Sfera (Sphere, 1987) la suprafaţĂ

ÎN ADÂNCURI
COBORÂREA
În lumina dimineţii, submarinul Charon V se legăna la suprafaţa apei, susţinut de o platformă-ponton. De culoare galben-strălucitor, arăta ca o cădiţă pentru copii, aşezată pe o punte din butoaie de motorină.

O barcă pneumatică Zodiac îl transportă pe Norman care se urcă pe platformă şi strânse mâna întinsă de pilot. Acesta nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani, arătând mai tânăr chiar decât fiul său, Tim.

- Sunteţi pregătit, domnule?

- Bineînţeles.

Era la fel de pregătit ca oricând. De aproape, submarinul nu mai arăta deloc a jucărie. Era incredibil de masiv şi de puternic. Norman văzu un singur hublou turnat dintr-un material acrilic, cu suprafaţa curbată. Era fixat cu nişte buloane mari cât pumnul. Le atinse într-o doară. Pilotul zâmbi.

- Vreţi să încercaţi cauciucurile, domnule?

- Nu, mă bizui pe dumneata.

- Scara e aici, domnule.

Norman urcă treptele înguste spre cupola submarinului şi văzu micul tambuchi circular deschizându-se. Ezită.

- Aşezaţi-vă pe margine, strecuraţi-vă picioarele înăuntru şi coborâţi. Va trebui să vă strângeţi puţin umerii şi să vă sugeţi abdomenul. Aşa...

Norman se zvârcoli ca să poată trece prin deschizătura strâmtă şi ajunse într-o incintă atât de joasă, că nu putea sta în picioare. Submarinul era înţesat cu aparate şi cadrane de tot felul. Ted, aflat deja la bord, stătea aplecat de spate şi rânjea ca un copil.

- Nu ţi se pare că-i extraordinar?

Norman îl invidia pentru uşurinţa cu care se entuziasma; el, în schimb, era crispat şi uşor neliniştit. Deasupra lui pilotul închise cu zgomot trapa masivă şi sări jos pentru a prelua comenzile.

- În regulă toată lumea?

Cei doi pasageri încuviinţară în tăcere.

- Îmi cer scuze pentru peisaj, spuse pilotul, aruncând o privire peste umăr. Mi-e teamă că n-o să-mi vedeţi decât spatele. Dar să începem. Vă place Mozart?

Porni un magnetofon şi zâmbi.

- Coborârea va dura treisprezece minute; muzica o va face ceva mai uşoară. Dacă nu vă place Mozart, putem alege altceva.

- Mozart e excelent, spuse Norman.

- Mozart e minunat, zise Ted, e sublim.

- Foarte bine, domnilor.

Se auzi un şuierat în interiorul submarinului şi apoi zgomotul de fond al staţiei radio. Pilotul vorbi cu glas scăzut într-un microfon. Un scafandru apăru în cadrul hubloului şi le făcu semn cu mâna. Pilotul îi răspunse la salut.

Un plescăit, un huruit profund şi submersia începu.

- După cum vedeţi, întreaga sanie coboară în apă, explică pilotul. Deoarece submarinul nu e stabil la suprafaţă, folosim sania atât la urcare cât şi la coborâre. Cam pe la adâncimea de treizeci de metri părăsim sania.

Prin hublou îl văzură pe scafandru stând pe punte, cu apa ajungându-i până la talie. Apoi apa acoperi hubloul. Bule de aer ieşiră din aparatul de respiraţie al scafandrului.

- Acum suntem sub apă, anunţă pilotul.

Ajustară valvele de deasupra capului şi auziră surprinzător de puternic şuieratul aerului şi apoi bolboroseala apei. Prin hublou pătrundea o minunată lumină albastră.

- Încântător, exclamă Ted.

- Acum părăsim sania, anunţă pilotul.

Motoarele uruiră şi submarinul avansa, scafandrul dispărând din câmpul vizual. Nu se mai vedea nimic prin hublou, în afară de apa albastră şi uniformă.

- Luaţi loc, domnilor, îi invită pilotul. Coborâm cu o viteză de douăzeci şi patru de metri pe minut.

Norman auzea zgomotul motoarelor electrice, dar senzaţia de mişcare lipsea. Doar întunericul devenea din ce în ce mai profund.

- Să ştiţi, spuse Ted, că suntem cu adevărat norocoşi cu zona asta. În cea mai mare parte Pacificul este atât de adânc încât este imposibil de vizitat la faţa locului.

Le explică apoi că vastul Ocean Pacific, care ocupă jumătate din suprafaţa Pământului, are o adâncime medie de peste trei kilometri.

- Doar în câteva locuri este mai puţin adânc. Unul dintre ele este dreptunghiul cuprins între Samoa, Noua Zeelandă, Australia şi Noua Guinee, care de fapt este o câmpie submarină similară câmpiilor din vestul Americii, cu deosebirea că este situată la trei sute de metri sub nivelul mării. Asta facem noi acum, coborâm pe această câmpie.

Ted vorbise grăbit. Era oare nervos? Greu de spus. Norman îşi simţea propria inimă bătând. Acum, afară era de-a dreptul întuneric; cadranele instrumentelor de bord străluceau într-o lumină verde. Pilotul aprinse lumina roşie de interior.

Coborârea continua.

- Adâncimea: o sută douăzeci de metri.

Submarinul se legănă şi se deplasă uşor înainte.

- Am ajuns la râu, anunţă pilotul.

- Care râu? se interesă Norman.

- Ne aflăm într-un curent de apă cu salinitate şi temperatură diferite, care se comportă ca un râu în ocean. Prin tradiţie, ne oprim prin preajmă, domnilor; submarinul alunecă în râul care ne va purta într-o scurtă plimbare.

- O, da, făcu Ted, scotocindu-se prin buzunare, de unde scoase o bancnotă de zece dolari.

Norman îl privi întrebător.

- Cum, nu ştiai chestia asta? E o veche tradiţie. Trebuie să-i dai ceva pilotului la coborâre, ca să ai noroc...

- Puţin noroc nu cred că mi-ar strica, spuse Norman. Căută şi el în buzunar, găsi o bancnotă de cinci dolari, se răzgândi şi scoase una de douăzeci.

- Mulţumesc, domnilor şi şedere bună pe fundul oceanului, zise pilotul.

Motoarele electrice porniră din nou. Coborârea continua. Apa era întunecată.

- Adâncimea: o sută cincizeci de metri, anunţă pilotul. Jumătatea distanţei.

Submarinul scrâşni asurzitor, apoi emise mai multe pocnituri zgomotoase. Norman fu surprins.

- Este reglarea presiunii normale. Nici o problemă, domnule, îl linişti pilotul.

- Aha, făcu Norman, ştergându-şi sudoarea cu mâneca.

Interiorul submarinului părea acum mult mai strâmt, iar pereţii parcă erau mai aproape de faţa sa.

- De fapt, zise Ted, dacă-mi amintesc bine, această regiune a Pacificului poartă numele de Bazinul Lau, aşa este?

- Exact, domnule, Bazinul Lau.

- Este un platou situat între două creste submarine, creasta Fiji de Sud sau Lau la vest şi creasta Tonga la est.

- Întocmai, doctore Fielding.

Norman observă că instrumentele de bord se acoperiseră cu o bură fină. Pentru a le consulta, pilotul trebui să le şteargă cu o cârpă. Să aibă submarinul vreo neetanşeitate? Nu, se linişti el. E numai condensarea. În cabină se făcea din ce în ce mai frig.

"Nu te ambala", îşi spuse.

- Două sute patruzeci de metri, anunţă pilotul. Afară era acum întuneric beznă.

- Este foarte palpitant, spuse Ted. Ai mai trecut printr-o chestie ca asta, Norman?

- Nu.

- Nici eu. Mă-nfioară!

Norman ar fi vrut ca Ted să nu fie atât de volubil.

- Ştii, continuă acesta, când vom deschide nava extraterestră şi vom avea primul contact cu o altă formă de viaţă, va fi un eveniment deosebit în istoria speciei umane. Mă întreb ce va trebui să spun.

- Să spui?

- Adică, ce cuvinte va trebui să rostesc în faţa pragului, în zumzetul camerelor de televiziune.

- Crezi că va fi prezentă şi televiziunea?

- Oh, sunt sigur că vor fi de faţă tot soiul de mijloace de înregistrare. Dacă stai să te gândeşti, aşa se şi cuvine. Aşa că va trebui să spunem ceva, o frază memorabilă. Mă gândesc la: "Acesta este un moment monumental în istoria omenirii".

- Moment monumental? se încruntă Norman.

- Ai dreptate, e cam stângaci formulat. Poate "Un moment decisiv în istoria omenirii?"

Norman clătină din cap.

- Ce zici de "O răscruce în evoluţia speciei umane?"

- Poate avea evoluţia o răscruce?

- Nu văd de ce nu.

- Pentru că răscrucea este o încrucişare de drumuri. Evoluţia este un drum? Eu credeam că nu este şi că evoluţia nu are o direcţie anume.

- Prea ai luat-o în sensul propriu al cuvântului, spuse Ted.

- Adâncimea: două sute şaptezeci de metri, anunţă pilotul. Ne apropiem de fundul oceanului.

Viteza de coborâre scăzu. Se auzi ping-ul intermitent al sonorului.

- "Un nou prag în evoluţia speciei umane"? zise Ted.

- Desigur. Crezi că va fi?

- Ce să fie?

- Un nou prag.

- De ce nu?

- Şi dacă atunci când o vom deschide nu vom găsi decât o grămadă de vechituri ruginite şi nimic valoros care să ne lumineze?

- Bine gândit, admise Ted.

- Două sute optzeci şi cinci de metri. Aprindem luminile exterioare, spuse pilotul.

Prin hublou văzură nişte pete albe. Pilotul le spuse că acestea erau particule aflate în suspensie, în apă.

- Contact vizual. Am ajuns la fund.

- Ei, ia să vedem şi noi, spuse Ted.

Pilotul le făcu loc cu amabilitate şi "pasagerii" priviră afară.

Norman văzu o câmpie brună, întunecată, lipsită de viaţă şi care se întindea până la limita vizibilităţii. Dincolo de ea, întuneric.

- Mă tem că nu prea aveţi ce vedea aici, spuse pilotul.

- Surprinzător de sinistru, remarcă Ted fără urmă de dezamăgire. M-aş fi aşteptat la mai multă viaţă.

- Păi, e cam frig. Temperatura apei este... o clipă... 2,2 °C.

- Da, domnule. Să vedem unde este noua dumneavoastră locuinţă.

Motoarele uruiră. Un sediment mâlos se învolbură în faţa hubloului. Submarinul se întoarse, mişcându-se puţin deasupra fundului. Câteva minute nu se văzu decât peisajul brun. Deodată, apărură luminile.

- Am ajuns.

O înşiruire imensă de lumini, aranjate în dreptunghiuri.

- Aceasta este grila, spuse pilotul.

Submarinul se ridică şi lunecă uşor peste grila iluminată, care se întindea în depărtare preţ de vreo opt sute de metri.

Prin hublou văzură scafandrii care lucrau la structura de rezistenţă a grilei. Aceştia făcură semne cu mâna către submarin. Pilotul le răspunse acţionând un miniclaxon.

- Pot auzi asta?

- Fireşte. Apa e un foarte bun conducător pentru sunete.

- Dumnezeule! exclamă Ted.

Drept în faţa lor, gigantica aripă de titan se ridica zveltă deasupra fundului oceanului. Norman nu se aşteptase deloc la asemenea dimensiuni; în timp ce submarinul cârmi la stânga, aripa le acoperi în întregime câmpul vizual timp de aproape un minut. Metalul era cenuşiu închis şi, cu excepţia câtorva pete de vegetaţie marină, avea suprafaţa intactă.

- Nu s-a corodat deloc, remarcă, Ted.

- Aşa este, domnule. Toţi au observat asta. Se presupune că datorită aliajului metal-material plastic, dar cred că nimeni nu e sigur.

Submarinul coti din nou şi aripa alunecă spre stânga. Drept înainte apărură alte lumini aranjate în şiruri verticale. Norman văzu un singur cilindru de oţel vopsit în galben, cu hublouri luminoase. Alături de el se afla o cupolă metalică joasă.

- La babord se află DH-7, habitatul scafandrilor. Este mai degrabă funcţional. Dumneavoastră veţi sta în DH-8, care e mult mai confortabil, credeţi-mă.

Cotiră spre tribord şi, după câteva momente de întuneric, văzură un alt aranjament de lumini. Apropiindu-se de hublou, Norman putu numără cinci cilindri diferiţi, unii verticali, alţii orizontali, interconectaţi într-o manieră complexă.

- Iată-ne ajunşi. DH-8 - casa dumneavoastră aflată departe de casă. Andocăm într-un minut.

Metalul se lovi de metal şi, după o zdruncinătură zdravănă, motoarele se opriră. Linişte. Şuierat de aer. Pilotul se căţăra să deschidă tambuchiul şi un val de aer surprinzător de rece pătrunse în habitaclu.

- Domnilor, sasul este deschis, spuse el. dându-se la o parte.

Norman privi prin trapă. Văzu deasupra o mulţime de lumini roşii. Părăsi submarinul şi pătrunse într-un cilindru de oţel cu diametrul de aproximativ doi metri şi jumătate. Peste tot, mânere de susţinere; o bancă metalică îngustă; deasupra, lămpi de încălzire incandescente, cu toate că nu prea-şi făceau simţită prezenţa.

Ted urcă şi el şi se aşeză pe bancă din faţa lui. Se aflau atât de aproape încât genunchii li se atingeau. Sub ei, pilotul închise tambuchiul. Priviră roata învârtindu-se. Auziră clanc-ul ce semnala desprinderea submarinului şi zgomotul motoarelor când acesta se îndepărtă.

Apoi tăcere.

- Ce se întâmplă acum? întrebă Norman,

- Ne presurizează, spuse Ted. Suntem racordaţi la o atmosferă de gaze exotice. Nu se poate respira aer normal aici.

- De ce? întrebă Norman, privind pereţii reci de oţel ai cilindrului şi regretând că adormise în timpul instructajului.

- Deoarece atmosfera de la suprafaţa pământului ar fi mortală aici. Noi nu ne dăm seama, dar oxigenul este un gaz coroziv. Face parte din aceeaşi familie chimică cu clorul şi fluorul, iar acidul fluorhidric este cel mai coroziv acid cunoscut. Aceeaşi caracteristică a oxigenului care închide culoarea mărului tăiat sau face să ruginească fierul, devine incredibil de distructivă pentru corpul uman, în cazul unei expuneri prelungite. La presiuni înalte, oxigenul este extrem de toxic. Prin urmare, se reduce proporţia de oxigen respirată aici. Dacă la suprafaţă respirăm 21% oxigen, aici vom respira doar 2%. Oricum, nu vei observa diferenţa...

O voce în difuzor:

- Începe presurizarea."

- Ăsta cine e? întrebă Norman.

- Barnes, răspunse vocea.

Dar nu părea a fi Barnes. Era un sunet scrâşnit şi artificial.

- Probabil că din pricina microfonului, spuse Ted şi izbucni în râs. Vocea îi devenise în mod sesizabil ascuţită. E din cauza heliului, Norman. Ne presurizează cu heliu.

- Parc-ai fi Donald Duck, spuse Norman şi izbucni la rândul său în râs. Vocea îi suna piţigăiată, ca a unui personaj de desene animate.

- Vezi-ţi de tine, Mickey Mouse, chiţăi Ted.

- "Cled că am vădut o piticuţă", replică Norman.

Râdeau amândoi la auzul propriilor voci.

- Lăsaţi-o baltă, măi băieţi, le transmise Barnes prin intercom. Treaba-i serioasă.

- Să trăiţi, am înţeles, dom' căpitan, spuse Ted, dar vocea îi era acum atât de ascuţită încât devenise aproape neinteligibilă şi râsul îl podidi din nou, glasurile lor subţiri ca ale unor şcolăriţe reverberând în interiorul cilindrului metalic. Pe lângă faptul că le făcea vocile înalte şi stridente, heliul mai avea şi alte efecte.

- Vă e frig, băieţi? îi întrebă Barnes.

Într-adevăr, începuse să li se facă frig. Îl văzu pe Ted tremurând şi-şi simţi pielea ca de găină pe picioare. De parcă ar fi stat în bătaia vântului, numai că acolo nu sufla nici un vânt. Heliul, un gaz uşor, făcea să crească viteza de evaporare, de unde senzaţia de frig.

Ted îi spuse ceva, dar vocea îi era prea ascuţită ca să mai poată fi înţeleasă. Era doar o chiţăială jalnică.

- Parc-aţi fi o pereche de şobolani, le comunică Barnes cu satisfacţie.

Ted îşi îndreptă privirea spre difuzor şi guiţă ceva.

- Dacă vreţi să vorbiţi, folosiţi laringofonul. Îl găsiţi în dulăpiorul de sub bancă.

Norman găsi dulăpiorul şi-l deschise. Metalul scrâşni puternic, ca o cretă pe tablă. Toate sunetele din incintă erau ascuţite. În dulăpior văzu două perniţe negre din plastic cu curele pentru gât.

- Treceţi-le pe după gât. Aşezaţi perniţele la baza gâtului.

- Okay, spuse Ted şi tresări surprins. Vocea îi suna normal, deşi puţin cam aspră.

- Chestiile astea modifică probabil frecvenţa corzilor vocale, spuse Norman.

- Măi băieţi, de ce nu sunteţi atenţi la instructaje? îi dojeni Barnes. Exact asta fac chestiile alea. Va trebui să le purtaţi tot timpul pe care-l veţi petrece aici. Asta, fireşte, dacă vreţi să vă faceţi înţeleşi. Vă mai este frig?

- Da, spuse Ted.

- Ei bine, acum sunteţi presurizaţi aproape complet.

Urmă un alt şuierat şi o uşă laterală se deschise. În prag stătea Barnes, ţinând peste braţ două jachete uşoare.

- Bine aţi venit în DH-8, spuse el.

DH-8
- Pe voi vă mai aşteptam. Mai avem exact timpul pentru un tur rapid, înainte de a deschide nava spaţială.

- Sunteţi pregătiţi s-o deschideţi? spuse Ted. Minunat. Tocmai vorbeam despre asta cu Norman. Este un eveniment grandios, primul nostru contact cu viaţa extraterestră. Va trebui să pregătim un mic discurs pentru această ocazie.

- Va fi timp şi pentru asta, spuse Barnes, aruncându-i lui Ted o privire ciudată. Mai întâi să vă arăt habitatul. Pe aici, vă rog.

Le explică apoi că habitatul DH-8 consta din cinci cilindri mari, notaţi de la A la E.

- Cilindrul A este sasul, în el ne aflăm acum.

Îi conduse într-un vestiar învecinat. Pe perete atârnau ţepene costume grele de protecţie şi căşti galbene de tipul celor purtate de scafandri. Căştile aveau un aspect futurist. Norman ciocăni una din ele cu degetul. Erau din material plastic şi surprinzător de uşoare.

Observă că pe una din plăcuţele de identificare fusese imprimat "JOHNSON".

- Va trebui să purtăm astea?

- Întocmai, răspunse Barnes.

- Înseamnă că vom ieşi? spuse Norman alarmat.

- În cele din urmă, da. Dar acum nu-ţi face griji. Vă mai este frig?

Le era. Barnes le dădu să îmbrace nişte costume strânse pe corp, dintr-un poliester lipicios de culoare albastră. Ted se încruntă.

- Nu crezi că astea arată cam caraghios?

- Poate că nu sunt ultimul răcnet al modei, dar împiedică pierderea căldurii datorată heliului, replică Barnes.

- Culoarea nu e prea măgulitoare, constată Ted.

- Las-o naibii de culoare, izbucni Barnes, întinzându-le jachetele uşoare.

Norman simţi ceva greu într-un din buzunare şi scoase afară un pachet de baterii.

- Jachetele au un sistem de încălzire electrică, le explică Barnes. Ca şi păturile electrice pe care le veţi folosi când veţi dormi. Urmaţi-mă.

Merseră în cilindrul B, care adăpostea sistemele vitale şi de alimentare cu energie electrică. La prima vedere arăta ca o mare sală a cazanelor, cu ţevi multicolore şi accesorii funcţionale.

- Aici se asigură căldura, electricitatea şi aerul, spuse Barnes, arătându-le părţile componente. Generatorul de curent cu circuit închis, 240/110 V. Celule de combustibil cu amestec de hidrogen plus oxigen. Monitoarele LSS. Procesorul pentru lichide, alimentat cu baterii argint-zinc. Iar aceasta este subofiţerul şef Fletcher.

Norman văzu o siluetă masivă, meşterind în spatele ţevilor cu o cheie grea. Silueta se întoarse; Alice Fletcher le adresă un zâmbet, salutându-i cu o mână unsuroasă.

- Pare că ştie ce are de făcut, spuse Ted aprobator.

- Ştie, confirmă Barnes. Deşi toate sistemele noastre vitale sunt redundante, Fletcher constituie redundanţa finală. De fapt, veţi putea constata şi singuri că întregul habitaclu funcţionează cu autoreglare.

Le prinse un soi de insigne grele în piept.

- Purtaţi astea tot timpul, chiar dacă sunt doar o precauţie în plus: alarma se declanşează automat dacă condiţiile de viaţă se abat de la optim. Dar asta nu se va întâmpla. Avem senzori în fiecare cameră a habitatului. Vă veţi obişnui cu faptul că mediul se adaptează continuu la prezenţa voastră. Luminile se aprind şi se sting, radiatoarele pornesc şi se opresc, iar ventilele de aer se deschid şi se închid. Totul este automatizat, nu trebuie să vă agitaţi. Fiecare sistem este redundant. Putem rămâne fără electricitate, putem pierde aerul sau toată apa potabilă şi putem sta liniştiţi timp de o sută treizeci de ore.

O sută treizeci de ore nu i se părură o veşnicie lui Norman. Făcuse calculul în gând: cinci zile. Nici cinci zile nu păreau prea multe.

Când intrară în cilindrul următor, luminile se aprinseră singure. Cilindrul C cuprindea spaţiile de locuit: paturi, toalete, duşuri ("apă caldă din belşug, o să vedeţi"). Barnes le prezenta mândru facilităţile, de parcă ar fi făcut reclamă unui hotel.

Spaţiile de locuit erau izolate foarte riguros. Pe podea erau aşternute covoare, iar tavanele erau acoperite în întregime cu o căptuşeală moale, care făcea ca interiorul să pară o canapea matlasată.

Dar, în ciuda culorilor vii şi a decoraţiunilor îngrijite, lui Norman locul i se păru prea strâmt, şi întunecos. Hublourile erau meschine şi nu dezvăluiau decât întunericul de afară. În locurile neacoperite de căptuşeală se iveau buloane masive prinse în pereţii masivi de oţel; asta ca să nu uite unde se aflau. Se simţeau ca într-un uriaş plămân metalic, senzaţie nu prea departe de adevăr.

Aplecându-se, traversară printr-o deschidere a peretelui despărţitor către Cilindrul D: un mic laborator cu mese de lucru şi microscoape la nivelul superior, şi o unitate electronică la parter.

- Ea este Tina Shan, spuse Barnes, prezentându-le o femeie extrem de liniştită. Norman se gândi că era aproape nenatural de calmă până când îşi dădu seama că Tina Chan făcea parte din categoria oamenilor care nu clipesc aproape niciodată.

- Purtaţi-vă frumos cu Tina pentru că este singura noastră legătură cu exteriorul. Are în grijă tot sistemul de comunicaţii, precum şi sistemele de senzori. De fapt, toată electronica.

Tina Chan era înconjurată de cele mai voluminoase monitoare văzute vreodată de Norman. Arătau ca nişte televizoare din anii cincizeci. Barnes îi puse în temă cu faptul că anumite echipamente, printre care şi tuburile cinescoape, nu se comportă bine în atmosferă de heliu. La începuturile habitaturilor subacvatice, tuburile erau înlocuite zilnic. Acum dispuneau de un sistem complicat de protecţie şi acoperire - de unde şi aspectul voluminos.

Lângă Chan se afla o altă femeie, Jane Edmunds, pe care Barnes le-o prezentă ca fiind arhivarul echipei.

- Şi ce face un arhivar? se interesă Ted.

- Subofiţer clasa I, procesare date, domnule, spuse ea cu un ton oficial.

Jane Edmunds purta ochelari şi avea un aer rigid. Lui Norman îi amintea de o bibliotecară.

- Procesare date... , murmură Ted.

- Misiunea mea este de a colecta toate înregistrările digitale, materialele vizuale şi benzile video, domnule. Fiecare aspect al acestui moment istoric va fi înregistrat iar eu mă voi îngriji ca totul să fie corect arhivat.

"Dar chiar este o bibliotecară", îşi zise Norman.

- Aha, excelent, spuse Ted. Mă bucur să aud asta. Film sau bandă?

- Bandă, domnule.

- Mă pricep şi eu puţin la camerele video, spuse Ted zâmbind. Ce fel de bandă folosiţi, de 1/2 sau 3/4 doţi?

- Domnule, se foloseşte o imagine deltascan echivalentă cu două mii de pixeli per cadru, fiecare pixel având douăsprezece tonuri de gri.

- Oho! făcu Ted.

- E ceva mai bun decât sistemele comerciale cu care sunteţi probabil familiarizat.

- Înţeleg, zise Ted, revenindu-şi cu uşurinţă din buimăceală şi pălăvrăgind apoi cu Edmunds pe teme tehnice.

- Ted pare teribil de interesat de modul în care vom înregistra toată treaba asta, spuse Barnes, privindu-l neliniştit.

- Da, aşa pare să fie.

Norman se întrebă de ce îl deranja lucrul ăsta pe Barnes? Era cumva îngrijorat de înregistrările video? Sau credea că Ted va încerca să acapareze spectacolul? Dar oare Ted chiar avea să facă una ca asta? Se temea Barnes că în felul acesta se va crea impresia unei operaţiuni civile?

- Nu, luminile exterioare sunt lămpi de cuarţ cu halogen, de 150 W, explică Edmunds. Se înregistrează la echivalentul de o jumătate de milion de unităţi ASA, deci e suficient. Adevărata problemă e retroîmprăştierea. Ne străduim în permanenţă s-o eliminăm.

- Observ că întregul personal auxiliar este feminin, constată Norman.

- Într-adevăr, admise Barnes. Toate studiile efectuate cu ocazia scufundărilor la adâncime au demonstrat că femeile sunt superioare în astfel de situaţii. Consumă mai puţin aer şi mai puţine substanţe nutritive, au aptitudini sociale mai bune şi suportă mai uşor spaţiile strâmte, având în plus şi o mai mare rezistenţa fiziologică. Adevărul e că încă mai demult US Navy a recunoscut că toţi cei care lucrează pe submarin ar trebui să fie femei.

Râse şi continuă:

- Dar încearcă să aplici asta în practică.

Iar apoi, uitându-se la ceas:

- Cred că ar trebui să ne mişcăm, Ted!

Cei trei plecară mai departe. Ultimul cilindru, E, era mult mai spaţios decât celelalte. Erau acolo reviste, un televizor şi o canapea foarte încăpătoare, iar pe palierul inferior o bucătărie şi o sală de mese funcţională.