Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

Guglielmo a pregetat o clipă, apoi l-a chemat pe Malachia, care de la masa lui de bibliotecar de lîngă catalog urmărise tot ce se întîmplase, şi l-a rugat, în virtutea împuternicirii pe care i-o dăduse Abatele (şi a folosit cît a putut acest privi­legiu), să pună pe careva de pază la masa lui Venanzio, pentru că socotea folositor pentru cercetarea lui ca nimeni să nu se apropie în toată ziua aceea, pînă cînd el nu se va putea întoarce. A spus-o cu voce tare, fiindcă în felul acesta îl însăr­cina nu numai pe Malachia să-i supravegheze pe călugări, ci şi pe călugări să-l supravegheze pe Malachia. Bibliotecarul n-a putut decît să încuviinţeze şi Guglielmo s-a îndepărtat, împreună cu mine.

în timp ce străbăteam grădina şi ne apropiam de băile aflate în spatele clădirilor spitalului, Guglielmo a observat:

— Se pare că multora nu le place ca eu să pun mîna pe ceva ce se află deasupra sau dedesubtul mesei lui Venanzio.

— Adică pe ce ?

— Am impresia că n-o ştiu nici măcar cei cărora nu le place treaba asta.

— Deci Bencio n-are nimic să ne spună şi vrea doar să ne ^depărteze de scriptorium ?

— Asta vom afla-o numaidecît, a spus Guglielmo. Şi într-adevăr Bencio a venit numaidecît după noi.

137

Ziua a doua Sexta

în care Bencio spune o poveste ciudată de unde reies lucruri puţin edificatoare despre viaţa abaţiei

Ceea ce ne-a spus Bencio a fost destul de încurcat. Părea într-adevăr că ne trăsese deoparte pentru a ne îndepărta de scriptorium, dar se părea şi că, neputînd născoci un pretext demn de crezare, ne-a spus şi nişte frînturi dintr-un adevăr mult mai cuprinzător pe care el îl ştia.

Ne-a spus că dimineaţa stătuse la îndoială, dar că acum, după o mai îndelungată chibzuială, socotea că Guglielmo tre­buie să ştie adevărul. în timpul faimoasei conversaţii despre rîs, Berengario se referise la finis Africae. Ce era? Biblioteca era plină de secrete, şi mai ales de cărţi care nu fuseseră date niciodată călugărilor să le citească. Bencio fusese surprins de cuvintele lui Guglielmo despre cercetarea raţională a ideilor. El socotea că un călugăr învăţat avea dreptul să cunoască tot ce era păstrat în bibliotecă, a spus cuvinte pline de patimă împotriva conciliului de la Soissons, care-l condamnase pe Abelard, şi în timp ce vorbea ne-am dat seama că acest călugăr, încă tînăr, care se delecta cu retorica, era stăpînit de porniri spre independenţă şi că se chinuia, răbdînd lanţurile pe care disciplina abaţiei le punea curiozităţii intelectului său. Eu am fost întotdeauna învăţat să nu am încredere într-o asemenea curiozitate, dar ştiu că maestrului meu o atitudine de felul acesta nu-i displăcea, şi mi-am dat seama că Bencio îi era pe plac şi că avea încredere în el. în sfirşit, Bencio ne-a spus că nu ştia despre ce secrete vorbiseră Adelmo, Venanzio şi Berengario, dar că nu i-ar fi fost cu supărare dacă din întîmplarea aceea atît de tristă ar fi răzbătut o picătură de lumină despre felul cum era administrată biblioteca, şi că avea totuşi credinţa că maestrul meu, aşa cum dibuise iţele problemei pe care o cerceta, avea să găsească cu acest prilej şi nişte elemente care să-l îndemne pe Abate să domolească

138

_aSprimea disciplinei intelectuale care-i apăsa pe călugări -veniţi de atît de departe, ca şi el, tocmai ca să-şi hrănească piintea cu minunăţiile ascunse în vintrea nemărginită a bibliotecii.

Eu cred că Bencio era sincer cînd spunea că aştepta de la anchetă toate acestea. Dar probabil că, în acelaşi timp, voia, cum prevăzuse Guglielmo, să poată scotoci primul prin masa lui Venanzio, devorat cum era de curiozitate, şi ca să ne ţină departe de ea era gata să ne dea în schimb alte informaţii. Şi iată care au fost acelea.

Berengario era stăpînit, şi acum mulţi călugări ştiau asta, de o nesănătoasă slăbiciune pentru Adelmo, aceeaşi slăbiciune cu ale cărei nenorociri mînia dumnezeiască lovise Sodoma şi Gomora. Aşa s-a exprimat Bencio, poate din respect pentru frageda mea vîrstă. Dar cine şi-a petrecut adolescenţa într-o mănăstire ştie că, chiar dacă a rămas neprihănit, a auzit destul de mult vorbindu-se de patimile acestea, şi uneori a trebuit să se păzească de asalturile celor înrobiţi de asemenea patimi. Pe cînd eram călugăraş, nu primisem chiar şi eu, la Melk, de la un călugăr mai în vîrstă, foi de hîrtie cu versuri care de obicei se trimit femeilor ? Juruinţele monahale ne ţin departe de cloaca aceea de vicii care este trupul femeii, dar adesea ne poartă spre alte greşeli. Pot eu, oare, în sfîrşit, să nu recunosc că bătrîneţea mea este şi astăzi chinuită de diavolul meridian cînd mi se întîmplă să întîrzii cu privirea în cor asupra chipului imberb al unui novice, curat şi proaspăt ca o copilă ?

Spun aceste lucruri nu pentru a pune la îndoială alegerea ce am făcut pentru a mă dedica vieţii de călugăr, ci pentru a justifica greşelile multora cărora această sfîntă povară li se pare apăsătoare. Poate pentru a justifica păcatul cel îngro­zitor al lui Berengario. Dar se pare, după Bencio, că acest călugăr îşi săvîrşea păcatul într-un chip şi mai dezgustător, adică folosind armele şantajului pentru a dobîndi de la alţii ceea ce virtutea şi mediul înconjurător ar fi trebuit să-i sfă­tuiască să nu dăruiască.

Deci, mai de mult călugării făceau glume pe seama acelor priviri dulci pe care Berengario le arunca lui Adelmo, care se Pare că era foarte atrăgător. în timp ce Adelmo, cu totul îndrăgostit de munca lui, singura de la care aştepta mulţu­mire, se îngrijea prea puţin de patima lui Berengario. Dar Poate, cine ştie, el nu bănuia că sufletul său, în străfunduri, îl mdemna la aceeaşi fărădelege. Fapt e că Bencio ne-a spus că surprinsese un dialog între Adelmo şi Berengario, în care

139

Berengario, referindu-se la un secret pe care Adelmo îi cerea să i-l destăinuie, îi propunea ruşinosul tîrg pe care lectorul cel mai neprihănit şi-l poate închipui. Şi se pare că Bencio a auzit din gura lui Adelmo vorbe de învoire, spuse aproape cu plăcere. Ca şi cum, se încumeta Bencio să ne spună, Adelmo n-ar fi voit altceva de fapt, şi i-ar fi ajuns să găsească un motiv oarecare pentru a se învoi la pofta carnală. Semn, argu­menta Bencio, că secretul lui Berengario trebuie să fi privit nişte taine ale ştiinţei, aşa încît Adelmo să poată nutri iluzia de a se învoi cu un păcat al cărnii pentru a satisface o nece­sitate a intelectului. Şi, a adăugat Bencio cu un surîs, de cîte ori nu era el frămîntat de dorinţe ale intelectului atît de violente încît, ca să şi le satisfacă, ar fi primit să le alăture dorinţe carnale ce nu erau ale sale, ba erau chiar împotriva propriei sale dorinţe carnale.

— Nu există momente, l-a întrebat pe Guglielmo, în care domnia ta ai face chiar şi lucruri ruşinoase pentru a avea în mînă o carte pe care o cauţi de ani de zile ?

— înţeleptul şi preacuratul Silvestru al II-lea a dat în dar, cu secole în urmă, o sferă armilară, foarte preţioasă, pentru un manuscris cred de Statius, sau de Lucanus, a spus Guglielmo. Apoi a adăugat, cu prudenţă: Dar era vorba de o sferă armilară, nu de propria lui virtute.

Bencio a admis că entuziasmul său îl făcuse să sară peste cal şi a reluat povestirea. Cu o noapte înainte ca Adelmo să fi murit, el îi urmărise pe cei doi, împins de curiozitate. Şi îi văzuse, după completa, îndreptîndu-se amîndoi spre dormitor. Aşteptase vreme îndelungată, ţinînd întredeschisă uşa chiliei sale, nu departe de a lor, şi-l văzuse foarte bine pe Adelmo strecurîndu-se, cînd liniştea se lăsase peste somnul călugă­rilor, în chilia lui Berengario. Mai veghease şi după asta, fără să poată dormi, pînă cînd auzise uşa lui Berengario cum se deschide şi pe Adelmo cum fugea de-acolo, în mare grabă aproape, cu prietenul după el care încerca să-l mai ţină. Berengario se ţinuse după el în vreme ce Adelmo cobora la catul de jos. Bencio îi urmărise cu grijă şi la cotitura catului de jos îl văzuse pe Berengario, aproape tremurînd, vîrît într-un colţ şi uitîndu-se ţintă la uşa chiliei lui Jorge. Bencio bănuise că Adelmo căzuse la picioarele bătrînului confrate pentru a i se spovedi de păcatul său. Şi Berengario tremura, ştiind că secretul său era descoperit, chiar şi sub sigiliul sfîntului jurămînt.

Apoi Adelmo ieşise ; palid la faţă, îl îndepărtase de la sine pe Berengario care încerca să-i vorbească şi o pornise în grabă

140

j afară din dormitor, învîrtindu-se prin jurul absidei bisericii şi intrînd în cor prin portalul de miazănoapte (care noaptea rămînea mereu deschis). Poate că voia să se roage. Berengario îl urmase, dar fără să intre în biserică, şi se agita printre mormintele din cimitir frîngîndu-şi mîinile.

Bencio nu ştia ce să facă atunci cînd şi-a dat seama că o a patra persoană se mişca prin preajma lor. Şi ea îi urmase pe cei doi şi, desigur, nu-şi dăduse seama de prezenţa lui Bencio, tupilat pe după trunchiul unui stejar răsărit la marginea cimitirului. Era Venanzio. Cînd l-a văzut, Berengario s-a ascuns printre morminte şi Venanzio a intrat şi el în cor. Atunci Bencio, temîndu-se să nu fie descoperit, se întorsese la dormitor. A doua zi dimineaţa cadavrul lui Adelmo a fost găsit la picioarele povîrnişului. Şi altceva Bencio nu ştia.

Se apropia de-acum ora mesei. Bencio ne-a părăsit şi maestrul meu nu l-a mai întrebat altceva. Noi am rămas pentru puţin timp în spatele băilor, apoi ne-am plimbat cîteva minute în grădină, meditînd asupra acelor neobişnuite destăinuiri.

— Frangula, a spus la un moment dat Guglielmo, aple-cîndu-se să se uite la o plantă pe care în acea zi de iarnă a recunoscut-o printre ierburi. Infuzia din rădăcina ei e bună pentru hemoroizi. Iar aceea este arctium lappa, o cataplasmă bună din rădăcini proaspete cicatrizează eczemele de pe piele.

— Sînteţi mai priceput decît Severino, i-am spus, dar acum spuneţi-mi ce gîndiţi despre cele ce am auzit.

— Dragă Adso, trebuie să înveţi să gîndeşti cu capul tău. Povestea lui se potriveşte cu aceea, de altfel atît de întreruptă de năluciri, a lui Berengario, de azi-dimineaţă, din zori. în­cearcă să refaci lucrurile. Berengario şi Adelmo fac împreună un lucru foarte urît, am bănuit şi noi asta. Şi Berengario trebuie să-i fi dezvăluit lui Adelmo un secret care, vai, rămîne un secret. Adelmo, după ce şi-a făptuit păcatul său împotriva castităţii şi a legilor naturii, nu se gîndeşte decît să se măr­turisească cuiva care poate să-l izbăvească, şi dă fuga la Jorge. Care are un caracter foarte sever, am avut dovada acestui lucru, şi care l-a strivit pe Adelmo cu dojeni spăimîntătoare. Poate că nu-i dă iertarea, poate că îi impune o ispăşire de nesuportat, nu ştim asta, şi nici Jorge nu ne va spune nici­odată. Fapt este că Adelmo se duce fuga în biserică să se prosterne în faţa altarului, dar nu i se potolesc remuşcările. In acest moment se apropie de el Venanzio. Nu ştim ce-i spune. Poate că Adelmo îi mărturiseşte lui Venanzio secretul pe care '■a primit în dar (sau ca plată) de la Berengario, şi la care ^acum nu mai ţine deloc, întrucît de-acum el are un secret şi

141

mai arzător. Ce i se întîmplă lui Venanzio ? Poate, cuprins de aceeaşi arzătoare curiozitate care-l mina astăzi şi pe Bencio al nostru, satisfăcut de ceea ce a aflat, îl lasă pe Adelmo cu remuşcările sale. Adelmo se vede părăsit, plănuieşte să se omoare, iese disperat în cimitir şi aici îl întîlneşte pe Berengario. Ii spune lucruri îngrozitoare, îi reaminteşte de răspunderea pe care o are, îi spune maestrul său într-ale neruşinării. Chiar cred că povestea lui Berengario, curăţată de toate nălucirile acelea, a fost exactă. Adelmo îi repetă aceleaşi cuvinte de disperare pe care trebuie să le fi auzit la Jorge. Şi iată că Berengario pleacă buimăcit într-o parte şi Adelmo pleacă să se omoare în alta. Apoi a urmat restul, la care am fost aproape martori. Toţi cred că Adelmo a fost omorît. Venanzio a tras de aici concluzia că secretul bibliotecii este chiar mai important decît credea el şi continuă căutarea singur. Pînă cînd cineva îl opreşte, înainte sau după ce va fi descoperit ceea ce voia.

— Cine-l omoară ? Berengario ?

— Poate. Sau Malachia, care trebuie să păzească Edificiul. Sau altcineva. Berengario poate fi bănuit tocmai pentru că este speriat, şi ştia că acum Venanzio poseda secretul lui. Malachia poate fi bănuit şi el: paznic al integrităţii bibliotecii, descoperă că a fost violată de cineva şi omoară. Jorge ştie tot, despre toţi. Ştie secretul lui Adelmo, nu vrea ca eu să descopăr ceea ce ar fi putut să găsească Venanzio... Multe fapte m-ar îndemna să-l bănuiesc. Dar spune şi tu, cum poate un orb să-l ucidă pe un alt om în deplinătatea puterilor, şi cum un bătrîn, deşi robust, ar fi putut să care cadavrul pîna la hîrdău ? Dar, în sfîrşit, de ce criminalul n-ar putea fi mînat de scopuri de nemărturisit. Şi de ce să reducem numărul celor bănuiţi doar la cei care au luat parte la discuţia despre rîs? Poate că fărădelegea a avut alte pricini, care nu au nimic de-a face cu biblioteca. In orice caz, e nevoie de două lucruri: să ştim cum se intră noaptea în bibliotecă şi să avem o lumină. La lumină gîndeşte-te tu. Du-te pînă la bucătărie la ora prînzului şi ia...

— Să fur?

— Să împrumuţi, întru slava Domnului.

— Dacă-i aşa, să n-aveţi nici o grijă.

— Bravo. Iar în ceea ce priveşte intrarea în Edificiu, am văzut de unde a apărut Malachia ieri-noapte. Azi voi face o vizită la biserică, şi mai ales în capela aceea. Cam într-o oră ne ducem la masă. După asta avem o întîlnire cu Abatele. Vei fi îngăduit şi tu, pentru că am cerut voie să am un secretar care să ia note despre cele ce vom spune.

142

Ziua a doua Nona

In care Abatele se arată mîndru de bogăţia abaţiei sale si temător de eretici, şi la sfîrşit Adso se întreabă dacă n-a făcut rău pornind-o prin lume

L-am găsit pe Abate în biserică, în faţa altarului mare. Sta si urmărea munca unor novici care scoseseră din vreun sanc­tuar o serie de vase sacre, potire, anaforniţe, chivoturi şi un crucifix pe care nu-l văzusem în timpul slujbei de dimineaţă. Nu mi-am putut reţine o exclamaţie de uimire în faţa strălu­citoarei frumuseţi a acelor obiecte preţioase. Era în plină amiază şi lumina intra în valuri pe ferestrele corului, şi mai multă prin cele ale faţadei, alcătuind cascade albe care, ca nişte torente mistice de dumnezeiască substanţă, se încru­cişau în diferite puncte ale bisericii, inundînd şi altarul.

Vasele, potirele, totul dădea la iveală materia preţioasă din care se lucrase : prin galbenul aurului, albeaţa imaculată a ivoriilor şi transparenţa cristalului, am văzut strălucind nestemate de toate culorile şi dimensiunile, şi am recunoscut iacintul, topazul, rubinul, safirul, smaraldul, crisolitul, onixul, granatul, matostatul şi agata. Şi în acelaşi timp mi-am dat seama de ceea ce, răpit mai întîi de rugăciune şi mai apoi tulburat de spaimă, nu observasem de dimineaţă: draperia altarului şi alte trei ţesături care o încoronau erau cu totul şi cu totul de aur şi, în sfîrşit, tot altarul părea de aur, din orice parte l-ai fi privit.

Abatele a zîmbit de uimirea mea:

— Aceste podoabe pe care le vedeţi, a spus întors spre mine şi spre maestrul meu, precum şi altele pe care o să le mai vedeţi, sînt moştenirea secolelor de credinţă, şi de smerenie, şi de mărturie a puterii şi sfinţeniei acestei abaţii. Principi şi mai-mari ai pămîntului, arhiepiscopi şi episcopi au sacrificat la acest altar şi la obiectele lui inelele învestiturii lor, aurul şi pietrele preţioase care erau semnul măreţiei lor, şi au voit să

143

abunde aici pentru nemărginita glorie a Domnului şi a lăcaşului acesta al său. Şi, cu toate că astăzi abaţia a fost năpăstuită de un alt eveniment cernit, nu putem să uităm în faţa slăbiciunii noastre forţa şi puterea Preaînaltului. Se apropie sărbătorile Naşterii Domnului, aşa că începem să ne apucăm de curăţat obiectele sfinte, în aşa chip ca naşterea Mîntuitorului să fie sărbătorită cu toată puterea şi măreţia pe care o cere. Totul trebuie să apară în deplinătatea stră­lucirii sale... a urmat el privindu-l ţintă pe Guglielmo, şi am înţeles după aceea de ce stăruia cu atîta orgoliu să justifice trebăluiala lui, pentru că ne gîndim că este de folos şi cu trebuinţă nu să ascundem, ci dimpotrivă, să dăm pe faţă dumnezeieştile daruri.

— Desigur, a spus Guglielmo curtenitor, dacă măreţia dom­niei tale socoteşte că Domnul trebuie să fie proslăvit astfel, abaţia domniei tale a ajuns la cea mai mare desăvîrşire în prinosul acesta de laudă.

— Şi aşa se cuvine, a spus Abatele. Dacă amfore şi flacoane de aur şi piuliţe mărunte de aur slujeau, cum voia Domnul sau porunceau profeţii, să adune sîngele caprelor, sau al viţeilor, sau al junincii în templul lui Solomon, cu atît mai potrivit este ca vase de aur şi pietre preţioase, şi tot ceea ce e mai de preţ printre lucrurile create, să fie folosite cu nesfîrşită cuvioşie şi nestrămutată credinţă ca să primenească sîngele lui Christos! Dacă printr-o a doua facere substanţa noastră ar fi să fie cea a heruvimilor şi a serafimilor, tot nedemn ar fi serviciul pe care ea i l-ar putea aduce unei victime atît de inefabile.

— Amin, am spus.

— Mulţi spun, dimpotrivă, că o minte inspirată de cele sfinte, un suflet curat, o năzuinţă plină de credinţă ar trebui să fie de-ajuns pentru această sfîntă slujbă. Noi sîntem primii care afirmăm răspicat şi clar că acesta este lucrul esenţial, dar sîntem convinşi că trebuie adusă cinste şi cu ajutorul împodobirii pe dinafară a lucrurilor sfinte, pentru că este fără măsură de drept şi de potrivit ca noi să-l slujim pe Mîntuitorul nostru cu toate cele, în întregime, pre El, carele nu a pregetat să ne poarte de grijă în toate, în întregime şi fără excepţie.

— Aceasta a fost întotdeauna părerea mai-marilor ordi­nului domniei voastre, a consimţit Guglielmo, şi-mi amintesc lucruri foarte frumoase scrise despre ornamentele bisericilor de către marele şi venerabilul abate Sugero.

— Aşa e, a spus Abatele. Vedeţi acest crucifix. Nu este încă gata... L-a luat în mînă cu nesfîrşită dragoste şi l-a privit cu

144

chip^ul luminat de beatitudine. Mai lipsesc aici cîteva perle, _nu le-am găsit încă pe măsura potrivită. Cîndva, Sfîntul Andrei, vorbind despre crucea de pe Golgota, spunea că e împodobită cu membrele lui Christos precum perlele. Şi cu perle trebuie împodobit acel umil simulacru al acelei minuni fără seamăn. Chiar dacă am crezut potrivit să pun să se încas­treze aici, în punctul acesta, chiar deasupra chipului jylîntuitorului, cel mai frumos diamant pe care l-am văzut.

A mîngîiat cu mîini pioase, cu lungile sale degete albe, părţile cele mai preţioase ale lemnului sfînt, sau mai degrabă ale sfîntului ivoriu, pentru că din acest material splendid erau făcute braţele crucii.

— Cînd, în timp ce mă delectez cu toate frumuseţile acestui locaş al Domnului, încîntarea pietrelor multicolore m-a rupt de la trebile din afară, şi o demnă meditaţie m-a făcut să reflectez, transferînd ceea ce este material în ceea ce nu este, prin felurimea sfintelor virtuţi, atunci mi se pare că mă aflu, ca să zic aşa, într-o ciudată parte a universului, care nu mai sade cu totul cufundată în noroiul pămîntului, şi nici cu totul liberă în neîntinarea cerului. Şi mi se pare că, prin voia sfîntă a Domnului, pot să fiu trecut din această lume inferioară în cea superioară pe cale anagogică...

Vorbea cu faţa întoarsă spre naos. Un mănunchi de raze luminoase care veneau de sus, printr-o deosebită bunăvoinţă a astrului zilei, îi luminau chipul şi mîinile pe care le des­făcuse în formă de cruce, pierdut cum era în înflăcărarea sa.

— Orice creatură, a spus, fie ea văzută sau nevăzută, este o lumină, purtată spre fiinţă de către tatăl luminilor. Acest ivoriu, acest onix, şi chiar şi piatra care ne înconjoară sînt o lumină, pentru că eu percep că sînt bune şi frumoase, că există potrivit propriilor lor legi ale proporţiei, care se deosebesc ca genuri şi specii de toate celelalte genuri şi specii diferite de propriul număr, care nu lipsesc ordinului lor şi care-şi caută locul lor specific conform gravitaţiei lor. Şi cu atît mai mult aceste lucruri îmi sînt revelate cu cît materia pe care o privesc este prin natura sa preţioasă, şi cu atît mai mult iese mai la lumină puterea creatoare a lui Dumnezeu cu cît, dacă trebuie să urc spre sublimul cauzei, inaccesibilă în totalitatea ei, pornind de la sublimul efectului, un efect miraculos ca al aurului sau al diamantului nu-mi spun nimic despre cauza­litate, dacă despre ea pot să-mi vorbească chiar şi bălegarul şi msecta! Şi, atunci cînd percep în aceste pietre asemenea lucruri superioare, inima plînge, tulburată de bucurie, şi nu din vanitate pămîntească sau din dragoste pentru bogăţie, ci

145

din dragostea neîntinată pentru cauza primă cea fără de cauză.

— Aceasta este cu adevărat cea mai dulce dintre teologii, a spus Guglielmo cu deplină umilinţă, şi am crezut că folosea acea vicleană figură de gîndire, pe care retorii o numesc ironie, care trebuie întotdeauna precedată de pronunciatio, care-i constituie semnalul şi justificarea; ceea ce Guglielmo nu făcea niciodată. Motiv pentru care Abatele, mai obişnuit cu figurile vorbirii, a luat de bune cuvintele lui Guglielmo şi a adăugat, pradă încă răpirii sale mistice :

— Este cea mai directă dintre căile care ne pun în legătură cu Dumnezeu, teofanie materială.

Guglielmo a tuşit cuviincios :

— Eh... oh... a spus.

Aşa făcea cînd voia să vorbească despre altceva. A izbutit de minune, pentru că era un lucru obişnuit la el - şi cred că aşa făceau toţi de pe la ei - să înceapă orice spusă cu lungi gemete de introducere, ca şi cînd pornirea expunerii unui gînd închegat l-ar fi costat o mare sforţare a minţii. In timp ce, după aceea m-am convins, cu cît el scotea mai multe gemete înaintea cuvintelor sale, cu atît era mai sigur de bunătatea propoziţiei pe care o exprima.

— Eh... oh... a spus, aşadar, Guglielmo. Va trebui să vorbim despre întîlnire şi despre discuţia în legătură cu sărăcia.

— Sărăcia, a spus încă absorbit Abatele, ca şi cum îl obosea să coboare din acea frumoasă regiune a universului în care-l purtaseră pietrele sale preţioase. Aşa este, întîlnirea...

Şi au început să discute amănunţit nişte lucruri despre care în parte ştiam ceva şi-n parte am izbutit să înţeleg ascultînd ce vorbeau ei amîndoi. Era vorba, cum am spus chiar de la începutul acestei conştiincioase cronici ce scriu, despre dubla neînţelegere care împotrivea, pe de o parte, pe împărat papei, şi pe de alta, pe papă franciscanilor care la capitulul de la Perugia, chiar dacă cu mulţi ani mai tîrziu, îşi însuşiseră tezele spiritualilor despre sărăcia lui Christos; şi din amestecul care se formase unindu-i pe franciscani cu Imperiul, amestec care - dintr-un triunghi de opoziţii şi de alianţe - devenise acum un pătrat prin intervenţia, pentru mine foarte greu de înţeles, a abaţilor din ordinul Sfîntului Benedict.

Eu n-am desluşit niciodată cu prea mare claritate motivul pentru care abaţii benedictini acordaseră protecţie şi găzduire franciscanilor spirituali, chiar înainte ca propriul lor ordin să împărtăşească cu hotărîre felul acelei păreri. Pentru că, dacă

146

gpiritualii predicau renunţarea la orice bun pămîntesc, abaţii ordinului meu, şi chiar în ziua aceea avusesem o strălucită confirmare a acestui lucru, urmau o cale nu mai puţin vir­tuoasă, dar în rest cu totul opusă. Dar cred că abaţii socoteau _că o exagerată putere a papei însemna o exagerată putere a episcopilor din oraş, în timp ce ordinul meu îşi păstrase neatinsă puterea vremelnică tocmai în luptă cu clerul vremelnic şi cu negustorii din oraş, aşezîndu-se ca mediator direct între cer şi pămînt, şi sfătuitor al suveranilor.

Auzisem în mai multe rînduri repetîndu-se fraza după care poporul lui Dumnezeu se împărţea în păstori (sau preoţi), cîini (sau luptători) şi oi, oamenii de rînd. Dar am învăţat apoi că fraza aceasta poate fi spusă în diferite chipuri. Benedictinii vorbiseră întotdeauna nu despre trei ordine, ci despre două mari ramuri, una care privea administrarea lu­crurilor pămînteşti şi alta care privea administrarea lucru­rilor cereşti. în ceea ce priveşte lucrurile pămînteşti, se face deosebirea între cler, seniori mireni şi popor, dar asupra acestei împărţiri ocîrmuia acel ordo monachorum, legătură directă între poporul lui Dumnezeu şi cer, şi călugării nu semănau cu acei păstori vremelnici care erau preoţii şi episcopii, ignoranţi şi corupţi, înclinaţi acum să se supună intereselor oraşelor, unde oile nu mai erau bunii şi credincioşii ţărani, ci negustorii şi meşteşugarii. Ordinul benedictin nu se opunea ca stăpînirea celor simpli să fie încredinţată clericilor vremelnici, numai că stabilirea regulii definitive a acestui raport să revină călugărilor, în legătură directă cu sorgintea oricărei puteri pămînteşti, Imperiul, după cum erau şi cu sorgintea oricărei puteri cereşti. Iată pentru ce, cred, mulţi abaţi benedictini, pentru a reda demnitate Imperiului împo­triva stăpânirii oraşelor (episcopi şi negustori uniţi), au primit chiar să-i proteguiască pe franciscanii spirituali, ale căror idei nu le împărtăşeau, dar a căror prezenţă le cădea bine, întrucît oferea Imperiului silogisme adecvate împotriva puterii nemărginite a papei.