Spitalul, coranul, talmudul, kahalul şi francmasoneria de Dr. Nicolae Paulescu În loc de introducere

Contra-proba. - Până acum v-am arătat proba; - iată acum şi contra-proba.

Dacă studiem statistica publicată de Spicuitorul moldo-român²⁵⁶ pe anul 1839, vedem că, în acel timp, populaţia românească se înmulţea în mod regulat, dând peste tot excedente importante, - în timp ce populaţia ovreiască , rămânea aproape staţionară.

Dar, la acea epocă, românii aveau cu ce să tră­iască, pentru că industria şi comerţul erau ale lor, graţie organizaţiei breslelor, care atunci erau în floare.

Să comparam numărul negustorilor români din Iaşi, în 1839, cu cel ce găsim acolo în 1909:

Negustorii români	1832	1909
Cârciumari	264	51
Băcani	115	6
Pescari	58	0
Blănari	65	0
Chiristigii	18	0
şi aşa mai departe.

Dar negustorii români care au dispărut au fost înlo­cuiţi de jidani. Şi într-adevăr, găsim în Iaşi în 1909:

Negustorii ovrei 1909

Cârciumari 344

Băcani 83

Pescari 7

Blănari 14

Chiristigii 13

şi aşa mai departe.

Din aceste statistici rezultă că, nici de bunăvoie, nici de fudulie, nici de lene, - încă şi mai puţin din cauza incapacităţii lor, - românii au părăsit po­ziţiile mănoase în câştig, din comerţ şi din industrie, dispre­ţuind munca şi preferând funcţiile Statului, mult mai uşoare şi cerând mai puţină osteneală.

În realitate, ei au fost învinşi de jidani, care i-au atacat prin mijloace oculte, întrebuinţând în această luptă pe viaţă sau pe moarte, manopere tot atât de laşe, cât de duşmănoase.

Prin urmare, fraza stereotipă, răspândită de ovrei, că au venit să ocupe un loc disponibil în economia noastră naţională²⁵⁷ nu este decât o minciună sfruntată.

Dar ce este mai trist, e faptul că românii au fost obligaţi, fără voia lor, să părăsească terenul meseri­ilor şi al negoţului, din cauza incapacităţii şi mai ales a necinstei clasei de sus, care n-a fost în stare să le apere interesele.

Iată, într-adevăr, ce este scris într-un raport (Ana­fora) al Sfatului admi­nistrativ al Moldovei, adresat Domnitorului, în ziua de 31 mai 1838:

„Departamentul finanţelor, cu No. 8.621, a referat Sfatului că, fără încetare pri­meşte jălbi din partea breslelor şi a mai marelui staroste,... cu expunerea necazuri­lor ce românii suferă de la ovrei, - căci aceştia acaparând meseriile şi negoţurile au pus mâna pe cea mai mare parte din câştiguri...

În urma schimbării vestmântului, după forma occi­dentală, am voit ca croitorii creştini să se obişnu­iască a face costume europeneşti; dar jidanii n-au vrut să-i to­lereze lângă dânşii şi n-au consimţit nici măcar să-i primească în atelierele lor²⁵⁸.

Cerem ca ovreii, care se vor folosi de drepturile breslelor... să fie supuşi la ace­eaşi taxă ca şi bres­lele...”.²⁵⁹

În aceeaşi zi, Domnitorul Mihalache Sturdza (de tristă memorie), - din nepă­sare, din incapacitate sau mai ales din corupţia timpului, - puse rezoluţia ca jidovii să continue să profite de toate drepturile breslelor, lăsând cheltuielile pe socoteala românilor.

Dar, încă nu e totul.