Soarele negru

Steagul Vril

Astfel arăta steagul Societăţii Vril. Desenul este de o mare frumuseţe, având în centru sigla tibetană care înseamnă „Vril”, colorată în argintiu. Jumătate din steag este de culoare neagră, în timp ce cealaltă jumătate este de culoarea levănţicii.

Capitolul 28

Religia Bon

Primul gând de a scrie această carte mi-a trecut prin minte atunci când am aflat pentru prima oară de întâlnirile Bon din Long Island, monitorizate de poliţie. Rapoartele referitoare la aceste întâlniri au fost şi sunt extrem de confidenţiale. Tot ce ştim este că la aceste întâlniri între arieni se discutau subiecte ştiinţifice dintre cele mai ciudate. Numele de Bon sugera o influenţă tibetană în spatele întregii afaceri. Pornind de la această concluzie, am început să investighez lumea Bon-ilor, sau a Bonpo-şilor, după cum mai sunt cunoscuţi aceştia.

Potrivit unui savant rus pe nume Kuzneţov, Bon-ul a fost introdus în Tibet în secolul V î.Ch., exact în perioada în care s-a produs o migraţiune masivă dinspre nord-estul Persiei către Tibet. Aceşti invadatori arieni au adus cu ei alfabetul aramaic, numit astfel după Aramaiti, o zeiţă iraniană a pământului. Istoricii sunt în general de acord că fondatorii religiei Bon au venit din Persia. De vreme ce originea acestei religii provine dintr-un trecut atât de îndepărtat, este extrem de greu de stabilit unde se termină realitatea şi unde începe mitul.

Fondatorul religiei Bon este numit de tibetani Shenrab³⁷. Se spune că el ar fi venit din regiunea Elam, unde a fost cunoscut sub numele de Mithra, regele-taur. Un alt nume care i se atribuie este Mura, o conexiune interesantă de silabe dacă ţinem seama că Mu este numele continentului pierdut (pe care unii îl numesc Lemuria), iar Ra este numele zeului-soare al egiptenilor.

Shenrab a coborât din „cer” pe o frânghie încolăcită acum aproximativ 18.000 de ani. A trecut printr-un deşert arzător şi a adus religia Bon în Tibet. A vorbit despre ea în regiunea Muntelui Kailas, după care s-a întors acasă. Shenrab sau Mura le-a predat oamenilor doctrina numită Kalachakra. Cuvântul înseamnă „Roata Timpului” şi simbolizează întreaga înţelepciune a universului. Poate fi interpretat de asemenea ca Roată a Zeiţei sau Vârtej al Timpului. Dacă divizăm cuvântul Kalachakra, obţinem cuvintele Kala şi chakra. Kala provine de la zeiţa hindusă a timpului, Kali, de la care se trage şi cuvântul calendar. De asemenea, Kala se referă la energia emanată de vagin în tantra hindusă sau în magia sexuală. Acestea sunt principiile pe care le studiază toţi magicienii care doresc să controleze puterile creaţiei. Uneori, subiectul devine de-a dreptul sinistru.

Din această etimologie ne putem da seama că în forma sa pură, cuvântul Kalachakra se referă în principal la zeiţă şi la nenumăratele sale manifestări. Unii vor spune că aceasta este în realitate o doctrină budistă. Deşi acest lucru nu este neadevărat, originea doctrinei nu le aparţine budiştilor. Aceştia nu au făcut altceva decât să o absoarbă, să o modifice şi să o integreze în spiritualitatea lor. Interesele politice care au introdus budismul în Tibet au fost silite să încorporeze religia Bon în noua doctrină pentru a se putea infiltra în această ţară, subjugând apoi populaţia. Modificările suferite de budismul original au fost considerabile, putând fi comparate cu ceea ce s-a întâmplat între biserica catolică şi gnostici. Deşi slujba şi liturghia catolică au la bază un străvechi ritual de adoraţie a zeiţei, ele au fost în mod deliberat modificate pentru a exclude forma cea mai vibrantă a acesteia (sexualitatea).

În forma ei originală şi pură, religia Bon avea ea la bază acelaşi concept al zeiţei ca şi cel pe care îl regăsim în simbolismul Soarelui Negru. Din această perspectivă, Soarele Negru simbolizează vidul creaţiei din care se nasc toate lucrurile manifestate. Când budiştii au început să preia puterea, istoricii lor au scris că Tibetul era o zeiţă demoniacă ce trebuia subjugată. Critica era în mod evident adresată religiei Bon şi viziunii acesteia asupra lumii, din perspectiva principiului feminin. Textul afirmă: „Ea (Tibetul privit ca zeiţă demoniacă) trebuie crucificată înainte de a putea fi îmblânzită”. Abia după această îmblânzire au decretat ei că Tibetul poate fi locuit şi civilizat. Conceptul zeiţei crucificate a fost configurat inclusiv geografic sub forma unor pătrate concentrice în jurul unui centru comun. În cele patru colţuri ale primului pătrat au fost ridicate patru temple, în timp ce cele trei pătrate concentrice succesive care îl înconjurau erau considerate simbolic cuiele bătute în membrele zeiţei. Pentru a o ţine sub control, în trupul zeiţei au fost bătute astfel 12 cuie, reprezentate de 12 temple (pagode). Legenda a fost repetată apoi de nenumărate ori, până când a devenit un simbol marcant al literaturii budiste.

Scopul revelării acestor informaţii nu este acela de a denigra budismul tibetan, ci doar de a arăta că acesta reprezintă o religie patriarhală care are propriile ei interese politice. Religia conţine încă foarte multe adevăruri, dar de multe ori acestea au fost modificate, îndepărtând doctrina de cea originală.

Aşa cum îl cunoaştem astăzi, budismul reprezintă distorsionarea unei tradiţii străvechi care a existat cu mult înainte de apariţia lui Siddhartha Gautama. A existat chiar o vreme în care toţii regii erau numiţi Buddha. Shenrab sau Mura a fost primul Buddha, şi implicit primul rege, cu mult înaintea apariţiei personajului istoric numit Buddha sau a budismului privit ca religie. Majoritatea cărţilor de istorie şi a textelor budiste afirmă că această religie a apărut odată cu Siddhartha Gautama, un nobil de sorginte ariană. Siddhartha a urmărit purificarea spirituală folosindu-se de mijloace umane şi a propovăduit câteva precepte simple, dar pline de înţelepciune, prin care omul poate ajunge la iluminare. Doctrina sa a fost înregistrată în Canoanele Pali. Această tradiţie care se referă la atingerea unor obiective etice şi umane este cunoscută sub numele de Budism Hinayana şi nu are nimic de-a face cu chestiunile ezoterice. Evident, la fel ca în cazul tuturor religiilor, există şi o tradiţie ezoterică a budismului. Se spune că Siddhartha i-a iniţiat personal în această doctrină pe adepţii săi cei mai evoluaţi.

Mai există o ramură a budismului numită Mahayana. Aceasta reprezintă o ruptură majoră de budismul Hinayana, nefiind deloc preocupată de învăţăturile pe care le-a răspândit Siddhartha Gautama de-a lungul vieţii sale. Există o legendă care stă la baza budismului tibetan şi care spune că atunci când a părăsit pământul, în urma morţii, Buddha a luat forma unei zeităţi Kalachakra înainte de a intra în Nirvana. În noua sa formă, el a adunat un mare număr de înţelepţi din sudul Indiei (unii spun din regiunea Ceylon-ului) şi le-a predat doctrina Kalachakra. Mai târziu, aceasta s-a extins în regiunea muntoasă a Tibetului.

Mulţi oameni au auzit de Tibet îndeosebi din perspectiva legendei Shambhalei, cunoscută şi sub numele de Shangri La. Shambhala este un cuvânt sanscrit care înseamnă „sursa fericirii”. Dalai Lama însuşi este convins că Shambhala are o existenţă materială în această lume, afirmând public acest lucru. Tot el a afirmat că dacă este practicată corect, Kalachakra este una dintre cele mai eficiente şi mai rapide metode de atingere a iluminării.

Călugării Bon au dat ţinutului Shambhalei numele de Olmolungring, cu forma prescurtată „Ong”, „Og” sau „Oz”. Se pare că este vorba de un pământ invizibil înconjurat de nămeţi şi localizat în regiunea de nord-vest a Tibetului. Aceasta este regiunea din care a venit Shenrab atunci când „a coborât din cer pe o frânghie”. La plecare, a fost urmat de numeroşi regi, care au rămas în sanctuarul ascuns de la Ong, păzind învăţătura Kalachakra a religiei Bon.

Studiul Kalachakra-ei începe cu conceptele de yin şi yang, cu felul în care se combină aceste forţe pentru a genera toate miriadele de forţe existente în univers. Se poate face o paralelă directă între această viziune şi Arborele Vieţii din Cabala. În acest prototip primordial al creaţiei, cele care devin manifeste sunt emanaţiile vaginale ale zeiţei. Aşa cum spuneam mai devreme, ele corespund ciclurilor lunare şi reprezintă arhetipul divin al oricărei magii care are în centrul ei luna.

În forma sa cea mai glorioasă, Kalachakra include toate informaţiile inerente universului. Din această perspectivă, ar putea fi numită înţelepciunea universală. Aceasta este „Roata Timpului” din care derivă întreaga cunoaştere. Astfel explică religiile orientale imensa înţelepciune înmagazinată în spiritualitatea din această parte a lumii. Printre altele, acest corp de cunoaştere include studiul meridianelor energetice ale corpului uman, teoria acupuncturii, diferitele doctrine yoga, şi câte şi mai câte. El explică toate aspectele teoretice pe care ştiinţa occidentală nu a fost capabilă să le asimileze până acum în baza sa de date.

Versiunea occidentală a Kalachakra-ei este magia. În spatele „Roţii Timpului „ se ascunde Kali sau Femeia Roşcată al cărei ciclu menstrual simbolizează magia sângelui, care stă la baza întregii creaţii. Tot ce a creat natura are o reprezentare echivalentă în anatomia trupului feminin; altfel spus, acesta corespunde întru totul principiului creator al cosmosului.

Indiferent ce tradiţie am studia, vom regăsi într-o formă sau alta rămăşiţe ale acestui corp străvechi al cunoaşterii, care a apărut în Tibet sub forma religiei Bon. La ora actuală, cărţile adresate maselor din Tibet nu fac aproape deloc referiri la călugării Bon. Atunci când fac, aceştia sunt prezentaţi ca nişte vrăjitori malefici, care folosesc ritualuri dintre cele mai barbare. La fel ca în atâtea cazuri din istoria umanităţii, această descriere este profund incorectă. Budismul a apărut în Tibet mult mai târziu în istorie, modificând religia acestei ţări. Există chiar o legendă care spune că Siddhartha Gautama însuşi s-a reîncarnat şi a adus budismul şi Kalachakra în Tibet, prin anul 400 e.n. Indiferent ce informaţii sunt revelate în texte, înţelesul original al acestora este aproape întotdeauna voalat.

Spuneam mai devreme că expresia Kalachakra se referă la înţelepciunea divină care stă la baza întregului univers. Această înţelepciune se manifestă prin evoluţia geometrică a existenţei, despre care am vorbit pe larg în Piramidele din Montauk. Potrivit legendelor hinduse, această evoluţie s-a manifestat sub forma unui munte uriaş situat în centrul Shambhalei şi cunoscut sub numele de Muntele Meru. Legenda este identică cu cea a ţinutului Ong sau Oz din care a coborât cândva Shenrab. Evident, muntele are multe nume diferite, iar semnificaţia sa diferă de la o cultură la alta. Echivalentul ei ar putea fi Muntele Olimp din Grecia sau Muntele Fiji din Japonia. Meru nu înseamnă altceva decât o idee a unei lumi arhetipale.

Geometria Muntelui Meru este ilustrată perfect într-un desen simbolic numit Shri Yantra, pe care îl ilustrăm pe pagina următoare. O yantra este un dispozitiv vizual (de regulă, un desen) menit să ne ajute să invocăm o conştiinţă superioară în timpul meditaţiei. Shri Yantra reprezintă simbolul cel mai sacru al hinduşilor, fiind la fel de celebrată şi de celelalte religii şi sisteme de convingeri orientale. Prin contemplarea acestui desen sub forma unei serii de tăbliţe suprapuse, Shri Yantra poate fi vizualizată în trei dimensiuni, alcătuind forma unui munte. Practicantul care reuşeşte acest lucru capătă acces inclusiv la lumea cu patru dimensiuni.

Stan Tenen consideră că Muntele Meru este metafora geometrică a vieţii, motiv pentru care şi-a numit organizaţia Fundaţia Meru. Meru semnifică de fapt o formă de vârtej, lucru pe care Tenen îl demonstrează cu claritate în caseta sa video intitulată Metafore geometrice ale vieţii. El explică acolo că alfabetul ebraic mai este numit şi Meruba, care înseamnă „vârtej într-o cutie”. Am vorbit pe larg despre acest subiect în Piramidele din Montauk. Prin însăşi natura sa, o formă de vârtej sau un Meru emană vibraţii sau frecvenţe diferite. În acest fel, ea dă naştere acelor manifestări pe care le numim „valuri”. De aici şi traducerea cuvântului Mer prin „mare”, dar şi apariţia unor cuvinte derivate precum „mermaid” (n.n. sirenă) sau Merlin Magicianul. Ambele sunt creaturi magice care simbolizează capacitatea de a emana frecvenţe şi manifestări diferite (de pildă, se consideră că atât sirenele cât şi Merlin aveau capacitatea de a-şi schimba forma).

Ilustraţie