Secolele XI-XIV

partes
Tartarorum, se aplica nu numai regiunilor est-carpatice, ci şi altor teri­
torii înglobate în cadrul Hoardei de Aur, precum şi statelor din Asia
cucerite de mongoli. Pentru a nu se produce confuzii, acestea din urma
primesc în unele cazuri nume ca terra nativitatis Thartarorum⁷¹ sau par­
tes Orientdlium Tartarorum¹², în timp ce pentru ţinuturile Hoardei se
foloseşte uneori în cartografie Tartaria Cumania, deosebită de „Tarta-
riile" asiatice⁷³.

Spaţiul nord-pontic, aflat sub dominaţia politică a Hoardei de Aur, era denumit de unii autori bizantini şi prin toponimul arhaic Sciţia (Sxu&îa), după cum şi mongolilor li se atribuise numele de SxiSfrai, la Iei cum s-a procedat şi în cazul chazarilor, bulgarilor, ungurilor, pecene­gilor, uzilor, cumanilor şi al altor triburi nomade din zona menţio­nată⁷⁴.

In actele diplomatice ale Ţării Româneşti din vremea lui Mircea cel Bătrîn, Mihail I şi Radu II Prasnaglava, între posesiunile voievodale se enumera şi cele din părţile tătărăşti (kt* TdTdpcKHiW CTpaHdA\H)⁷⁵. Acestea nu pot fi localizate decît în extremitatea răsăriteană a Ţării Româneşti sau, mai probabil, în partea meridională a Moldovei. Este foarte posibil ca numele de Basarabia — acordat iniţial zonei de stepă din sud-estul Moldovei şi doar de la începutul secolului al XlX-lea, din anumite ra­ţiuni politice, întregului interfluviu delimitat de Prut şi Nistru — să re­prezinte o amintire a vremelnicei stăpîniri a voievozilor din dinastia Basarabilor asupra unei fîşii reduse din cîmpia de la nordul guri­lor Dunării⁷⁶. împrejurările întinderii acestei stăpîniri, durata ei şi suprafaţa teritoriului afectat rămîn deocamdată neprecizate. Denumirea teritoriului Ţării Româneşti după numele voievodului întemeietor de dinastie apare documentar ia mijlocul secolului al XlV-lea în documen­tele sîrbeşti⁷⁷, apoi, cîteva decenii mai tîrziu, în cele papale⁷⁸, maghiare⁷⁹, moldoveneşti⁸⁰ şi polone⁸¹ (Basumt, terra Bazarabi, Oecapafl-h, Gacapd6cKd/ft 3emaa, Besarabia etc.), şi, spre sfîrşitul secolului al XlV-lea, în cele munteneşti, dar numai în actele destinate străinătăţii, nu şi în cele in­terne⁸². Cronicile din Rusia apuseană folosesc pentru Ţara Românească şi această nomenclatură⁸³. Cu toate că primele atestări scrise ale numelui Basarabia pentru teritoriul cuprins între cursul inferior al Prutului şi Nistrului datează de-abia din secolele XV—XVI⁸⁴, toponimul a fost desi­gur folosit mai demult, fiind păstrat după încetarea stăpînirii temporare a Ţării Româneşti în sudul Moldovei şi după ce s-a renunţat în mod definitiv să se mai desemneze statul românesc dintre Carpaţii Meridio­nali şi Dunăre după numele întemeietorului său.

Oclată cu afirmarea politică tot mai plenară a elementului românesc din spaţiul est-carpatic, popoarele învecinate au atribuit teritoriului în discuţie aceeaşi denumire — Vlahia sau Ţara vlahilor — ca şi celorlalte ţinuturi locuite de români, atît din stînga, cît şi din dreapta Dunării⁸⁵. Această nomenclatură unică reprezintă o reflectare a faptului că în ima­ginea contemporanilor întreaga populaţie românească avea o origine şi o limbă comună. Chiar dacă cele mai vechi menţiuni ale ţării româ­nilor din regiunile extracarpatice provin din texte de unde nu rezultă totdeauna cu prea mare precizie localizarea ei, datele furnizate de aceste izvoare prezintă un deosebit interes şi se¹ impun să fie analizate.

■In binecunoscuta epopee medievală Nibelungenlied, cea mai de sea­mă realizare a epicei eroice germane, între numeroasele personaje cu rol secundar, este amintit şi ducele Râmunc din „ţara vlahilor" (Vlâchen lanţ)⁸⁶. Personajul menţionat reapare şi în Biterolf und Dietleib — un alt poem scris in germana medievală la jumătatea secolului al XHI-lea — unde, de asemenea, i se indică ca loc de origine Wlâchen lanţ⁸⁷. Dată fiind alăturarea sa de ruşi, polonezi sau de alte populaţii din răsăritul Eu­ropei, localizarea „ţării vlahilor" din poemele citate la răsărit de Carpaţi ni se pare verosimilă. Intr-o continuare la Nibelungenlied, denumită Tînguirea (Die Klage), compusă cîţiva ani mai tîrziu, este menţionat un alt principe român: Sigeher von Walâchen^SR.

Despre o „ţară" (lanţ) a „vlahilor sălbatici" situată tot în afara arcului carpatic, avem ştiri din cronica în versuri, rămasă neterminată, Weltchronik, compusă de Rudolf von Ems (mort în 1252 sau 1254)⁸⁹.

In deceniul al 4-lea al secolului al XlV-lea, florentinul Giovannî Villani, enumerînd ţările din răsăritul Europei, menţiona în vecinătatea Mării Negre (mare maggiore) Bracchia (Vlahia) alături de Cumania, Rossia, Bulgaria şi Alania⁹⁰. Se observă că istoricul italian nu extindea limitele Cumaniei şi asupra regiunilor carpato-dunărene şi nici nu făcea o departajare între ţinuturile româneşti de la sud de Carpaţi şi cele de la

est de munţi.

Tot în cursul secolului al XlII-lea izvoarele vechi-ruseşti atestă exis­tenta aşa-numitei „ţări a bolohovenilor" (IieAOexpressis verbis numai o singură dată, cu prilejul rela­tării unor evenimente din cursul anului 1241⁹¹. Ea nu se afla însă pe te­ritoriul actual al Moldovei, ci mai la nord, crearea sa fiind desigur un rezultat al pătrunderii progresive spre nord a populaţiei româneşti din Transilvania şi Moldova.

In legătură cu nomenclatura regiunii de la răsărit de Carpaţi se pot lua în consideraţie şi informaţiile izvoarelor orientale. Astfel, în cronica lui al-'Ainî (1361—1451) — istoric născut în Siria, dar care şi-a petrecut cea mai îndelungată parte a vieţii în Egipt — între ţările cucerite de Batu-han este enumerată şi Valahia⁹². Prezintă, de asemenea, interes re­latarea cuprinsă într-unui din manuscrisele mai puţin cunoscute ale cro­nicii lui Răsid od-Din, unde se arată că în vremea hanului Toda-Mongka (1280—1287) emirul Nogai ar fi supus în propriul folos mai multe ţări, între oare şi Valah⁹³. Rămîne însă neprecizat dacă autorii menţionaţi aveau în vedere o Vlahie balcanică sau pe cea est-carpatică. Acelaşi semn de întrebare persistă şi în cazul toponimelor amintite în pasajul din cronica lui Baibars şi enciclopedia lui an-Nuwairi privind luptele fra­tricide izbucnite în tabăra lui Nogai după moartea sa⁹⁴. Ca loc de desfă­şurare a conflictelor se indică la început ţările vlahilor şi ruşilor, aflate în vecinătatea ţării aşilor, care din expunerea evenimentelor par a fi si­tuate toate la nordul Dunării şi Mării Negre. In schimb, într-un pasaj imediat ulterior din lucrările celor doi istorici arabi, ţara vlahilor apare menţionată singură în legătură cu continuarea luptelor amintite, despre care se ştie din alte izvoare că au avut loc în dreapta Dunării.

După formarea statului de-sine-stătător numărul atestărilor docu­mentare ale regiunilor est-carpatice sub denumirea Vlahia a crescut sub­stanţial, deşi se impusese şi termenul de Moldova. Cele două nume au coexistat în întreaga perioadă medievală, unii străini, îndeosebi polonezii, folosind cu predilecţie în continuare, chiar dacă nu într-un mod cu totul consecvent, termenul Vlahia. în ultimele decenii ale secolului al XlV-lea acesta apare sub grafii diferite (Walachia, Valachia, terra Wallachorum) în mai multe documente papale⁹⁵ şi ale înalţilor demnitari ai Ordinului dominican⁹⁶, într-un act din 1386 păstrat în arhivele de la Lwow^96a în­tr-o însemnare din analele transcrise de un călugăr franciscan din Toruri privind un atac al lituanilor în Walachia din anul 1377⁹⁷ etc. Acest nume este consemnat începînd din anul 1387 şi în primele documente moldove­neşti, emitenţii neuitînd să-1 alăture aceluia de Moldova⁰⁸. Excepţie fac ouă^ ^acte din 1400, unde el este singurul termen prin care se desem­nează statul românesc de la est de Carpaţii Orientali, poate şi sub influ­enţa diplomaticii poloneze, dat fiind că actele fuseseră redactate la Brest Şi priveau relaţiile eu Polonia⁹⁹. Denumirea de „dubla Valahie" (la