Secţiunea îNTÎI

III. Încrederea filială
2734 Încrederea filială este încercată ─ şi se dovedeşte ─ în strâmtorare³²⁴⁹. Dificultatea principală priveşte rugăciunea de cerere, fie pentru sine, fie pentru ceilalţi, în mijlocire. Unii încetează chiar să se roage, pentru că, gândesc ei, cererea nu le este îndeplinită. Aici se pun două întrebări: Pentru ce credem noi că cererea nu ne-a fost îndeplinită? În ce fel rugăciunea noastră este ascultată, este „eficientă”?
De ce să ne plângem că nu suntem ascultaţi?

2735 Ar trebui, înainte de toate, să ne mire o constatare. Când îl lăudăm pe Dumnezeu sau îi mulţumim pentru binefacerile sale în general, nu suntem deloc îngrijoraţi să ştim dacă rugăciunea noastră îi este pe plac. În schimb, avem pretenţia să vedem rezultatul cererii noastre. Care este, prin urmare, imaginea lui Dumnezeu ce motivează rugăciunea noastră: este El un mijloc de care ne folosim, sau Tatăl Domnului nostru Isus Cristos?

2736 Suntem convinşi oare că „nu ştim să cerem aşa cum trebuie” (Rom 8, 26)? Îi cerem noi lui Dumnezeu „ceea ce se cuvine”? Tatăl nostru ştie ce ne trebuie, înainte ca noi să i-o cerem³²⁵⁰, dar El aşteaptă cererea noastră, pentru că demnitatea fiilor săi stă în libertatea lor. Or, trebuie să ne rugăm cu Duhul lui de libertate, pentru a-i cunoaşte într-adevăr dorinţa³²⁵¹.

2737 „Nu aveţi pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău, spre a cheltui pentru patimile voastre” (Iac 4, 2-3)³²⁵². Dacă cerem cu o inimă împărţită, „adulteră”³²⁵³, Dumnezeu nu poate să ne împlinească cererea, pentru că El vrea binele nostru, vrea să trăim. „Credeţi voi că în van spune Scriptura: «Până la gelozie iubeşte Duhul pe care l-a pus în voi»?” (Iac 4, 5) Dumnezeu e „gelos” pentru noi, ceea ce este semnul realităţii iubirii sale. Să intrăm în dorinţa Duhului său şi vom fi ascultaţi:

Nu te mâhni dacă nu primeşti pe dată de la Dumnezeu ceea ce îi ceri; înseamnă că El vrea să-ţi facă şi mai mult bine, pentru statornicia ta de a rămâne cu El în rugăciune³²⁵⁴.

El vrea ca dorinţa noastră să fie încercată în rugăciune. Astfel, El ne pregăteşte să primim ceea ce este gata să ne dea³²⁵⁵.

În ce fel rugăciunea noastră este eficace?
2738 Revelarea rugăciunii în economia mântuirii ne învaţă că credinţa se sprijină pe acţiunea lui Dumnezeu în istorie. Încrederea filială este trezită de acţiunea lui prin excelenţă: pătimirea şi Învierea Fiului său. Rugăciunea creştină este o colaborare cu Providenţa lui Dumnezeu, cu planul lui de iubire pentru oameni.

2739 La Sfântul Paul, această încredere e cutezătoare³²⁵⁶, întemeiată pe rugăciunea Duhului în noi şi pe iubirea fidelă a Tatălui care ni l-a dat pe Fiul Său unic³²⁵⁷. Transformarea inimii care se roagă este cel dintâi răspuns la cererea noastră.

2740 Rugăciunea lui Isus face din rugăciunea creştină o cerere eficace. El este modelul rugăciunii, se roagă în noi şi cu noi. Întrucât inima Fiului nu caută decât ceea ce îi place Tatălui, cum s-ar putea lega inima fiilor adoptivi mai degrabă de daruri, decât de Cel ce dăruieşte?

2741 Isus se roagă şi pentru noi, în locul nostru şi în favoarea noastră. Toate cererile noastre au fost adunate o dată pentru totdeauna în Strigătul lui de pe Cruce şi împlinite de Tatăl în Învierea lui, şi de aceea el nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl³²⁵⁸. Dacă rugăciunea noastră este unită cu hotărâre cu cea a lui Isus, în încredere şi îndrăzneală filială, noi dobândim tot ce cerem în numele lui, mult mai mult decât un lucru sau altul: pe însuşi Duhul Sfânt, care cuprinde toate darurile.

A persevera în iubire

2742 „Rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes 5, 17), „mulţumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl în numele Domnului nostru Isus Cristos” (Ef 5, 20), „rugaţi-vă fără încetare cu tot felul de rugăciuni şi cereri în Duhul; întru aceasta privegheaţi fără încetare, rugându-vă pentru toţi sfinţii” (Ef 6, 18). „Nu ni s-a poruncit să muncim, să veghem şi să postim fără încetare, în vreme ce a ne ruga neîncetat este lege pentru noi”³²⁵⁹. Această râvnă neobosită nu poate veni decât din iubire. Împotriva inerţiei şi lenei noastre, lupta rugăciunii este cea a iubirii smerite, încrezătoare şi perseverente. Această iubire ne deschide inimile asupra a trei adevăruri evidente de credinţă, luminoase şi dătătoare de viaţă:

2743 Rugăciunea este întotdeauna cu putinţă: timpul creştinului este cel al lui Cristos înviat, care este cu noi „în toate zilele” (Mt 28, 20), oricare ar fi furtunile³²⁶⁰. Timpul nostru este în mâna lui Dumnezeu:

Chiar şi la piaţă sau într-o plimbare de unul singur, puteţi face o rugăciune continuă şi înflăcărată; ori şezând în prăvălia voastră, în timp ce cumpăraţi sau vindeţi, ba chiar şi în timp ce vă îndeletniciţi cu bucătăria³²⁶¹.

2744 Rugăciunea este o necesitate vitală. Dovada prin contrariu nu este mai puţin convingătoare: dacă nu ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt, recădem în robia păcatului³²⁶². Cum poate Duhul Sfânt să fie „Viaţa noastră”, dacă inima noastră e departe de El?

Nimic nu are valoarea rugăciunii; ea face cu putinţă ceea ce este cu neputinţă, uşor ceea ce este greu. Este cu neputinţă ca omul care se roagă să păcătuiască³²⁶³.

Cine se roagă se mântuieşte cu siguranţă; cine nu se roagă se osândeşte cu siguranţă³²⁶⁴.
2745 Rugăciunea şi viaţa creştină sunt de nedespărţit, pentru că este vorba despre aceeaşi iubire şi aceeaşi abnegaţie ce ia naştere din iubire. Aceeaşi conformitate filială şi iubitoare la planul de iubire al Tatălui. Aceeaşi unire transformatoare întru Duhul Sfânt, care ne configurează mereu mai mult cu Cristos Isus. Aceeaşi iubire pentru toţi oamenii, acea iubire cu care ne-a iubit Isus. „Tot ce veţi cere Tatălui în numele meu, El vă va da. Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unii pe alţii” (In 15, 16-17). Cel care uneşte rugăciunea cu faptele şi faptele cu rugăciunea, acela se roagă fără încetare. Numai astfel putem socoti realizabil principiul de a ne ruga fără încetare³²⁶⁵.

Rugăciunea Ceasului lui Isus

2746 Când i-a venit Ceasul, Isus se roagă Tatălui³²⁶⁶. Rugăciunea sa, cea mai lungă transmisă de Evanghelie, îmbrăţişează întreaga economie a creaţiei şi a mântuirii, precum şi moartea şi Învierea sa. Rugăciunea Ceasului lui Isus rămâne mereu a sa, la fel cum Paştele său, petrecut „o dată pentru totdeauna”, rămâne prezent în liturgia Bisericii sale.

2747 Tradiţia creştină o numeşte pe bună dreptate „rugăciunea sacerdotală” a lui Isus. Ea este rugăciunea Marelui nostru Preot, inseparabilă de Jertfa sa, de „trecerea” sa (Paştele) către Tatăl, în care El este „consacrat” cu totul Tatălui³²⁶⁷.

2748 În această rugăciune pascală, sacrificială, totul se află „recapitulat” în El³²⁶⁸: Dumnezeu şi lumea, Cuvântul şi trupul, viaţa veşnică şi timpul, iubirea care se dăruieşte şi păcatul care îl trădează, ucenicii prezenţi şi cei care prin cuvântul lor vor crede în El, înjosirea şi slava. Ea este rugăciunea Unităţii.

2749 Isus a îndeplinit cu totul lucrarea Tatălui, iar rugăciunea sa, ca şi Jertfa sa se extind până la sfârşitul timpurilor. Rugăciunea Ceasului umple timpurile de pe urmă şi le duce către împlinirea lor. Isus, Fiul căruia Tatăl i-a dat totul, este dăruit cu totul Tatălui şi, în acelaşi timp, se exprimă cu o libertate suverană³²⁶⁹, datorită puterii pe care Tatăl i-a dat-o asupra a tot trupul. Fiul, care s-a făcut Slujitor, este Domnul, Atotputernicul (Pantocrator). Marele nostru Preot care se roagă pentru noi este şi Cel care se roagă în noi şi Dumnezeul care ne ascultă.

2750 Numai intrând în sfântul Nume al Domnului Isus putem îmbrăţişa dinlăuntru rugăciunea pe care o învăţăm de la El: „Tatăl nostru!” Rugăciunea lui sacerdotală inspiră dinlăuntru marile cereri din „Tatăl nostru”: grija pentru Numele Tatălui³²⁷⁰, pasiunea pentru Împărăţia (Gloria³²⁷¹) lui, împlinirea voinţei Tatălui, a planului lui de mântuire³²⁷² şi izbăvirea de rău³²⁷³.

2751 În sfârşit, aceasta e rugăciunea în care Isus ne revelează şi ne dă „cunoaşterea” nedespărţită a Tatălui şi a Fiului³²⁷⁴, care este însuşi misterul Vieţii de rugăciune.
PE SCURT
2752 Rugăciunea presupune un efort şi o luptă cu noi înşine şi cu şiretlicurile Ispititorului. Lupta rugăciunii este nedespărţită de „lupta spirituală” necesară pentru a acţiona îndeobşte după Duhul lui Cristos: ne rugăm cum trăim, pentru că trăim cum ne rugăm.

2753 În lupta rugăciunii trebuie să înfruntăm concepţii greşite, diferite curente de mentalitate, experienţa eşecurilor noastre. Acestor ispite, care aruncă îndoiala asupra folosului şi chiar asupra posibilităţii înseşi a rugăciunii, se cuvine să le răspundem prin umilinţă, prin încredere şi prin perseverenţă.

2754 Greutăţile principale în practicarea rugăciunii sunt neatenţia şi uscăciunea. Remediul se află în credinţă, în convertire şi în vegherea inimii.

2755 Două ispite ameninţă mai des rugăciunea: lipsa de credinţă şi lenea spirituală, care este o formă de deprimare datorată slăbirii ascezei şi care duce la descurajare.

2756 Încrederea filială este pusă la încercare atunci când avem sentimentul că nu suntem întotdeauna ascultaţi. Evanghelia ne invită să ne întrebăm asupra conformităţii rugăciunii noastre cu dorinţa Duhului.

2757 „Rugaţi-vă fără încetare” (1 Tes 5, 17). Rugăciunea este mereu cu putinţă. Ea este chiar o necesitate vitală. Rugăciunea şi viaţa creştină sunt de nedespărţit.

2758 Rugăciunea Ceasului lui Isus, numită pe bună dreptate „rugăciunea sacerdotală”³²⁷⁵, recapitulează toată economia creaţiei şi a mântuirii. Ea inspiră marile cereri din „Tatăl nostru”.

SECŢIUNEA A DOUA

Rugăciunea Domnului:

„Tatăl nostru!”

2759 „Într-o zi, Isus se afla într-un loc şi se ruga. Când a isprăvit, unul dintre învăţăcei i-a cerut: «Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe ucenicii lui»” (Lc 11, 1). Drept răspuns la această cerere, Domnul le încredinţează ucenicilor şi Bisericii sale rugăciunea creştină fundamentală. Sfântul Luca dă un text scurt al ei (cu cinci cereri)³²⁷⁶, iar Sfântul Matei - o versiune mai dezvoltată (cu şapte cereri)³²⁷⁷. Tradiţia liturgică a Bisericii foloseşte textul Sfântului Matei (Mt 6, 9-13):
Tatăl nostru, care eşti în ceruri,

sfinţească-se Numele tău,

vie Împărăţia ta,

facă-se Voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi

şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri,

şi nu ne duce pe noi în ispită,

ci ne mântuieşte de cel Rău.

1

2760 Foarte curând, uzanţa liturgică a încheiat Rugăciunea Domnului cu o doxologie. În Didahé: „Căci a Ta este puterea şi mărirea în veci”³²⁷⁸. Constituţiile apostolice adaugă la început „împărăţia”³²⁷⁹, şi aceasta este formula păstrată până în zilele noastre în rugăciunea ecumenică. Tradiţia bizantină adaugă după „mărirea” „a Tatălui, şi a Fiului, şi a Sfântului Duh”. Liturghierul roman dezvoltă ultima cerere³²⁸⁰ în perspectiva explicită a „aşteptării speranţei fericite” (Tit 2, 13) şi a venirii Domnului nostru Isus Cristos, apoi vine aclamaţia adunării, ce reia doxologia din Constituţiile apostolice.

ARTICOLUL 1

„Rezumatul întregii Evanghelii”

2761 Rugăciunea domnească este, într-adevăr, rezumatul întregii Evanghelii³²⁸¹. „Când Domnul ne-a încredinţat această formă de rugăciune, El a adăugat: «Cereţi şi vi se va da» (Lc 11, 9). Fiecare poate deci îndrepta către cer felurite rugăciuni, după nevoile sale, dar începând întotdeauna prin Rugăciunea Domnului: aceasta rămâne rugăciunea fundamentală”³²⁸².

I. În centrul Scripturilor
2762 După ce a arătat în ce fel Psalmii sunt hrana principală a rugăciunii creştine şi cum se împletesc ei în cererile din „Tatăl nostru”, Sfântul Augustin conchide:

Parcurgeţi toate rugăciunile care se află în Scripturi şi nu cred că aţi putea găsi în ele ceva ce să nu fie cuprins în Rugăciunea domnească³²⁸³.

2763 Toate Scripturile (Legea, Profeţii şi Psalmii) se împlinesc în Cristos³²⁸⁴. Evanghelia este tocmai această „Veste bună”. Prima ei vestire este rezumată de către Sfântul Matei în Cuvântarea de pe Munte³²⁸⁵. Or, rugăciunea către Tatăl nostru se află în centrul acestei vestiri. În acest context se luminează fiecare cerere din rugăciunea lăsată de Domnul:

Rugăciunea domnească este cea mai desăvârşită dintre rugăciuni. (...) În ea nu numai că cerem ceea ce putem dori cu dreptate, dar şi în ordinea în care se cuvine să dorim. Astfel, această rugăciune nu numai că ne învaţă să cerem, dar ne şi modelează întreaga afectivitate³²⁸⁶.

2764 Cuvântarea de pe Munte este învăţătură de viaţă, „Tatăl nostru” este rugăciune, dar şi într-una, şi în cealaltă Duhul Domnului dă o formă nouă dorinţelor noastre, pornirilor lăuntrice care ne însufleţesc viaţa. Isus ne învaţă această viaţă nouă prin cuvintele sale şi ne învaţă să o cerem prin rugăciune. De corectitudinea rugăciunii noastre va depinde aceea a vieţii noastre în El.
II. „Rugăciunea Domnului”
2765 Expresia tradiţională „Rugăciunea domnească” (adică „Rugăciunea Domnului”) înseamnă că rugăciunea către Tatăl nostru ne este învăţată şi dăruită de Domnul Isus. Această rugăciune care ne vine de la Isus este cu adevărat unică: ea este „a Domnului”. Pe de o parte, într-adevăr, prin cuvintele acestei rugăciuni, Fiul unul-născut ne dă cuvintele pe care i le-a dat Tatăl³²⁸⁷: El este Maestrul rugăciunii noastre. Pe de altă parte, fiind Cuvântul întrupat, El cunoaşte în inima lui de om nevoile fraţilor şi surorilor lui omeneşti şi ni le dezvăluie şi nouă: El este Modelul rugăciunii noastre.

2766 Dar Isus nu ne lasă o formulă pe care să o repetăm în mod automat³²⁸⁸. Ca pentru orice rugăciune vocală, cel care îi învaţă pe fiii lui Dumnezeu să se roage Tatălui lor este Duhul Sfânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Isus ne dă nu numai cuvintele rugăciunii noastre filiale, ci ne dă, în acelaşi timp, şi Duhul prin care ele devin în noi „duh şi viaţă” (In 6, 63). Mai mult: dovada şi putinţa rugăciunii noastre filiale este că Tatăl „l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: «Abba, Tată!»” (Gal 4, 6). De vreme ce rugăciunea noastră ne tălmăceşte dorinţele la Dumnezeu, tot Tatăl, „Cel care cercetează inimile”, este cel „care ştie dorinţa Duhului şi ştie că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lui Dumnezeu” (Rom 8, 27). Rugăciunea către Tatăl nostru se inserează în tainica misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt.

III. Rugăciunea Bisericii
2767 Darul acesta de nedespărţit ─ cuvintele Domnului şi Duhul Sfânt care le dă viaţă în inimile credincioşilor ─ a fost primit şi trăit de Biserică încă de la originile ei. Primele comunităţi se roagă Rugăciunea Domnului „de trei ori pe zi”³²⁸⁹, în locul celor „Optsprezece binecuvântări” în uz în pietatea iudaică.

2768 După Tradiţia apostolică, Rugăciunea Domnului este înrădăcinată esenţialmente în rugăciunea liturgică.

Domnul ne învaţă să ne facem rugăciunile în comun pentru toţi fraţii noştri. Căci El nu spune „Tatăl meu” care eşti în ceruri, ci „Tatăl nostru”, pentru ca rugăciunea noastră să fie, într-un cuget, pentru tot Trupul Bisericii³²⁹⁰.

În toate tradiţiile liturgice, Rugăciunea Domnului este o parte integrantă a Orelor mari ale Oficiului divin. Dar caracterul său eclezial se vădeşte cel mai bine în cele trei sacramente ale iniţierii creştine:

2769 În Botez şi în Mir, încredinţarea (traditio) Rugăciunii Domnului semnifică noua naştere la viaţa dumnezeiască. De vreme ce rugăciunea creştină constă în a-i vorbi lui Dumnezeu cu însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cei care sunt „zămisliţi din nou prin Cuvântul Dumnezeului celui viu” (1 Pt 1, 23) învaţă să-l invoce pe Tatăl lor prin unicul Cuvânt pe care El îl ascultă întotdeauna. Iar ei pot de acum încolo să o facă, deoarece Pecetea ungerii Duhului Sfânt este pusă, de neşters, pe inima, pe urechile, pe buzele şi pe toată fiinţa lor de fii. De aceea, majoritatea comentariilor patristice la „Tatăl nostru” sunt adresate catehumenilor şi neofiţilor. Când Biserica se roagă Rugăciunea Domnului, cel care se roagă şi dobândeşte milostivire este întotdeauna poporul „nou-născuţilor”³²⁹¹.

2770 În Liturgia euharistică, Rugăciunea Domnului apare ca rugăciunea întregii Biserici. Acolo se dezvăluie înţelesul ei deplin şi eficacitatea ei. Plasată între Anaforă (rugăciunea euharistică) şi liturgia Împărtăşaniei, ea recapitulează, pe de o parte, toate cererile şi mijlocirile exprimate în desfăşurarea epiclezei şi, pe de altă parte, bate la poarta Ospăţului Împărăţiei, pe care Împărtăşania sacramentală îl anticipă.

2771 În Euharistie, Rugăciunea Domnului manifestă şi caracterul eshatologic al cererilor ei. Ea este rugăciunea proprie „timpurilor de pe urmă”, timpurilor mântuirii, care au început prin revărsarea Duhului Sfânt şi care se vor încheia cu Întoarcerea Domnului. Cererile către Tatăl nostru, spre deosebire de rugăciunile din Vechiul Legământ, se întemeiază pe misterul mântuirii realizat deja, o dată pentru totdeauna, în Cristos răstignit şi înviat.

2772 Din această credinţă neclintită ţâşneşte speranţa care însufleţeşte fiecare dintre cele şapte cereri. Acestea exprimă suspinele timpului de faţă, timp de răbdare şi de aşteptare, în care „ceea ce vom fi nu s-a vădit încă” (1 In 3, 2)³²⁹². Euharistia şi „Tatăl nostru” sunt îndreptate către venirea Domnului, „până când va veni!” (1 Cor 11, 26)

PE SCURT
2773 Ca răspuns la cererea ucenicilor săi („Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”: Lc 11, 1), Isus le încredinţează rugăciunea creştină fundamentală „Tatăl nostru”.

2774 „Rugăciunea domnească este, într-adevăr, rezumatul întregii Evanghelii”³²⁹³, „cea mai desăvârşită dintre rugăciuni”³²⁹⁴. Ea se află în centrul Scripturilor.

2775 Ea se numeşte „Rugăciunea domnească” pentru că ne vine de la Domnul Isus, Maestrul şi Modelul rugăciunii noastre.

2776 Rugăciunea domnească este rugăciunea Bisericii prin excelenţă. Ea face parte integrantă din Orele mari ale Oficiului divin şi din sacramentele iniţierii creştine: Botezul, Mirul şi Euharistia. Integrată în Liturghie, ea manifestă caracterul „eshatologic” al cererilor sale, în nădăjduirea Domnului, „până când va veni!” (1 Cor 11, 26)

ARTICOLUL 2

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”

I. „Să îndrăznim să ne apropiem cu toată încrederea”

2777 În liturgia romană, adunarea euharistică este invitată să se roage „Tatăl nostru” cu îndrăzneală filială; liturgiile orientale folosesc şi dezvoltă expresii analoge: „Cu îndrăzneală, (...) să cutezăm a te chema”, „Învredniceşte-ne să...”. În faţa Rugului aprins, lui Moise i s-a spus: „Nu te apropia. Scoate-ţi încălţările” (Ex 3, 5). Acest prag al Sfinţeniei divine numai Isus putea să-l treacă, El, care, „după ce a săvârşit curăţarea de păcate” (Evr 1, 3), ne aduce înaintea Feţei Tatălui: „Iată, Eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (Evr 2, 13):

Conştiinţa pe care o avem asupra situaţiei noastre de robi ne-ar face să intrăm în pământ, fiinţa noastră pământească s-ar risipi în pulbere, dacă autoritatea Tatălui nostru Însuşi şi Duhul Fiului său nu ne-ar împinge să înălţăm acest strigăt: „Abba, Tată!” (Rom 8, 15). (...) Când ar cuteza slăbiciunea unui muritor să-l numească pe Dumnezeu Tată, dacă străfundul omului n-ar fi însufleţit de Puterea cea de sus?³²⁹⁵

2778 Această putere a Duhului, care ne introduce în Rugăciunea Domnului, este exprimată în liturgiile Răsăritului şi Apusului prin frumoasa expresie tipic creştină: parrhesia, simplitate fără ocoliş, încredere filială, bucuroasă siguranţă, smerită cutezanţă, certitudinea de a fi iubit³²⁹⁶.

II. „Tată!”
2779 Înainte de a ne însuşi acest elan iniţial al Rugăciunii Domnului, se cuvine să ne purificăm cu umilinţă inima de anumite imagini false ale „lumii acesteia”. Umilinţa ne face să recunoaştem că „nimeni nu-l cunoaşte pe Tatăl, decât Fiul şi cel căruia Fiul vrea să i-l descopere”, adică „celor mici” (Mt 11, 25-27). Purificarea inimii se referă la imaginile paterne şi materne, izvorâte din istoria noastră personală şi culturală şi care ne influenţează legătura cu Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl nostru transcende categoriile lumii create. A transpune asupra lui, sau chiar împotriva lui, ideile noastre în acest domeniu ar însemna să fabricăm idoli, de adorat sau de doborât. A ne ruga Tatălui înseamnă a intra în misterul lui, aşa cum este El, şi cum ni l-a dezvăluit Fiul:

Expresia „Dumnezeu Tatăl” nu-i fusese dezvăluită nimănui. Atunci când Moise însuşi l-a întrebat pe Dumnezeu cine este, el a auzit un alt nume. Nouă acest nume ne-a fost revelat în Fiul, căci acest nume implică numele nou de Tată³²⁹⁷.

2780 Noi îl putem invoca pe Dumnezeu ca „Tată”, pentru că El ne este revelat de Fiul său făcut om şi pentru că Duhul său ni-l face cunoscut. Ceea ce nici omul nu poate concepe, nici puterile îngereşti întrezări, şi anume relaţia personală a Fiului faţă de Tatăl³²⁹⁸, iată că Duhul Fiului ne-o împărtăşeşte nouă, care credem că Isus este Cristos şi că suntem născuţi din Dumnezeu³²⁹⁹.

2781 Când ne rugăm Tatălui, suntem în comuniune cu El şi cu Fiul lui, Isus Cristos³³⁰⁰. Atunci îl cunoaştem şi îl recunoaştem, într-o uimire pururi nouă. Primul cuvânt din Rugăciunea Domnului este o binecuvântare de adoraţie, înainte de a fi o implorare. Într-adevăr, aceasta este Gloria lui Dumnezeu: să-l recunoaştem drept „Tată”, Dumnezeu adevărat. Noi îi mulţumim pentru că ne-a revelat numele său, pentru că ne-a dat harul să credem în El şi să locuiască în noi Prezenţa sa.

2782 Putem să-l adorăm pe Tatăl, pentru că El ne-a făcut să renaştem la Viaţa sa, adoptându-ne ca fii ai săi, în Fiul său unic: prin Botez, El ne încorporează în Trupul Cristosului său şi, prin ungerea Duhului său, care se revarsă de la Cap către membre, face din noi „unşii” săi (christoi):

Într-adevăr, Dumnezeu, care ne-a predestinat la înfiere, ne-a făcut asemenea Trupului glorios al lui Cristos. De acum înainte, devenind părtaşi la Cristos, sunteţi pe bună dreptate numiţi cristoşi³³⁰¹.

Omul cel nou, care a fost renăscut şi redat, prin har, Dumnezeului său, spune mai întâi „Tată!”, pentru că a devenit fiu³³⁰².

2783 Astfel, prin Rugăciunea Domnului, noi suntem revelaţi nouă înşine, în timp ce ne este revelat Tatăl³³⁰³:

Omule, tu nu îndrăzneai să-ţi ridici faţa către cer, îţi coborai ochii spre pământ şi, deodată, ai primit harul lui Cristos: toate păcatele ţi-au fost iertate. Din slujitor rău, ai devenit fiu bun. (...) Ridică-ţi aşadar ochii spre Tatăl care te-a răscumpărat prin Fiul său şi spune: „Tatăl nostru”. (...) Dar nu pretinde nici un privilegiu. El nu-i este Tată în chip anume decât lui Cristos, în vreme ce pe noi El ne-a creat. Spune deci şi tu prin har: „Tatăl nostru”, spre a merita să-i fii fiu³³⁰⁴.

2784 Acest dar gratuit al înfierii cere din partea noastră o neîncetată convertire şi o viaţă nouă. Rugăciunea către Tatăl nostru trebuie să dezvolte în noi două dispoziţii fundamentale: Dorinţa şi voinţa de a-i semăna. Fiind creaţi după chipul lui, asemănarea ne este redată prin har şi noi trebuie să-i corespundem. Trebuie să ne amintim, când îl numim pe Dumnezeu „Tatăl nostru”, că se cuvine să ne purtăm ca fii ai lui Dumnezeu³³⁰⁵. Nu puteţi să-l numiţi pe Tatăl vostru „Dumnezeul a toată bunătatea” dacă păstraţi o inimă crudă şi neomenoasă; căci atunci nu mai aveţi în voi pecetea bunătăţii Tatălui ceresc³³⁰⁶. Trebuie să contemplăm fără încetare frumuseţea Tatălui şi să ne pătrundem sufletul de ea³³⁰⁷.

2785 O inimă smerită şi încrezătoare ne face „să ne întoarcem şi să fim ca pruncii” (Mt 18, 3): pentru că Tatăl se dezvăluie celor „mici” (Mt 11, 25):

Este o privire asupra lui Dumnezeu singur, o mare văpaie de iubire. Sufletul se topeşte în ea şi se cufundă în dragostea sfântă şi stă de vorbă cu Dumnezeu ca şi cu propriul său Tată, foarte familiar, într-o gingăşie a pietăţii cu totul aparte³³⁰⁸.

„Tatăl nostru”: acest nume trezeşte în noi, în acelaşi timp, iubirea, afecţiunea în rugăciune (...) şi speranţa de a dobândi ceea ce suntem pe cale să cerem. (...) Căci ce poate El să refuze rugăciunii fiilor săi, atunci când le-a îngăduit deja să-i fie fii³³⁰⁹?