebuie să păstreze o dreaptă rezervă referitor la viaţa privată a persoanelor. Cei răspunzători cu comunicarea trebuie să păstreze o justă proporţie între exigenţele binelui comun şi respectul faţă de drepturile particulare. Amestecul informaţiei în viaţa privată a persoanelor angajate într-o activitate politică sau publică este condamnabil în măsura în care le lezează intimitatea şi libertatea.