Sociologia migraţiei Teorii şi studii de caz româneşti

2. Evoluţiile migraţiei săseşti: reţele şi circulaţie
Dezvoltarea circulaţiei migratorii săseşti este cu atât mai evidentă cu cât istoria saşilor este marcată de un oarecare sedentarism, spre deosebire de grupurile româneşti migrante care deţin o îndelungată tradiţie a mobilităţilor interne sau internaţionale⁸². Emigraţia în masă spre Germania Federală, începând de la mijlocul secolului al XX-lea, nu corespunde unor practici străvechi. Plecarea demarată imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial i-a bulversat din punct de vedere al mobilităţii. Perturbaţia este în mod cert produsă de către numeroşii saşi primiţi în Germania cu statusul de Aussiedler-i, care au construit o structură relaţională eficientă între regiunea lor de origine şi zonele în care s-au stabilit. Este deasemenea şi structura relaţională a saşilor de curând angajaţi în migraţie, care, graţie acestor reţele relaţionale înguste, pot elabora strategii de migraţie inovatoare. Înţelegerea acestei configuraţii necesită recursul la noţiuni ştiinţifice până acum puţin întrebuinţate în lucrările consacrate „migraţiilor etnice”: la ora actuală, mobilitatea saşilor este creată de circulaţia între România şi Germania, o circulaţie fundamentată pe reţelele de migraţie pe care ei le-au construit între cele două ţări.

2.1. Tipologia mobilităţilor saşilor din Transilvania
Investigaţia empirică derulată în Transilvania şi în Germania a demarat cu constatarea existenţei mişcărilor de circulaţie migratorie, practicată simultan de către saşi stabiliţi în principal în Germania Federală şi de către alţii, domiciliaţi sau reîntorşi în România. Aceste mişcări de du-te-vino sunt, cel puţin parţial, independente de migraţia etnică stricto sensu. O tipologie succintă a formelor de circulaţie observate contribuie la sublinierea conexiunilor care le pun în legătură. Ea ne permite să privim mai de aproape evoluţiile, glisările între migraţiile etnice şi alte tipuri de fluxuri de migraţie.

Tipologia succintă enunţată mai sus arată: diversitatea scopurilor circulaţiei migratorii; posibilele orientări ale fluxurilor şi diferitele grupuri săseşti implicate: Aussiedler-ii şi saşii „nemigranţi” participă la acest du-te-vino, deci anumite mişcări pornesc mai degrabă din Germania spre România pentru a reveni în Germania, altele pleacă din România pentru a merge în Germania, iar altele, în fine, există în ambele sensuri.

Circulaţia este în primul rând cea a saşilor emigraţi şi este legată de menţinerea relaţiilor cu regiunile şi localităţile de origine. Înainte de 1989, aceste mişcări erau puţin dezvoltate şi erau justificate în mod esenţial prin ajutorul reciproc în interiorul comunităţii. Interviurile realizate în Germania au arătat că era mai degrabă vorba de a-i „iniţia” pe candidaţii la emigraţie, prezentându-le procedurile oficiale care trebuiau urmate, dar şi de a elabora împreună cu ei strategii de ieşire (legală sau nu) din România şi, dincolo de toate acestea, aducându-le resursele necesare. Doar cei care au beneficiat de un sprijin financiar extern i-au putut retribui (în mod neoficial) pe diverşii intermediari şi au reuşit să emigreze înainte de 1989. După 1990, aceste mişcări s-au înmulţit sub titlul de reveniri pe durata vacanţelor, în pensie, respectiv pentru recuperarea bunurilor pierdute în urma exproprierilor ca urmare a emigrării în timpul perioadei comuniste. Se distinge circulaţia cu vocaţie relaţională (a întreţine legături cu cei care au rămas în ţară sau cu cei care au emigrat) şi circulaţia cu vocaţie comemorativă (a reveni în locurile în care au trăit părinţii, la mormintele lor, a organiza întâlniri ale tuturor emigraţilor dintr-o localitate etc.).

Circulaţia migratorie dintre Germania şi România rezultă, deasemenea, din preocupările economice. Ea este practicată de către antreprenorii saşi care se folosesc de circulaţie în serviciul activităţii lor; de exemplu, prin crearea unei antreprize în România, prin importul în Germania de produse manufacturate şi produse create în România, prin angajarea de mână de lucru în România. Mai sunt şi saşii care demarează în România o afacere justificată prin existenţa grupului de migranţi: firme de transport cu autobuzul, firme de livrare a produselor şi a coletelor, firme de turism. În fine, mai sunt saşii domiciliaţi în România care îşi găsesc de lucru în Germania pe perioade mai lungi sau mai scurte. Este vorba despre indivizi care, fără a fi neapărat emigranţi Aussiedler şi fiind consideraţi „ne-migranţi” de către apropiaţii lor, practică circulaţia migratorie.

În fine, mai există circulaţia elitelor săseşti între România şi Germania. Această circulaţie a existat pe scară foarte redusă înainte de 1989 şi s-a extins după 1990. Existenţa ei este fundamentală pentru înţelegerea reconstrucţiei actuale a populaţiei săseşti din România, mai cu seamă în câmpul politic: multe dintre persoanele angajate în instituţiile comunitare au revenit în România după şederi mai îndelungate în Germania. Sunt învăţători, preoţi care se reinventează în România, conservându-şi ataşamentele faţă de Germania Federală. Activitatea lor ne determină să reexaminăm distincţia operată adesea între circulaţia elitelor şi cea a restului populaţiei: în cazul saşilor, putem emite ipoteza că circulaţia elitelor contribuie la crearea spaţiului legal al circulaţiei generale (în această ultimă chestiune, vezi Michalon 2003a).

Această panoramă a formelor de circulaţie săsească nu este exhaustivă. Toate aceste fluxuri sunt intim conectate unele de altele, iar separarea lor poate părea artificială. Totuşi, demersul reţinut ne permite să scoatem în evidenţă procesele care contribuie la redefinirea mitului „întoarcerii” la „patria-mamă”.

2.2. Circulaţia pe baza iniţiativelor economice
Pe ruta Mediaş-Sibiu, există un mic târguşor retras faţă de şoseaua naţională. Familia K. a părăsit România în 1991 pentru a se stabili la Sindelfingen. Nu şi-au vândut atunci locuinţa familiei. Nişte prieteni au stat în ea mai mulţi ani fără a plăti chirie, dar cu obligaţia întreţinerii. Apoi fiul, în vârstă de treizeci de ani, şi-a încheiat studiile în Germania şi a decis să se lanseze profesional în România. Şi-a recăpătat casa familială din România şi s-a mutat acolo. Familia K. şi-a răscumpărat fabrica situată la intrarea în sat. Fiul a reluat afacerea şi fabrica produce covoare din 1998. Muncitorii locuiesc în sat şi în localităţile învecinate; fabrica le oferă locuri de muncă unora dintre vechii muncitori în industria năpăstuită din regiune. Fiul s-a asociat cu un român din sat care administrează firma în timpul în care familia K. se află în Germania. Şi tatăl este prezent în afacere, ceea ce îl obligă şi pe el să-şi petreacă o parte din timp în România. În fine, părinţii şi fiul îşi petrec aproape o jumătate de an în România, în mai multe vizite. Plecările şi revenirile de-a lungul Europei sunt deci frecvente, întretăiate de şederi de câteva săptămâni în Transilvania sau în Germania. Mama le justifică nu prin activitatea industrială familială, ci prin faptul că „cimitirul nostru este aici, părinţii noştri”. Locuri de trai, activităţi şi generaţii se află în interdependenţă în ceea ce este iniţial explicat ca o modalitate de a pătrunde în câmpul muncii.

Membrii familiei K. sunt departe de a fi singurii saşi emigraţi în Germania care s-au lansat într-o activitate economică în România⁸³. Antreprenorii saşi reîntorşi sunt în cea mai mare parte bărbaţi, încă în vârstă activă (între treizeci şi cincizeci de ani, după exemplele comentate). Ei provin din marile târguri rurale din zonele din jurul Sibiului, unde familiile lor posedau, altădată, înainte de colectivizare, mici firme private. Printre ei, unii au avut norocul să se poată baza pe moşteniri de familie, lăsate neexploatate pe timpul şederii în RFG. În România, aceşti oameni studiază şi apoi exercită activităţi agricole sau tehnice: mecanică auto, construcţii, studii mecanice şi informatice. Traseele lor migratorii sunt caracterizate printr-o stabilizare tardivă: aceşti saşi au emigrat în anii ‘80 sau imediat după Revoluţie. La sosirea în Germania Federală, au trecut printr-o perioadă de recalificare profesională. Sectoarele în care şi-au găsit de lucru le-au favorizat iniţiativa antreprenorială de după 1989: s-au angajat în firme mari şi-au creat afaceri proprii, au atins în migraţie chiar funcţia de directori de firme. Chiar dacă pe alocuri dureroase, experienţele căpătate în Germania au fost benefice pe termen lung şi le-au permis migraţilor o stabilizare familială şi profesională în perioada migraţiei. În ciuda acestui fapt, evenimentele din 1989 au însemnat pentru ei o oportunitate de a accede pe piaţa românească şi o ocazie de a-şi reconstrui o existenţă în România.

Apariţia unui antreprenoriat migrant printre saşii întorşi în Transilvania după 1990 răspunde unui pragmatism cert. Întoarcerile legate de investiţii în România sunt justificate prin deschiderea pieţei româneşti către economia capitalistă. Această cauzalitate explicativă primară, nesurprinzătoare, este declinată în diverse forme.

Motivaţiile expuse în cele din urmă de către antreprenorii saşi evocă, în primul rând, deschiderea României la modelul economic capitalist. Piaţa românească le apare bogată în posibilităţi neexploatate. Cei care speră să revină pentru a pune pe picioare o firmă au efectuat un sejur mai degrabă scurt în RFG, de regulă sub zece ani. Dacă au avut timp să obţină o oarecare stabilitate a situaţiei lor familiale şi profesionale, nu înseamnă neapărat că au şi putut face economii importante. Dar un aspect atractiv al pieţei româneşti postcomuniste este că dă posibilitatea de a investi sume reduse. O sumă de pornire mai mică poate fi suficientă pentru crearea unei firme. Acest capital ar trebui să le favorizeze iniţiativa şi să le compenseze capacitatea financiară redusă. Ei mizează pe abilităţile lor de a se descurca şi pe perseverenţa personală pentru a-şi compensa handicapul financiar şi eventualele incertitudini pe tărâm românesc.

Conform spuselor lor, forţa antreprenorilor aspiranţi stă mai mult în combinaţia calificărilor obţinute în Germania decât în cele învăţate în România înainte de emigrare. Întoarcerea după 1990 ar fi oportunitatea unei noi ucenicii, a unei noi extinderi a competenţelor. Viitorii antreprenori văd beneficiile pe care ei înşişi le-ar putea trage din aceste ucenicii, precum şi cele care le-ar folosi angajaţilor lor români. Aportul de competenţe nu este expus într-o perspectivă pur individuală, ci în optica unei ameliorări generale a pieţei de muncă şi a situaţiei economice a României. Viitorii angajaţi sunt deci parte integrantă a proiectului antreprenorial. Şi doar graţie punerii în comun a diferitelor aptitudini, antreprenorii saşi vor reuşi să-şi fructifice iniţiativa.

Poziţionarea socială a antreprenorilor saşi întorşi în România este originală: ei se consideră „români” (adică membri ai populaţiei României), în ciuda faptului că-şi păstrează cetăţenia germană. Unul dintre interlocutorii noştri speră că intrarea României în Uniunea Europeană va facilita demersurile celor care se găsesc în situaţii similare cu a sa; va cere ca cetăţenia română să-i fie restituită. Acest ultim punct merită două comentarii. Pe de o parte, revenirile în România nu sunt proiectate şi posibile decât dacă sunt păstrate legăturile juridice cu Germania. Antreprenorii saşi circulanţi se poziţionează în câmpul economic românesc în calitate de cetăţeni germani (chiar şi deţinătorii dublei cetăţenii, în anumite cazuri). Prin urmare, cad sub incidenţa legilor referitoare la şederea şi activitatea străinilor în România. Aceată opţiune este crucială, în măsura în care înlătură obstacole mari în concretizarea proiectului antreprenorial. Compensaţia este o uşurinţă mai mare de a pleca şi de a reveni şi posibilitatea plecării în Germania în orice moment dacă circumstanţele se dovedesc nevaforabile. Pe de altă parte, discursurile antreprenorilor remigraţi nu fac referire la o eventuală funcţie de „punte” între cele două culturi, română şi germană. Această funcţie intermediară a saşilor face însă parte din retorica guvernamentală germană vizavi de această minoritate (şi de alte minorităţi germane din Europa Centrală şi de Est). O parte a finanţărilor atribuite după 1990 de către guvernele germane pentru „stabilizarea” germanilor în România sunt destinate antreprenorilor: o alternativă la emigraţie este apariţia unei pături economice puternice, apariţie la care antreprenorii saşi pot contribui graţie ajutorului german. Într-o atare perspectivă, iniţiativele individuale sunt readuse într-o manieră sistematică la consideraţii de ordin colectiv: dacă autorităţile germane îi susţin pe micii patroni saşi, o fac pentru afirmarea colectivităţilor săseşti din România. În mod contrar, antreprenorii saşi remigraţi în România evocă, înainte de toate, motivaţii la scară individuală: proiectele economice au ca primă funcţie ameliorarea propriilor lor condiţii de viaţă. Dacă se face referire la vreo extindere în discursul lor, aceasta se referă la globalitatea păturii economice româneşti şi nu doar la populaţia săsească din Transilvania. Antreprenorii remigraţi nu conferă viziune colectivă etnică proiectelor lor (cel puţin nu în discursurile lor a posteriori).

Pe durata elaborării proiectului de remigraţie, antreprenorii saşi spun că au întâmpinat o vie opoziţie din partea celor apropiaţi, stabiliţi în Germania Federală. Aceştia şi-au manifestat deschis nemulţumirea, încercând să-i descurajeze pe candidaţii la experienţa reîntoarcerii. Aceste manifestări ostile circulaţiei pot fi interpretate drept înfruntarea dintre ideologia etnicizantă a „întoarcerii” la „patria-mamă” şi o formă de pragmatism socioprofesional. Mitul „întoarcerii” în Germania se fondează pe o abordare colectivizantă a migraţiei, în timp ce antreprenorii saşi re-migraţi aplică o concepţie aparent individuală. Nu doar pentru a-şi aduce o justificare ideologică proiectelor lor aceşti antreprenori repun în discuţie relaţia exclusivă construită cu Germania, cât şi idealul şi modelul de migraţie care decurge din aceasta. Afişându-şi dorinţa de a profita de reconstrucţia economiei româneşti pentru a-şi ameliora propriile condiţii de viaţă, antreprenorii afirmă că întărirea statusului lor profesional şi economic nu este realizabilă în Germania, ci în România ceea ce le reaminteşte în mod implicit statusul lor de imigranţi. Afirmarea economică a antreprenorilor reveniţi în România este o modalitate de a obţine un status social mai valorizat, atât în cadrul populaţiei săseşti, cât şi în exterior.

Parcursul acestor antreprenori remigraţi arată multiplicitatea cauzelor circulaţiei migratorii, importanţa circulaţiei ca nouă resursă şi interdependenţele între numeroşi actori, atât din Germania, cât şi din România, reactivaţi prin aceste deplasări.

2.3. Reţelele săseşti şi migraţia forţei de muncă
Plecarea celei mai mari părţi a populaţiei săseşti spre Germania în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea a dat ocazia unei reorganizări a societăţii săseşti în jurul a două spaţii separate. În interviurile realizate, sfera familială este prezentă ca primul nivel de negociere sau renegociere a poziţionărilor sociale: aproape toate familiile săseşti trec prin experienţele despărţirii. Saşii fac adesea referire la familie şi la evoluţia ei ca sursă de stabilitate în mişcarea lor (asupra acestei chestiuni vezi Michalon 2003b). Plecările şi venirile saşilor ajută, deasemenea, şi la inserţia punctuală a saşilor (Sachsen) care trăiesc în România pe piaţa muncii din Germania Federală.

Geneza circulaţiei săseşti nu se regăseşte într-o tradiţie a mobilităţii pentru căutarea activităţilor economice, ci în continuarea emigraţiei masive spre Germania, justificată prin recursul la o presupusă filiaţie istorică. Saşii din România pot în mod legitim să facă uz de resursele reţelelor în alte scopuri decât cele familiale. În contrapartidă, mobilitatea lor este încadrată de reţelele săseşti: ca dovadă, accesul lor pe piaţa de muncă germană.

Cei care călătoresc din România îşi prezintă deseori accesul la activităţile profesionale ca fiind ceva necăutat sau chiar accidental. Maria a avut o singură ocazie de a presta o activitate remunerată în timpul unei vizite familiale; o explică astfel: „Nici măcar nu m-am gândit. Am venit la botez, soacra surorii mele a vorbit despre munca ei, fratele meu punându-i multe întrebări⁸⁴, iar ea mi-a spus: «Oare n-ai vrea tu?» Am răspuns: «Dacă se poate, de ce nu?» Atunci ea a adăugat: «Voi întreba, sunt oameni cumsecade, voi întreba.» A întrebat şi cred că din seara următoare m-au sunat să mă duc!” Accesul la muncă este o ocazie dată de către cei care trăiesc în Germania.

Controlul asupra accesului la muncă orientează într-o manieră decisivă parcursul saşilor care se deplasează spre anumite ramuri de activitate. Aceşti migranţi sunt orientaţi spre firmele mici; acestea pot fi conduse de către saşi sau de către germani⁸⁵. În alte cazuri, unul sau mai mulţi saşi cu care candidatul la angajare (venit din România) se află în anumite relaţii deja muncesc acolo. În consecinţă, incluzând cazurile în care firma nu este iniţial inclusă în reţea, nefiind condusă de către un sas, dinamicile relaţionale sfârşesc prin a o introduce ca mijloc de angajare a saşilor care practică mişcarea de dute-vino. Întreprinderile „autohtone” susţin migraţia circulatorie săsească.

Accesul la aceste munci este garantat de către saşii care trăiesc în Germania Federală: angajatorii pot fi ei înşişi saşi, membri ai familiei restrânse sau lărgite ori consăteni. Pot, deasemenea, să fie germani în anumite relaţii cu saşii: vecini, colegi de muncă sau chiar angajatori, contribuind la funcţionarea şi la dezvoltarea reţelelor de migraţie săsească între cele două ţări.

Accesul la muncă pare să se fundamenteze pe capacitatea sau pe voinţa celor emigraţi de a-i ajuta sau nu pe cei apropiaţi lor. De nenumărate ori, cuvintele celor intervievaţi au subliniat această dependenţă vizavi de ajutorul reciproc în comunitate. Maria, ai cărei trei fraţi şi surori trăiesc în Germania, le expune detaliat profesiile, pentru a demonstra că lor le este imposibil de a-i găsi o activitate temporară în Germania; ceea ce este valabil şi pentru soţul ei. Ea detaliază şi parcursul a doi tineri săteni care practică o circulaţie bianuală, de la începutul anilor ‘90: „Gerhard a lucrat la fratele său, care era angajat într-o fabrică de băuturi; când colegul său era în concediu, Gerhard îl ajuta. Dar acum asta nu mai merge, depinde într-adevăr de ce fac rudele. La fel e şi pentru Ernst, care are mai mulţi fraţi; ei, ăştia, nu lucrează în birouri!” Harald susţine acest punct de vedere: ar dori să poată fi din nou angajat în Germania, unde a apreciat în mod deosebit condiţiile de muncă. Polarizarea geografică este dublată de o polarizare profesională a circulaţiei săseşti: aceasta se desfăşoară în limitele prestabilite de către membrii reţelei.

Încadrarea circulaţiei de către reţelele săseşti poate facilita accesul la munca temporară; în schimb, rigidizează mişcarea de dute-vino în diferite moduri. Aceasta subliniază singularitatea circulaţiei săseşti. Spre deosebire de mobilităţile dezvoltate de către români şi romi, care au pătruns puţin câte puţin în Europa în funcţie de oportunităţile şi obstacolele întâlnite, saşii rămân în interiorul frontierelor sociale şi spaţiale definite de relaţiile saşilor Aussiedler şi cei „nemigranţi”din România.

Controlul mobilităţii prin reţelele de migranţi influenţează elaborarea proiectului de circulaţie în sine. Drept consecinţă a polarizării socio-spaţiale a mişcărilor de dute-vino, aceste proiecte par în cele din urmă foarte neclare. Nici o întoarcere în România nu este acompaniată de un real proiect al unei noi plecări: dacă aceasta depinde de slujbele găsite sau nu de către cei apropiaţi stabiliţi în Germania, candidaţii la circulaţie au tendinţa de a nu-şi extinde strategiile şi de a se baza pe potenţialităţile dezvoltate în sânul reţelelor de migranţi. În plus, această mobilitate nu pare să fie acompaniată de un proiect de emigrare definitivă: saşii care practică mersul şi venitul nu explorează posibilităţile de stabilire durabilă în Germania. Incertitudinea este generalizată în privinţa longevităţii circulaţiei: nimic nu pare să fie prevăzut şi nici asigurat în ochii celor care circulă. Cauza pare să fie încadrarea reţelelor săseşti. Totuşi, existenţa aceloraşi reţele este o sursă de deschidere în România: „nesaşii” sunt progresiv încorporaţi în deplasările încadrate de migranţii saşi.

Dacă deplasările nu par să fie acompaniate de reale proiecte de sedentarizare în acest dute-vino, pot însă dezvălui anumite capacităţi de inovaţie în interiorul acestor reţele de migraţie în România. În fine, perioadele de retur în Transilvania sunt însoţite de o lărgire a acţiunii reţelelor săseşti. Ele servesc drept matrice pentru alte tipuri de fluxuri migratorii care pornesc din România şi care ar putea fi a priori considerate ca distincte de cele ale migraţiei săseşti. Prin circulaţia forţei de muncă, sunt depăşite categoriile etnice în etape succesive.

Extinderea razei de acţiune a reţelelor săseşti este evidenţiată de unele parcursuri individuale observate în satele transilvănene în care saşii practică acest du-te-vino sau de recrutarea muncitorilor pentru firmele stabilite în Germania Federală. Walter, după exemplul celorlalţi bărbaţi saşi dintr-un sat săsesc, efectuează frecvent deplasări tur-retur în scopuri profesionale. Episodul relatat aici nu se situează la începutul itinerariului său de migraţie, ci la mijlocul anilor ‘90. După ce efectuase câteva deplasări în Germania, în cursul cărora lucrase la firma unui văr, a fost contactat de un antreprenor sas. De origine din Sighişoara, antreprenorul era stabilit de mai mulţi ani la Nürenberg; şi-a deschis o sucursală la Bucureşti în timpul anilor ‘90 şi recruta muncitori din România. Parcursul unui alt sătean, Friedrich, pune în lumină alte modalităţi de recrutare prin intermediari. Friedrich lucrase deja în mai multe etape în Germania, dar pentru apropiaţi şi fără contract de muncă. În timpul unei astfel de şederi unul dintre verii săi i-a găsit de lucru la o firmă „străină” (adică germană în Germania). La câteva luni după întoarcerea în România, conducerea acestei firme l-a contactat pentru un nou contract de muncă şi i-a cerut să treacă pe la un intermediar ca să completeze formalităţile administrative. Îl cunoştea pe acest intermediar între firmă şi muncitori? „Nu, doar am auzit eu vorbindu-se că se ocupă de astfel de lucruri şi că-i ajută puţin pe oameni (…). Asta vrea să spună că adună informaţii din regiune” (Friedrich).

Aceste două trasee de migraţie dovedesc diversitatea formelor de mobilitate practicate de un individ. Primele deplasări se fac în cadrul reţelelor familiale sau săseşti. Episoadele ulterioare pun în lumină transgresiunile apărute progresiv cu alte tipuri de fluxuri de migraţie. Intervenţia antreprenorilor sau a intermediarilor în recrutări, de acum organizate încă din România (şi nu după sosirea în Germania), dă de înţeles că saşii implicaţi se situează în ceea ce ar putea fi considerate ca migraţii ale forţei de muncă. România şi Germania Federală au semnat în 2000 acorduri privind recrutarea muncitorilor români în firmele germane: traseele lui Walter şi Friedrich s-au integrat de atunci în acest cadru, care defineşte o nouă categorie de Gastarbeiter⁸⁶. Recrutaţi prin contract, aceştia au dreptul la perioade limitate de muncă în Germania (cel mai adesea, trei luni). Procesul arată că, în ciuda contextelor legislative destul de rigide, cetăţenii români migranţi, de naţionalitate română, săsească sau alta, se pot deplasa între diferite tipuri de mobilităţi şi astfel să contribuie la repunerea sub semnul întrebării a categoriilor de analiză prestabilite. Poate fi observată o diluare a limitelor dintre diferitele forme de migraţie, ceea ce îndeamnă la reflecţia asupra tipologiilor de migranţi sau a formelor de migraţie pentru a identifica fluidităţile de parcurs, care ştiu să se folosească simultan de migraţia etnică şi de cea a forţei de muncă, reglementate prin legislaţii distincte. În ciuda acestui cadru riguros pe care îl constituie reţelele săseşti şi efectele lor asupra structurii socio-spaţiale a mişcărilor de dute-vino, migranţii au capacitatea de a inova şi de a investi în spaţii paralele.

În cursul şederii lui Walter în Germania în 1992, un văr i-a propus să lucreze în firma sa de construcţii. Pentru asta, Walter a completat demersurile administrative necesare şi a obţinut o autorizaţie de muncă de trei luni. Pe durata acestei perioade, şapte români din Oltenia munceau în firma sa: patronul, vărul lui Walter, îi recrutase prin intermediul „cunoştinţelor” pe care le avea în zonă. Astfel, pe lângă apropiaţii saşi, patronii saşi stabiliţi în Germania angajează şi muncitori români. Relaţiile pe care aceşti patroni le întreţin cu România din care au emigrat nu se limitează explicit la relaţiile personale care îi leagă mai ales de Transilvania. Prin mobilizarea reţelelor centrate pe această regiune, ei pot face să intervină alte reţele mai vechi şi îşi pot lărgi baza de selecţie la cetăţeni români nesaşi, originari din regiunile „româneşti” (Muntenia şi Moldova). Iată o conexiune care merită analizată.