Sălajul şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 în memoriile lui Graţian C. Mărcuş – Marin Pop



Yüklə 39.45 Kb.
tarix18.04.2018
ölçüsü39.45 Kb.

Sălajul şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 în memoriile lui Graţian C. Mărcuş – Marin Popc:\users\anca\desktop\gratian_marcus.jpg

Graţian Mărcuş s-a născut la 27 decembrie 1902, în localitatea Mal, judeţul Sălaj. El se trăgea dintr-o familie modestă din punct de vedere material, tatăl său, Vasile Mărcuş, fiind ţăran plugar în acel sat. Însă, el era strănepotul unui frate mai mic al cunoscutului fruntaş politic al românilor sălăjeni, Florian Mărcuş.



Grațian Mărcuș

Familia Mărcuş îşi avea originile în Bobota şi avea diplomă nobiliară din anul 1671, pe care a primit-o de la principele Transilvaniei, Mihail Apaffy, dată, după cum relata şi Graţian Mărcuş, „pe o piele de câine”. Părinţii lui Graţian Mărcuş şi-au exprimat dorinţa ca fiul lor, Graţian, să înveţe carte, rugând, în acest sens, familia Vasile Pop şi Emilia Pop născută Mărcuş, care le erau şi rudenii mai îndepărtate, să-l ajute. Ambii lui părinţi s-au stins din viaţă de tineri, în anul 1907, în urma unei epidemii de tifos, fiul lor rămânând în grija familiei Pop din Şimleu. Aceasta din urmă a jucat un rol important în mişcarea cultural-naţională a românilor sălăjeni la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. De asemenea, au jucat un rol fundamental în formarea intelectuală a lui Graţian Mărcuş, fiind de fapt, după moartea părinţilor săi naturali, părinţii lui adoptivi.

Graţian Mărcuş a fost înscris la şcoală, de către familia Pop, începând de la vârsta de 6 ani, la şcoala de fete a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, deoarece în Şimleu nu exista grădiniţă în limba românească, după cum el însăşi mărturisea. Astfel, în anul următor când a fost înscris în clasa I ştia deja să scrie şi să citească.

Fiind o şcoală cu elevi puţini, clasele de elevi erau combinate. Astfel, eminentul elev Graţian Mărcuş la sfârşitul clasei a treia stăpânea şi materia clasei a patra. Observând acest lucru, învăţătorul său a stat de vorbă cu Vasile Pop, părintele său spiritual, pentru a-l înscrie la liceu, după ce, în prealabil, a făcut cu el o repetiţie generală a cunoştinţelor, în vara anului 1912.

Din toamna anului 1912 Graţian Mărcuş a fost înscris la liceul romano-catolic din Şimleu. La început, după cum însăşi Graţian Mărcuş mărturisea, a avut mari greutăţi deoarece limba de predare era cea maghiară. Astfel, el a trebuit să înveţe la perfecţie limba maghiară. Totuşi, la acest liceu exista şi o catedră facultativă de limba română pe care Graţian Mărcuş a frecventat-o. Aveau o singură oră pe săptămână de limba română, în ziua de vineri, de la ora 14 la 15, după cum afirma Graţian Mărcuş. Aici l-a avut ca şi profesor pe capelanul Vasile Câmpeanu, originar din satul Măluţ, lângă Beclean, care avea studii teologice şi era un foarte bun pedagog.

După cum o dovedesc şi anuarele acestui liceu, Graţian Mărcuş a fost şi în liceu un elev eminent. Încă din clasa I a început să citească şi presa vremii.

La izbucnirea primei conflagraţii mondiale, în anul 1914, Graţian Mărcuş era încă elev de liceu.

Din nefericire, cu un an înainte, în anul 1913, s-a stins din viaţă şi părintele lui adoptiv, Vasile Pop, căruia el îi spunea „unchiule”. Conform mărturisirilor lui Graţian Mărcuş, Vasile Pop s-ar fi sinucis datorită presiunilor politice pe care autorităţile maghiare le-au exercitat asupra sa de-a lungul întregii cariere profesionale, fiind tot timpul marginalizat, deşi i se recunoştea valoarea profesională.

Aşadar, din anul 1913, Emilia Pop n. Mărcuş a rămas singurul sprijin al lui Graţian Mărcuş.

După cum afirma Graţian Mărcuş, la începutul războiului a avut loc un eveniment considerat la vremea respectivă minor, dar care se pare că a avut un efect psihologic deosebit asupra românilor din zona Şimleului, în momentele de grea cumpănă din timpul războiului. Este vorba de un vis pe care Emilia Pop l-a avut într-o noapte, la începutul războiului, şi pe care i l-a povestit lui Graţian Mărcuş. În acest vis ea se afla în curtea casei din Şimleu şi a văzut un curcubeu care se lăsa de pe vârful Măgurii peste întreg oraşul. Sub curcubeu se găsea un steag tricolor românesc, cu o flamură lungă care se proiecta pe cerul senin şi pe el era scris cu litere mari, cu majuscule: „VA FI BINE PENTRU ROMÂNI”.

Graţian Mărcuş a fost impresionat de acest vis datorită conjuncturii nefavorabile în care se găseau românii la începutul războiului, ei fiind înrolaţi, fără voia lor, în armata austro-ungară şi l-a povestit prietenilor şi cunoştinţelor sale. Pe diferite canale, visul a ajuns la cunoştinţa tuturor românilor din Şimleu şi chiar în satele învecinate, având un efect psihologic deosebit asupra românilor, dându-le o rază de speranţă în viitorul care deocamdată nu părea favorabil românilor.

Intelectualitatea sălăjeană ducea lipsa unui ziar în limba română, deoarece cele două ziare care au apărut la Şimleu (Gazeta de Duminecă şi Gazeta Învăţătorului) îşi sistaseră apariţia. Aşadar, singura sursă de informaţie era presa maghiară.

După cum mărturisea Graţian Mărcuş, şi el citea presa încă din clasa I de liceu. Astfel, din presa maghiară românii din Şimleu erau la curent cu veştile de pe front, scrise în mod favorabil la adresa Puterilor Centrale. De aici, el a aflat „cu multă durere cum armata română a fost împresurată din toate părţile şi mai ales de germani”.

În momentul tragic pentru România al ocupării Capitalei şi al intrării armatei germane în Bucureşti, în Transilvania, după cum mărturisea şi Graţian Mărcuş, „s-o tras toate clopotele, la bisericile româneşti, la amiază, aproape un ceas de vreme în toată Transilvania şi atunci am ştiut, chiar mai devreme de a sosi ziarele, că a fost un ordin telegrafic dat de stăpânire pentru ca toţi românii din Transilvania să ştie că o fost ocupată capitala ţării lor, Bucureştiul, ceea ce ne-a produs nouă o imensă durere sufletească şi care, contrar intenţiilor că sunetul clopotelor să-i facă pe români ca să-şi bage minţile în cap, patriotismul s-a propagat mai intens şi s-a ţinut sufletele ridicate pentru ca, chiar la această mare durere pe care momentan o aveam, să avem încredere în victoria finală”.

Când se dădeau eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au avut un ecou extraordinar pentru românii din Transilvania, sălăjenii erau informaţi doar prin presa maghiară, care, după cum afirma Graţian Mărcuş, dădea doar relatări de genul: „Sunt lupte mari, lupte grele care continuă”. Însă, chiar şi prin aceste informaţii românii erau totuşi conştienţi de succesele armatei române.

În toamna anului 1918, când imperiul austo-ungar se găsea într-un accentuat proces de disoluţie, Graţian Mărcuş primea informaţii despre evenimentele care se pregăteau, pe diferite căi. Astfel, el primea informaţii de la Budapesta unde lucrau o parte din foştii ucenici ai tipografiei Victoria din Şimleu şi care erau în avangarda revoluţionară. Printre ei se găsea şi Petru Borzescu din Cehei, care era membru al unui comitet revoluţionar constituit încă înaintea armistiţiului. Acesta trimitea scrisori acasă, în care relata şi faptul că la Budapesta existau mari frământări revoluţionare.

O zi memorabilă în viaţa lui Graţian Mărcuş a constituit-o ziua de 10 noiembrie 1918 când, la Şimleu, a luat fiinţă Consiliul Naţional Român. Iată cum relatează el acest important moment istoric: „În 1918, în 10 noiembrie s-a organizat la Şimleul Silvaniei Consiliul Naţional Român. La această întrunire de constituire eu, ca elev de liceu, am fost de faţă. Nu uit acel grup de vreo 300 de români care s-au adunat, într-o zi de vineri, în curtea vechii case vicariale”. El îşi aducea aminte şi de arhitectura impunătoare a acestei case vicariale „care era clădită după model din ţara moţilor, construită de Şuluţiu cu vreo 80-90 de ani în urmă, cu un acoperiş uriaş de şindrilă, clădire veche, foarte impunătoare, aşa cum sunt casele moţilor”. În curtea casei „erau vreo 300 de ţărani şi care ascultau ceea ce se spune de peun ţărnaţ, adică colidor, de unde au vorbit. A vorbit Alexandru Aciu, care era originar din Măierişte”. A luat, apoi, cuvântul vicarul Silvaniei, Alexandru Gheţie şi „încă vreo 5 persoane, iar eu din rândurile poporului ascultam cu inima înălţată, simţind că ce însemnătate are această adunare. Însemna că noi românii luăm puterea în mână aici în Ţara Silvaniei”.

Preşedinte al Consiliului Naţional Român din Şimleu a fost ales vicarul Alexandru Gheţie, iar secretar Alexandru Aciu.

Tot în acea zi s-a înfiinţat şi Garda Naţională, în fruntea căreia a fost desemnat ca şi comandant, locotenentul în rezervă Coriolan Meseşan.

Graţian Mărcuş îşi amintea că în după amiaza zilei de 10 noiembrie a fost chemat de către Alexandru Aciu „solicitându-mă să activez ca secretar-ajutor la Consiliul Naţional Român. Am acceptat. Aşa se face că începând cu data de 11 noiembrie 1918, timp de 3 luni, m-am numărat printre activiştii noului organ al puterii locale”.

În ceea ce priveşte sarcinile pe care le-a avut de îndeplinit, Graţian Mărcuş relata următoarele:„ Făceam de toate. Când era nevoie îndeplineam muncii de birou, apoi eram curier şi telefonist. Noaptea, împreună cu alţi tineri şi vârstnici, făceam paza instituţiei. Aproape tot timpul îl petreceam la sediul consiliului sau prin oraş, în legătură cu celelalte instituţii româneşti”. Astfel, în lunile noiembrie şi decembrie, a „dat un concurs entuziast conducerii Sfatului Naţional Român din Şimleu”.

Ultima decadă a lunii noiembrie a fost consacrată, după cum relatează Graţian Mărcuş, alegerilor de deputaţi, care urmau să plece la Alba Iulia şi să voteze unirea Transilvaniei cu România. Astfel, pe baza propunerilor consiliilor naţionale, în cercul electoral al Şimleului au fost aleşi următorii delegaţi: Cassiu Maniu, Iuliu Coroianu şi Alexandru Aciu din Şimleu, Ioan Taloş din Giurtelecu Silvaniei şi preotul Valentin Coposu din Bobota. De asemenea, tot acum au fost desemnaţi şi reprezentanţii societăţilor culturale şi a reuniunilor din oraş.

Împreună cu această delegaţie oficială, cu credenţionale, la Alba Iulia au mai plecat şi numeroşi reprezentanţi ai locuitorilor români din Şimleu şi din satele aparţinătoare plasei Şimleu, ca de altfel din întreg judeţul Sălaj. Astfel, pe lângă cei 46 de delegaţi oficiali, au mai plecat din judeţul Sălaj, la Alba Iulia, încă aproximativ 1.000 de persoane, care au fost prezente pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, în mijlocul celor peste 100.000 de români.

Deşi nu a plecat şi Graţian Mărcuş la istorica adunare, având doar vârsta de 16 ani şi fiind încă elev de liceu, îşi aminteşte că şi cei rămaşi acasă au „participat la împlinirea acestui deziderat naţional. În ziua de 1 decembrie, la orele 12, când profesorul Vasile Goldiş dădea citire Rezoluţiei de la Alba Iulia, noi, românii din Şimleul Silvaniei, ne aflam adunaţi în curtea bisericii. Atunci, avocatul Coriolan Meseşan, comandantul gărzii naţionale, ne-a vorbit despre lucrările Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, organ care în acel moment adopta hotărârea de unire a Transilvaniei cu România. De bucurie, am izbucnit cu toţii în urale puternice. Peste strigătele noastre s-a suprapus dangătul metalic, prelung, al bătrânelor clopote din turla bisericii, care purtau până în depărtări ştirea măreţei înfăptuiri, aşteptată de-a lungul veacurilor”.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, sălăjenii au avut un rol de frunte. Astfel, preşedinte de onoare al adunării a fost ales seniorul luptelor româneşti din Transilvania, Gheorghe Pop de Băseşti, care în ciuda vârstei înaintate a ţinut să fie prezent la Alba Iulia.

Referitor la prezenţa marelui înaintaş sălăjean la Alba Iulia şi cinstea ce i s-a acordat, Graţian Mărcuş relata următoarele: „Cinstea de a prezida istorica adunare naţională de la Alba Iulia i-a revenit sălăjeanului Gheorghe Pop de Băseşti, care în ciuda anilor (avea 83 de ani), era suferind, a ţinut să fie prezent la acest moment de importanţă crucială în viaţa naţiunii noastre, moment căruia i-a închinat lupta şi neodihna sa de o viaţă. Am venit, chiar dacă această cale m-ar costa viaţa, rostea bătrânul venerabil. Mulţumit, entuziasmat şi emoţionat de tot ceea ce se împlinea atunci la Alba Iulia, octogenarul luptător a rostit memorabilele cuvinte: Acum, slobozeşte Doamne pe robul tău în pace că văzură ochii mei mântuirea neamului românesc”. De asemenea, prietenul şi colaboratorul apropiat al lui Gheorghe Pop de Băseşti, protopopul de Băseşti, Alexandru Achim, nota următoarele: „Delirul sfânt ce a străbătut sufletele româneşti în acea zi de veşnică amintire l-a înălţat, electrizat şi l-a umplut de o nespusă bucurie. Vesel şi stăpânit de o adâncă satisfacţie sufletească s-a întors la Băseşti”.

Însă, la numai câteva luni de la participarea sa la acest măreţ eveniment, pe data de 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti va trece la cele veşnice, probabil împăcat că văzuse cu ochii împlinit visul său de o viaţă.

Judeţul Sălaj se găsea, însă, sub linia demarcaţională, care a întârziat instalarea administraţiei româneşti până în luna aprilie 1919.

În luna ianuarie 1919 traseul liniei de demarcaţie a fost mutat pe linia Munţilor Apuseni, care trecea, în Sălaj, pe aliniamentul: Băseşti – Chilioara – Crişeni – Panic – Aghireş – Meseşenii de Sus – Şeredei – Pria, mergând apoi pe la Ciucea, până la Zam.

În cele 5 luni, cât judeţul Sălaj s-a aflat sub linie demarcaţională, populaţia românească de aici, şi în special elita ei care votase unirea Transilvaniei cu România, a fost supusă continuu unei terori fizice şi psihice din partea unor bande de mercenari, conduse de către maiorul Gyurocsic, care se opunea cu înverşunare noilor realităţi politice.

Graţian Mărcuş descrie în memoriile sale sfârşitul tragic al locotenentului sălăjean Traian Pătcaş, asemănător cu a lui Apostol Bologa, personajul principal al romanului Pădurea Spânzuraţilor, al lui Liviu Rebreanu.

Traian Pătcaş a fost „un erou dintre cei mulţi care toţi şi-au vărsat sângele pentru eliberarea Sălajului, spre a uni şi acest colţ de ţară cu România, potrivit hotărârilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”. În momentul în care a fost încorporat, Traian Pătcaş era oficiant la Percepţia din Şimleu. El a fost trimis pe frontul din Galiţia, întorcându-se la Şimleu în toamna anului 1918.

În luna ianuarie 1919, după fixarea noii linii de demarcaţie, Şimleul se găsea înafara acesteia, fiind ocupat de către mercenarii lui Kratoffi, „un colonel austro-ungar care a adunat ostaşi fără căpătâi să lupte împotriva alipirii Transilvaniei cu România”.

În aceste condiţii, locotenentul Traian Pătcaş, „ascultându-şi bătăile inimii de român, întocmai ca Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor, al lui Liviu Rebreanu, a plecat din Şimleu, în taină, noaptea, pe viscol, prin păduri şi poteci, a trecut neobservat linia demarcaţională, ajungând cu bine la Zalău”. Aici el a fost primit în rândurile armatei române, purtând însă tot vechea uniformă austriacă, înfăşurându-şi doar rozeta de pe chipiu cu tricolorul românesc.

În data de 12 februarie 1919, conform relatărilor lui Graţian Mărcuş, Zalăul a fost ocupat, din nou, de către trupele conduse de către maiorul Mihai Gyurosics, care „a mărşăluit noaptea cu un efectiv de un batalion, făcând o incursiune la Zalău, încălcând toate convenţiile privitoare la linia demarcaţională”. El a folosit pretextul că venea să-şi salveze logodnica, care se găsea în Zalău.

Locotenentul Traian Pătcaş se afla încartiruit pe strada Crasnei, chiar pe unde intraseră invadatorii lui Gyurosics, veniţi dinspre Şimleu. La auzul zgomotului de afară, el a ieşit să vadă ceea ce se întâmplă. Şi-a dat seama de pericolul iminent însă, din păcate, era prea târziu. Soldaţii invadatori l-au observat şi recunoscut după rozeta tricoloră că era un fost ofiţer al armatei austro-ungare, care trecuse de partea armatei române: „L-au bătut sălbatic cu patul puştii, relata Graţian Mărcuş. Aceasta se petrecuse la podul de pe Valea Zalăului. El s-a apărat, dar setea de răzbunare era fără margini. L-au dus în curtea vechii primării, unde era închisoarea poliţienească. Deşi lovit crâncen, continua totuşi să blesteme şi să-şi înjure ucigaşii cu urlete groaznice”. Auzind aceste urlete maiorul Gyurosics ar fi întrebat: <„Ce se întâmplă? Cine urlă?”>. Atunci „când i-au spus numele ofiţerului, şi-a ieşit din fire:. Şi-a scos revolverul. < Cu acesta să-l împuşcaţi !>, a ordonat vânăt de furie. Blestemele au amuţit”. Aşadar, şi Traian Pătcaş, după cum relata Graţian Mărcuş, „ca şi mulţi alţii şi-a vărsat sângele pentru încercarea de a ieşi din robia de 10 sute de ani, cum spunea Bărnuţiu”.

Despre moartea lui Traian Pătcaş, conform relatărilor lui Graţian Mărcuş, s-a auzit şi la Bucureşti, marele istoric Nicolae Iorga crezând că şi Gheorghe Pop de Băseşti ar fi murit în aceleaşi împrejurări. A aflat, apoi, că linia demarcaţională era cu câţiva kilometri mai încolo de Băseşti şi că marele om politic sălăjean a închis ochii liniştit.

Tot în luna februarie 1919, la Şimleu, au fost arestaţi membrii Sfatului Naţional Român, în frunte cu vicarul Alexandru Gheţie, Alexandru Aciu şi cu Coriolan Meseşan, comandantul Gărzii Naţionale Române din Şimleu.

La data de 12 februarie a fost arestat şi Graţian Mărcuş, deoarece „elev de liceu fiind am dat un concurs entuziast conducerii Sfatului Naţional Român”. El a fost închis în pivniţa liceului şi păzit de către o santinelă.

Alexandru Aciu, care venise de pe front cu gradul de căpitan şi faţă de care autorităţile „aveau respect”, s-a dus la comandamentul batalionului şi i-a spus să-l elibereze şi că garantează pentru el. Astfel, Graţian Mărcuş a fost eliberat, la fel ca şi ceilalţi fruntaşi politici ai românilor din zona Şimleului, care au fost şi ei eliberaţi, provizoriu, cu obligaţia de a se prezenta în fiecare zi la Comanduirea Pieţii. La fel, şi Graţian Mărcuş avea obligaţia de a se prezenta în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la cursuri, el fiind elev în clasa a VII- a de liceu, corespunzător clasei a XI-a.

În momentul în care armata română a înaintat spre Tisa, fruntaşii români din Şimleu şi din satele dimprejur au fost arestaţi şi închişi în temniţele din Ungaria. În total, au fost deportaţi 32 de ostateci, ei fiind închişi la Nyregyhaza şi la Budapesta. Printre ei se găsea şi Clara Maniu, mama lui Iuliu Maniu şi o parte din familia sa, care rămăsese la Bădăcin.

Graţian Mărcuş a scăpat de arestare, fiindcă el s-a „ascuns şi nu au avut vreme să mă caute”. A venit însă ziua de 17 aprilie 1919 când, după cum relata Graţian Mărcuş, „a răsărit soarele libertăţii deasupra Şimleului, pentru că după o luptă de două zile au fost alungaţi aceşti soldaţi fără căpătâi care au vrut ca să oprească istoria din mers”. Astfel, „Şimleul Silvaniei a fost fericit că i s-a împlinit visul de veacuri. A ajuns să vadă libertatea şi Unirea cu România”.

Armata română a intrat în acea zi în Şimleu şi a fost primită cu steguleţe tricolore în piaţa din centrul oraşului, „cu masă întinsă, cu o bucurie extraordinară, unde s-au adunat Reuniunea Femeilor Române Sălăjene, a cărei prezidentă era Emilia Pop, născută Mărcuş, mătuşa mea şi alte doamne şi tinere, şi populaţia, aşa că a fost o sărbătoare de neuitat la poalele bătrânei Măgure a Şimleului”.

Fruntaşii politici din zona Şimleului arestaţi şi duşi în Ungaria au fost eliberaţi pe data de 23 mai 1919, la Tiszafured, în urma unui schimb de ostateci. Conform relatărilor lui Graţian Mărcuş ei au fost duşi la Blaj. Însă, după perioada de detenţie din Ungaria ei aveau nevoie de îmbrăcăminte. În acest scop a sosit la Şimleu un delegat. Acesta l-a rugat pe Graţian Mărcuş să-l însoţească la Blaj, pentru a-l ajuta „să ducă cuferele”.

La Blaj, Graţian Mărcuş a asistat la o mare sărbătoare şi s-a reîntâlnit cu fruntaşii politici şimleuani. Aici a întâlnit-o şi pe Clara Maniu, „care cu suflet mare a suportat toate greutăţile şi riscurile care au fost cu această deportare a ostatecilor şi spre noroc, spre fericire s-au întors cu toţii acasă”.

Tot aici, la Blaj, Graţian Mărcuş a asistat la o defilare „pe care nu o voi uita toată viaţa”. Au fost prezente la această sărbătoare aproximativ 40.000 de persoane care, „în costumele lor naţionale pitoreşti de pe Târnave au defilat în faţa conducerii statului român unit”. Această defilare entuziastă se petrecea în după-amiaza zilei (el nu aminteşte însă data), deoarece dimineaţa mai avusese loc o astfel de manifestare şi la Alba Iulia. Astfel, defilarea a durat până seara când s-a lăsat întunericul. Ultimele coloane au defilat în pas alergător „dar cu aceleaşi ovaţii, cu acelaşi popor care a scăpat de o robie milenară”.

În concluzie, Graţian Mărcuş sublinia faptul că toate aceste evenimente care au dus la împlinirea visului de veacuri a românilor, acela de a se uni într-un singur stat „au avut o influenţă mare asupra sălăjenilor. Bucuriile mari, suferinţele, au fost toate suportate. Sigur că bucuriile au fost fără margini, iar suferinţele, şi ele, au sfâşiat neamul nostru, care a trebuit să deie jertfe pentru a-şi putea împlini marile idealuri naţionale, după 10 cente de robie, după cum avea obiceiul să spună marele fiu al Sălajului, Simion Bărnuţiu”.

În încheierea relatărilor sale despre aceste evenimente marcante din istoria Sălajului, marele economist, ziarist şi istoric sălăjean, Graţian Mărcuş, participant direct şi la evenimente, lăsa ca un legat testamentar pentru tânara generaţie să cinstească memoria înaintaşilor noştri, care au realizat cu mari sacrificii şi jertfe actul de la 1 Decembrie 1918: „Cam acestea sunt fugarele mele amintiri din această epocă frământată şi care merită ca să fie cunoscută mai ales de tineret, pentru ca ei să nu creadă că dacă astăzi are fericirea să se bucure de condiţii excepţionale de a putea învăţa, să ştie că pentru a ajunge aici a fost necesară lupta şi sacrificiile multor generaţii, iar a ultimei generaţii, care a mai dat pentru aceasta multe şi grele jertfe am mai trăit-o şi eu”.

Marin Pop, „Sălajul şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 în memoriile lui Graţian C. Mărcuş”, în rev. Alma Mater Porolissensis, an IV, nr. 13-14, Zalău, 2003, p. 38-43

BIBLIOGRAFIE:

1. Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, fond Graţian Mărcuş (În acest fond există 3 casete audio, în care Graţian Mărcuş relatează momentele semnificative din viaţa sa şi din istoria Sălajului, momente pe care le-a trăit şi la care a participat. Interviul a fost realizat de către reputatul istoric sălăjean Cornel Grad, în anul 1982).

2. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1943.

3. Paul Abrudan, Din însemnările participanţilor la lupta pentru unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, în Acta Musei Porolissensis, VII, Zalău, 1983, p. 295-306.



4. Cornel Grad, Doru E. Goron, 1918/1919. Contribuţii sălăjene la Marea Unire, Editura Limes, Zalău, 2000

5. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, fond Tribunalul Poporului, dosar 1.


Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə