Stephen King Somnul raţiunii naşte monştri

Partea a patra

ÎNZĂPEZIŢII

26. Tărâmul viselor
Tot tricotând, o cuprinse somnul. Până şi Bartok ar fi adormit-o astăzi şi nu pe Bartok îl asculta la micuţul fonograf, ci pe Bach. Mâinile i se mişcau tot mai încet şi, cam în acelaşi timp când fiul său făcea cunoştinţă cu vechiul locatar al Camerei 217, Wendy aţipea cu lucrul în poală. Lâna şi andrelele se ridicau odată cu ritmul lent al respiraţiei sale. Somnul era profund şi fără vise.

Şi Jack Torrance adormise, dar somnul său era superficial şi neliniştit, populat cu vise care păreau mult prea reale ca să fie simple vise ― şi în orice caz erau mult mai reale decât oricare alte vise pe care le avusese înainte.

Ochii începuseră să i se îngreuneze în timp ce răsfoia prin vrafurile cu chitanţe pentru livrările de lapte, câte o sută de chitanţe într-un pachet, părând a fi zeci de mii în total. Şi totuşi îşi aruncă ochii asupra fiecăreia, de teamă ca nu cumva, dacă nu era atent, să piardă exact bucăţica aceea din Overlook de care avea atâta nevoie ca să facă acea legătură mistică, despre care era convins că există pe undeva. Parcă era un om cu un cordon electric într-o mână, bâjbâind printr-o cameră întunecată şi necunoscută în căutarea unei prize. Dacă ar fi reuşit s-o găsească, recompensa ar fi fost extraordinară.

Se împăcase cu telefonul lui Al Shockley şi cu cererea acestuia; experienţa stranie de pe terenul de joacă îl ajutase. Fusese mult prea aproape de o criză de nervi şi era convins că mintea sa se revoltase împotriva cererii blestemate a lui Al de a renunţa la proiectul său literar. Poate că nu fusese decât un semnal care-l avertiza că demnitatea sa nu poate fi călcată mai mult în picioare fără a se dezintegra în întregime. Va scrie cartea. Chiar dacă aceasta va însemna sfârşitul legăturii sale cu Al Shockley. Va scrie biografia hotelului, o va scrie direct, fără ocolişuri, iar capitolul introductiv se va referi la halucinaţia în care animalele ― tufiş păreau sa se mişte. Titlul nu va fi unul inspirat, dar îl mai putea prelucra: "Punct de atracţie turistică, povestea hotelului Overlook". Direct, fără ocolişuri, da, da, însă nu va fi scrisă cu intenţie de răzbunare. De altfel, nu avea deloc intenţia să plătească poliţe, nici lui Al, nici lui Stuart Ullman, nici lui George Hatfield, nici tatălui său (beţivan nenorocit şi fanfaron). Nimănui. O să scrie cartea pentru că hotelul Overlook îl vrăjise ― putea exista vreo altă explicaţie atât de simplă, atât de adevărată? O să o scrie din motivul pentru care simţea că e scrisă întreaga literatură de valoare ― ficţiune sau nu: adevărul iese la iveală, în cele din urmă iese întotdeauna la iveală. Va scrie cartea pentru că avea sentimentul că tre­buie să o facă.

"Cinci sute galoane lapte. O sută galoane smântână. Achitat. Trei sute kilograme suc de portocale. Achitat".

Se aşeză mai bine pe scaun, ţinând încă în mână un teanc de chitanţe. Ochii săi însă nu mai priveau la ce era scris pe ele. Priveau în gol. Pleoapele îi deveniseră grele. Gândul îi fugi de la Overlook la tatăl său, care fusese infirmier la Spitalul Comunal din Berlin, New Hampshire. Un om masiv. Gras. Înalt de peste un metru nouăzeci. Ar fi fost chiar mai înalt şi decât Jack. "Ruşinea trupei" ― obişnuia să-i spună, iar apoi îl înghiontea drăgăstos şi râdea. Jack mai avea încă doi fraţi, amândoi mai înalţi decât tatăl lor, şi o soră, Becky, mai scundă doar cu patru centimetri decât Jack, dar care îl întrecuse în înălţime în timpul copilăriei.

Relaţia dintre el şi tatăl său semănase cu deschiderea unei flori bănuite de a ascunde un imens potenţial de frumuseţe şi parfum, dar care, în clipa când este complet înflorită se dovedeşte a fi putredă pe dinăuntru. Până la şapte ani îl iubise din toate puterile şi cu o lipsă totală de reproş pe acel bărbat înalt şi gras, în ciuda bătăilor şi uneori chiar în ciuda ochilor învineţiţi.

Îşi amintea nopţile catifelate de vară, când în casă era linişte. Fratele mai mare, Brett, avea întâlnire cu iubita lui, fratele mijlociu, Mike, învăţa, Beck şi mama lor erau în camera de zi, urmărind ceva la televizorul vechi şi ramolit; iar el stătea în hol, îmbrăcat în pijama, jucându-se în mod ostentativ cu maşinuţele, dar de fapt, aşteptând momentul când liniştea va fi întreruptă de zgomotul uşii care se izbeşte de perete şi de răcnetul de salut al tatălui său când vedea că Jacky îl aşteaptă; iar apoi propriul său scheunat fericit de răspuns, când uriaşul traversa holul, ţeasta-i rozalie lucind sub părul tuns perie. În lumina din hol, arăta întotdeauna ca o fantomă supradimensionată şi şleampătă, îmbrăcat în uniforma albă de spital, cu cămaşa în permanenţă ieşită din pantaloni (şi uneori plină de sânge), cu manşetele pantalonilor răsfrânte peste pantofii negri.

Atunci tatăl său îl lua în braţe, iar Jack era ridicat cu o viteză ameţitoare, atât de rapidă era mişcarea că i se părea că simte presiunea aerului punându-i o pălărie de plumb pe cap, sus şi iar sus, amândoi zbierând cât îi ţineau gurile. "Liftul! Liftul!'"; şi mai erau şi acele nopţi când, beat fiind, tatăl nu oprea la timp mişcarea braţelor sale musculoase, iar Jack era aruncat peste capul turtit al tatălui său, ca un proiectil omenesc, prăbuşindu-se pe pardoseala holului. Dar mai erau şi alte nopţi când tatăl doar îl legăna, iar el, cuprins de extaz şi chicotind de bucurie, sălta în porţiunea aceea de aer unde mirosul de bere persista în jurul tatălui său, ca o ceaţă deasă, pentru ca, în cele din urmă, să fie pus jos, sughiţând de atâta râs.

Chitanţele îi scăpară din mână şi planară prin aer, aterizând uşor pe jos; pleoapele care i se închiseseră, chipul tatălui său tatuat în interior, ca fotografiile sepia, se deschiseră puţin şi apoi se închiseră la loc. Tresări. Conştiinţa, ca şi chitanţele, ca frunzele îngălbenite de plop, pluti leneşă în adîncuri.

Aceea fusese prima etapă a relaţiei dintre ei şi, spre sfârşit, începuse să-şi dea seama că Becky şi fraţii lui, toţi mai mari decât el, îşi urau tatăl şi că mama lor, o femeie ştearsă, care vorbea rareori, îi îndura apropierea, numai pentru faptul că educaţia ei catolică o învăţase că aşa trebuie. Pe atunci, lui Jack nu i se părea deloc ciudat că tatăl ieşea învingător din toate discuţiile cu copiii săi, prin folosirea pumnilor ca argument hotărâtor, şi nu i se părea ciudat că dragostea lui pentru el mergea mână în mână cu frica: frica de jocul de-a liftul, care oricând se putea sfârşi cu un cap spart, sau mai rău; frica de faptul că buna dispoziţie de urs a tatălui se putea transforma cât ai bate din palme într-o furie bestială, de porc mistreţ; frica de ghiontul amical dat "cu mâna bună"; şi uneori, îşî amintea acum, îi fusese chiar frică de umbra tatălui său care-l putea surprinde la joacă. Aproape spre sfârşitul acestei etape a început să observe că Brett nu-şi aducea niciodată iubitele acasă şi nici Mike şi Becky prietenii.

Dragostea a început să-i îngheţe la nouă ani, când tatăl său a bătut-o pe mama sa atât de rău cu bastonul că au trebuit să o interneze în spital. Folosea bastonul de un an, când rămăsese şchiop în urma unui accident de maşină. De atunci nu mai pleca niciodată fără el, lunş şi negru şi gros şi cu măciulie aurită. Moţăind acum, trupul lui Jack tresări spasmodic la amintirea sunetului pe care îl făcea bastonul tăind aerul, un şuierat asasin, şi apoi lovitura grea în perete... sau în carne de om. O bătuse fără nici un motiv, pe neaşteptate şi fără s-o avertizeze: Erau la masă. Bastonul stătea sprijinit de scaun. Era într-o seară de duminică, la sfârşitul unui week-end de trei zile, week-end în care a fost în permanenţă beat, în stilul său inimitabil. Friptură de pui. Mazăre. Piure de cartofi. Tatăl în capul mesei, cu farfuria plină, moţăind sau aproape moţăind. Mama împărţind farfuriile cu mâncare. Şi dintr-o dată tatăl s-a trezit, cu ochii mici adânciţi în orbite înecate în grăsime, lucind cu un fel de arţag nefast şi cretinoid. Se uită, pe rând, la fiecare membru al familiei, iar vena din mijlocul frunţii i se umflase, vestind primejdia, ca întotdeauna. Una din mâinile sale uriaşe, presărată cu pete, mângâia măciulia bastonului. A spus ceva despre cafea ― până în ziua de azi Jack era convins, că tatăl său rostise cuvântul "cafea". Mama a deschis gura să răspundă şi atunci bastonul şuieră prin aer lovind-o în faţă. Din nas i-a ţâşnit sânge. Becky a ţipat. Ochelarii mamei au căzut în sosul de friptură. Bastonul care se retrăsese, a lovit-o din nou, de data aceasta în moalele capului, despicându-i ţeasta. Mama s-a prăbuşit. El s-a ridicat din scaun şi s-a repezit spre locul unde zăcea ameţită, rotind bastonul deasupra capului ca pe o sabie, mişcându-se cu viteza şi agilitatea grotească a oamenilor graşi, cu ochii strălucind, cu fălcile tremurând în timp ce-i vorbea aşa cum vorbea de obicei copiilor în timpul unor asemenea scene: "Hai. Hai. Cred că acum o să-ţi iei doctoria. Căţel blestemat. Pui ticălos. Vino şi ia-ţi doctoria". Bastonul s-a ridicat şi a coborât asupra ei încă de şapte ori înainte ca Brett şi Mike să reuşească să-l imobilizeze, să-l tragă de acolo şi să-i smulgă bastonul din mână. Jack

(micuţul Jacky era el acum micuţul Jacky care moţăia şi bolborosea aşezat pe un scaun de campanie plin cu pânze de păianjen în timp ce caloriferul trezit la viaţă gemea cavernos în spatele lui)

ştia exact câte lovituri au fost pentru că fiecare lovitură în corpul mamei lui fusese gravată în memorie, ca o zgârietură involuntară de daltă în piatră. Şapte lovituri, exact şapte. El şi Becky plângând, nevenindu-le să creadă, privind ochelarii căzuţi în piureul de cartofi, o lentilă spartă mânjită cu sos. Brett ţipând la tatăl său în hol, spunându-i că îl omoară dacă face vreo mişcare. Şi tatăl repetând iar şi iar: "Căţel blestemat. Pui nenorocit. Dă-mi bastonul, pui afurisit. Dă-mi-l". Brett agitând isteric bastonul şi zicând da, da, o să ţi-l dau, mişcă-te numai puţin şi o să-ţi dau tot ce vrei şi încă două porţii suplimentare. O să-ţi dau din plin. Mama ridicându-se încet de jos, ameţită, cu faţa deja umflată şi deformată ca un cauciuc vechi prea umflat, sângerând în patru sau cinci locuri, şi atunci ea a spus un lucru îngrozitor, poate singurul lucru pe care l-a spus vreodată şi pe care Jacky şi-l putea aminti cuvânt cu cuvânt: "Cine a luat ziarul? Tatăl vostru vrea să citească pagina de divertisment. Plouă deja?" Şi apoi s-a prăbuşit din nou în genunchi, cu părul atârnându-i peste faţa umflată şi însângerată. Mike chemând doctorul, bâlbâind cuvinte fără şir în receptor. Poate să vină imediat? E vorba de mama lor. Nu, nu poate să spună ce s-a întâmplat, nu la telefon ca să-i audă cuplajul. Să vină şi atât. Doctorul a venit şi a luat-o pe mama la spitalul unde tatăl lor muncise toată viaţa lui de adult. Tata, trez cât de cât (sau poate apelând numai la viclenia stupidă a animalului încolţit) a spus doctorului că soţia sa a căzut pe scări. Da, era sânge pe faţa de masă, pentru că a încercat să-i şteargă obrajii dragi cu ea. "Dar oare i-au zburat ochelarii prin camera de zi în sufragerie, ca să aterizeze în farfuria cu piure de cartofi şi sos?" a întrebat doctorul cu un soi de sarcasm hidos şi batjocoritor. "Aşa s-a întâmplat, Mark? Am auzit de oameni care prind posturi de radio în plombele de măsele şi am văzut un om care a primit un glonţ între ochi şi a scăpat cu viaţă, dar ce-mi spui tu e ceva nou pentru mine." Tata doar a clătinat din cap şi a spus că nu ştie; probabil ca ochelarii i-au căzut când a dus-o în sufragerie. Cei patru copii fuseseră reduşi la tăcere de calma monstruozitate a minciunii. Patru zile mai târziu, Brett şi-a părăsit slujba de la fabrică şi s-a înrolat în armată. Jack a crezut întotdeauna că motivul nu a fost numai criza de violenţă neaşteptată şi iraţională din timpul mesei, ci şi faptul că, la spital, mama lor a confirmat povestea spusă de tatăl lor, ţinând în tot acest timp mâna preotului în mâinile sale. Revoltat, Brett a plecat în lume. A fost ucis în provincia Dong Ho în 1965, an în care Jack Torrance, student, intrase în mişcarea pacifistă din colegiu pentru a pune capăt războiului. A fluturat cămaşa însângerată a fratelui său la mitinguri care aveau ecouri din ce în ce mai mari, dar nu chipul lui Brett îi apărea în faţa ochilor când vorbea de la tribună, ci chipul buimac, perplex al mamei sale, mama sa spunând: "Cine a luat ziarul?"

Mike a scăpat trei ani mai târziu, când Jack avea doisprezece ani ― a plecat la universitate cu o bursă de merit. Un an după aceea, tatăl lor a murit în urma unei comoţii cerebrale subite, care s-a petrecut în timp ce pregătea un pacient pentru operaţie. Se prăbuşise în uniforma lui de spital albă şi largă, cu cămaşa scoasă din pantaloni. Probabil că murise înainte să se întindă pe pardoseala din gresie neagră şi roşie a spitalului şi peste trei zile, omul care dominase viaţa lui Jacky, zeul-fantomă, alb şi iraţional, se afla în pământ.

Pe piatra funerară stătea scris: "Mark Anthony Torrance, Tată iubitor". La aceasta, Jack ar mai fi adăugat un rând: "Ştia să se joace de-a liftul";

Au primit mulţi bani de la compania de asigurări. Există oameni care colecţionează asigurări cu aceeaşi pasiune cu care alţii colecţionează timbre sau monede, iar Mark Torrance fusese unul dintre aceştia. Au primit banii de asigurare şi în acelaşi timp notele de plată pentru băuturi au încetat să mai vină. Timp de cinci ani au fost bogaţi. Aproape bogaţi...

În somnul său superficial şi agitat îşi văzu propriul chip ca prin geam, chipul lui şi totuşi altul, ochii larg deschişi şi gura încremenită într-un surâs nevinovat erau al unui băieţel care stătea în hol cu maşinuţele sale de jucărie, aşteptându-şi tatăl, aşteptând alba fantomă-zeu, aşteptând ca liftul să urce cu viteză ameţitoare, exuberantă prin ceaţa cu miros de sare şi rumeguş a crâşmelor, aşteptând poate ca liftul să se prăbu­şească, făcând să-i ţâşnească arcuri vechi de ceas prin urechi, în timp ce tatăl său hohoteşte de râs şi el

(se transformă în chipul lui Danny, atât de asemănător cu al lui în copilărie, ochii lui de un albastru deschis, în timp ce ai lui Danny erau cenuşii, dar buzele aveau aceeaşi arcuire, şi tenul alb; Dariny în biroul lui, în pantaloni de trening, toate hârtiile lui ude leoarcă, o ceaţă fină cu miros de bere ridicându-se din ele... o bătaie cumplită fermentând acolo, ridicându-se pe aripi de drojdie, respiraţia crâşmelor... pocnetul osului... propria sa voce bâiguind "Danny, ai păţit ceva, amice?... Ah, Doamne ah Doamne bietul tău, braţ"... şi acel chip transformându-se în)

(Chipul ameţit al mamei care se ridică de sub masă, lovit şi însângerat şi mama spunea)

("...din partea tatălui tău. Repet, un anunţ extrem de important din partea tatălui tău. Te rog rămâi pe frecvenţa aceasta sau treci imediat pe frecvenţa Jack cel Fericit. Repet treci imediat pe frecvenţa Ora Fericită. Repet...")

O dizolvare lentă a sunetelor. Voci fără chip răsunând până la el ca printr-un coridor nesfârşit şi întunecat.

("Mă împiedică tot felul, de lucruri, dragă Tommy...")

("Medoc, eşti aici? Iar am dat în somnambulism, dragul meu. De monştrii inumani mi-e teamă...")

("Scuzaţi-mă, domnule Ullman, dar acesta nu este...")

...biroul, cu dulapurile pline eu dosare, masa mare de lucru a lui Ullman, un registru alb al rezervărilor de anul viitor pus deja la locul lui ― nu-i scapă nimic din vedere lui Ullman ăsta ― toate cheile atârnând ordonat în cârligele lor

(mai puţin una, care, care cheie, şperaclul ― şperaclul, şperaclul, cine a luat şperaclul? dacă am merge sus poate ca am vedea)

şi radioul cel mare, cu două benzi, pe raft.

Îl deschise. Emisiunile se auzeau cu întreruperi scurte, încărcate cu paraziţi. Schimbă banda şi roti butonul, trecând peste fragmente de melodii, ştiri, discursul bombastic al unui preot, buletine meteo. Şi peste o altă voce, la care se întoarse. Era vocea tatălui său.

"...omoară-l. Trebuie să-l omori, Jacky, şi pe ea la fel. Pentru că un artist adevărat trebuie să sufere. Pentru că fiecare om ucide lucrul pe care îl iubeşte. Pentru că ei vor conspira întotdeauna împotriva ta, încercând să te împiedice, să te tragă la fund. Chiar în clipa asta băiatul ăla al tău se află unde nu ar trebui să se afle. Calcă pe un teritoriu interzis. Asta face. E un căţel blestemat. Ciomăgeşte-l, Jacky, ciomăgeşte-l până scoţi şi ultima suflare din el. Bea ceva, Jack, băiatule şi o se ne jucăm de-a liftul. Apoi o să vin cu tine când o să-i dai doctoria. Ştiu că poţi s-o faci, sigur că poţi. Trebuie să-l omori. Trebuie să-l omori, Jacky, şi pe ea la fel. Pentru că un artist adevărat trebuie să sufere. Pentru că fiecare om..."

Vocea tatălui său devenind din ce în ce mai ascuţită, devenind ceva demenţial, deloc omenesc, ceva guiţat de nervos, vocea Fantomei-Zeu, vocea Porcului-Zeu, care vine din mormânt spre el prin radio şi

― Nu! strigă. Eşti mort, eşti în mormânt, nu eşti în mine!

Pentru că îşi dăduse tatăl afară din el şi nu era drept să se întoarcă, furişându-se în hotelul acesta, la două mii de mile de oraşul unde tatăl său trăise şi murise.

Ridică radioul deasupra capului şi-l izbi de podea. Aparatul se sparse, împrăştiind arcuri vechi şi tuburi ca într-un joc nebunesc de-a liftul care s-a stricat, făcând să dispară vocea tatălui său şi rămânând numai propria sa voce, vocea lui Jack, vocea lui Jack, repetând în realitatea rece a biroului:

― ... mort, eşti mort, eşti mort!

Şi zgomotul neaşteptat ai paşilor lui Wendy deasupra sa, la etaj, şi vocea lui Wendy, speriată, îngrozită:

― Jack? JacK?

Se opri, privind uimit în jos la aparatul sfărâmat. Acum singura lor legătură cu lumea de afară era snowmobilul din magazie.

Îşi cuprinse tâmplele în palme. Începea să-l doară capul.

Numai în ciorapi, Wendy traversă holul în fugă şi coborî scara sărind câte două trepte odată. Nu privi în sus spre şirul de trepte care ducea la etajul al doilea, dar dacă ar fi făcut-o l-ar fr văzut pe Danny stând în capătul lor, nemişcat şi tăcut, privind în gol, cu degetul în gură, cu gulerul şi umerii cămăşii uzi. Avea vânătăi pe gât şi sub bărbie.

Strigătele lui Jack încetaseră, dar aceasta nu i-a potolit câtuşi de puţin spaima. Smulsă din somn de glasul lui, care căpătase acea tonalitate agresiv-stridentă pe care şi-o amintea atât de bine, credea că visează încă ― dar o altă parte a fiinţei ei ştia că este trează şi asta o îngrozea şi mai mult. Se aştepta să năvălească în birou şi să-l găsească aplecat peste trupul prăbuşit al lui Danny, beat şi năuc.

Împinse uşa şi-l văzu pe Jack singur, frecându-şi tâmplele cu degetele. Chipul îi era alb ca varul. Aparatul de radio zăcea sfărâmat la picioarele sale.

― Wendy? întrebă nesigur. Wendy?...

Nedumerirea păru să-i crească şi pentru o fracţiune de secundă îi văzu adevăratul chip, cel pe care-l ascundea atât de bine în mod obişnuit. Şi pe el se citea o nefericire disperată, era chipul unui animal prins într-o capcană pe care nu fusese în stare s-o observe şi s-o neutralizeze. Apoi muşchii începură să lucreze, începură să se frământe sub piele, gura începu să-i tremure neputincioasă, mărul lui Adam începu să se ridice şi să coboare.

Propria ei consternare şi surpriză au fost depăşite de şoc: începea să plângă. Îl văzuse plângând şi mai înainte, dar niciodată de când se lăsase de băutură... şi chiar în zilele acelea nu plângea decât dacă era foarte beat şi cuprins de remuşcări patetice. Era un om tare, puternic, şi o înspăimânta şi mai rău faptul că-l vedea cum îşi pierde controlul.

Se îndreptă spre ea, lacrimile adunându-i-se acum pe gene, capul tremurându-i involuntar ca într-un efort neizbutit de a zăgăzui această furtună emoţională, iar pieptul contractat într-o respiraţie convulsivă, care se transformă într-un suspin uriaş şi cutremurător. Picioarele, înălţate în papuci, i se împleticiră în epava aparatului de radio şi îi căzu în braţe, făcând-o să-şi piardă aproape echilibrul din cauza greutăţii lui. Îi simţi respiraţia în faţă şi nu mirosea a băutură. Sigur că nu; nu era nici un strop de băutură în hotel.

― Ce s-a întâmplat? ― îl sprijinea cum putea mai bine. Jack, ce este?

Dar el suspină doar, agăţat de ea, tăindu-i aproape respiraţia, cu capul răsucindu-i-se pe umărul ei, în gestul acela neajutorat de prevenire. Suspinele erau puternice şi nestăpânite. Se cutremura tot, muşchii mişcându-i-se spasmodic sub cămaşa în carouri.

― Jack? Ce e? Spune-mi ce s-a întâmplat?

În cele din urmă, suspinele începură să se transforme în cuvinte, majoritatea incoerente la început, dar apoi devenind tot mai clare, în timp ce lacrimile îi secau.

― ... vis, cred că a fost un vis, dar a fost atât de adevărat, că eu... era mama care îmi spunea că tata va vorbi la radio şi eu... el... el îmi spunea să... nu ştiu, ţipa la mine... şi am spart radioul... ca să-l fac să tacă. Era mort. Nici măcar nu vreau să-l visez. E mort. Dumnezeule, Wendy, Dumnezeule. Niciodată n-am avut un coşmar atât de îngrozitor. Şi niciodată nu vreau să mai am vreunul. Isuse! A fost cumplit.

― Ai adormit în birou?

― Nu... nu aici. Jos.

Se îndreptă puţin, luându-şi greutatea trupului de pe ea, iar capul îşi încetini mişcările. Apoi se opri.

― Mă uitam prin hârţoagele alea vechi. Stăteam pe un scaun pe care mi l-am pus acolo. Chitanţe de lapte. Chestii tâmpite. Şi cred că am început să moţăi. Atunci am început să visez. Probabil că am umblat în somn, de am ajuns până aici.

Încercă un hohot de râs, anemic şi forţat.

― Există un început pentru toate.

― Jack, unde e Danny?

― Nu ştiu. Nu e cu tine?

― N-a fost... la subsol cu tine?

O privi şi chipul i se înăspri când îi văzu expresia:

― Nu mă laşi să uit niciodată ce s-a întâmplat Wenndy, nu-i aşa?

― Jack...

― Când o să fiu pe patul de moarte, o să te apleci deasupra mea şi o să spui: "Aşa îţi trebuie, ţi-aduci aminte când i-ai rupt mâna lui Danny?"

― Jack!

― Vrei să spui că nu-i aşa? o întrebă cu înverşunare şi sări în picioare. Negi că asta gândeşti? Că îi fac rău? Că l-am schilodit cândva, şi că pot să-l schilodesc din nou?

― Vreau doar să ştiu unde este, atâta tot.

― Dă-i înainte, ţipă până nu mai poţi, asta o să rezolve totul, nu?

Wendy se întoarse şi ieşi.

O privi cum pleacă, împietrit, ţinând în mână o bucată de sugativă acoperită cu cioburi mici de sticlă. O aruncă la coş şi fugi după Wendy, ajungând-o lângă recepţie. O prinse de umeri şi o răsuci cu faţa la el. Expresia de pe chipul ei era hotărâtă şi neînduplecată.

― Wendy, îmi pare rău. Din cauza visului. Sunt întors pe dos. Mă ierţi?

― Desigur, zise ea, fără ca expresia să i se schimbe.

Umerii ei ţepeni îi alunecară de sub mâini. Se îndreptă spre mijlocul holului şi strigă:

― Hei, amice! Unde eşti?

Doar tăcerea îi răspunse. Se duse la uşile duble, le deschise şi ieşi pe cărarea făcută de Jack. Nu era atât o cărare, cât părea a fi mai degrabă un tranşeu; nămeţii de zăpadă de pe margini îi ajungeau până la umeri. Îl strigă iar, respiraţia formând un abur alb. Când se întoarse, părea speriată.

Stăpânindu-şi iritaţia, spuse calm:

― Eşti sigură că nu doarme în camera lui?

― Ţi-am spus că se juca pe undeva în timp ce tricotam. Îl auzeam de jos.

― Ai adormit.

― Ce legătură are? Da. Danny!?

― Ai intrat în camera lui înainte să cobori acum?

― Eu... se opri.

El dădu din cap.

― Nici nu mă aşteptam.

Începu să urce scările fără să o aştepte. Ea îl urmă, aproape alergând, dar el urca câte trei trepte o dată. Aproape că se izbise de el când Jack se opri brusc pe palierul de la etajul întâi. Împietrise acolo, privind în sus cu ochii mari.

― Ce... începu ea şi îi urmări privirea.

Danny stătea tot acolo, cu ochi pustii, sugându-şi degetul. Semnele de pe gât se vedeau cu o claritate înfiorătoare în lumina electrică din hol.

― Danny! urlă ea.

Aceasta rupse paralizia care-l cuprinsese pe Jack şi amândoi se repeziră în sus pe scări, către copil. Wendy căzu în genunchi lângă el şi îl luă în braţe. Danny se lăsă destul de moale, dar nu o cuprinse cu mâinile după gât. Era ca şi când ai ţine în braţe un pachet cu vată. În gură i se revărsă gustul dulce amar al groazei. Danny îşi sugea degetul mai departe şi privea fix, cu indiferenţă la scara de la spatele lor.

― Danny, ce s-a întâmplat? întrebă Jack.

Întinse mâna să-i atingă partea umflată a gâtului.

― Cine ţi-a făcut a...

― Nu pune mâna pe el! şuieră Wendy.

Îl strânse mai tare pe Danny în braţe, îl ridică şi se retrase la jumătatea holului, mai înainte ca Jack să se ridice, nedumerit.

― Ce? Wendy, ce dracu' sp...

― Să nu îndrăzneşti să-l atingi. Te omor dacă pui mâna pe el!

― Wendy...

― Ticălosule!

Se întoarse şi coborî în fugă scara la primul etaj. Capul lui Danny se clătina încet în ritmul paşilor ei. Degetul i se afla în siguranţă în gură. Ochii lui erau ca două ferestre pline cu săpun. La capătul scării, Wendy o luă la dreapta şi Jack auzi uşa la dormitorul lor trântindu-se. Zăvorându-se. Încuindu-se. O tăcere scurtă. Apoi cuvinte blânde, murmurate de mângâiere.

Nu şi-a dat seama cât timp a stat acolo, paralizat literal­mente de toate câte se întîmplaseră într-un interval atât de scurt. Visul îl mai obseda încă, colorând totul în tonuri de ireal. Era ca şi când ar fi luat o doză mică de cocaină. Se putea să-l fi lovit pe Danny, aşa cum crede Wendy? Să fi încercat să-şi sugrume fiul la cererea tatălui său mort? Nu. Nu i-ar face niciodată vreun rău lui Danny.

("A căzut pe scări, domnule doctor")

Nu i-ar face nici un rău lui Danny acum.

("De unde să fi ştiut că bomba insecticidă era defectă?")

Niciodată în viaţa lui nu fusese crud în mod voit atunci când era treaz.

("Mai puţin atunci când aproape că l-ai omorât pe George Hatfield")

― Nu! strigă el în întuneric.

Îşi lovi picioarele cu pumnii, o dată şi apoi iar şi iar.

Wendy stătea în fotoliul de lângă fereastră cu Danny în braţe, strângându-l tare, îngânând cuvine vechi şi lipsite de înţeles, cuvinte pe care nu ţi le mai aminteai după aceea, indiferent de întorsătura pe care o luau evenimentele. Copilul îi stătea aşezat în poală, fără să protesteze, fără să se bucure, ca o figurină de hârtie decupată în formă de Danny, iar ochii nici măcar nu priviră spre uşă când Jack strigă: Nu! de undeva din hol.

Mintea ei nedumerită se mai liniştise puţin, numai că acum descoperi ceva şi mai rău în spatele stării de confuzie. Panica.

Jack făcuse asta, nu avea nici o urmă de îndoială. Dezminţirile lui nu aveau nici o valoare pentru ea. I se părea perfect posibil ca Jack să fi încercat să-l sugrume pe Danny în somn, aşa cum spărsese aparatul de radio în somn. Trecea printr-un fel de criză de nervi. Dar ce trebuia ea să facă? Nu putea să stea veşnic încuiată aici. Trebuia să şi mănânce la moment dat. Exista o singură întrebare, pusă în gând cu o voce extrem de rece şi de pragmatică, vocea sentimentului său matern, o voce îngheţată şi lipsită de patimă în clipa în care se îndrepta în afara cercului alcătuit din mama şi copil, spre Jack. Era o voce care vorbea despre autoapărare, trecând pe primul plan apărarea fiului său, iar întrebarea pusă era:

("Cât de periculos este, exact?")

A negat că ar fi făcut ceva. Fusese şi el îngrozit la vederea vânătăilor, la deconectarea implacabilă a lui Danny de la lumea reală. Dacă el ar fi făcut-o, atunci o parte separată din el ar fi fost răspunzătoare. Faptul că făcuse ceea ce făcuse în timpul somnului era încurajator ― într-un mod teribil de pervers. Puteau oare să aibă încredere în el, să-i scoată de aici? Să-i coboare munţii şi să-i ducă departe. Şi după aceea...

Dar nu putea vedea mai departe de sosirea ei şi a lui Danny în perfecta siguranţă la cabinetul doctorului Edmonds din Sidewinder. Şi nici nu simţea nevoia să vadă mai departe. Criza prin care treceau era mai mult decât suficientă ca să-i ocupe gândurile.

Îngână mai departe cuvinte fără şir, legănându-l pe Danny la piept. Ţinându-l de umeri, degetele sale îşi dădură seama că bluza cu care era îmbrăcat era udă, dar nu se obosiră să trimită informaţia mai departe, spre creier, decât într-un mod cu totul superficial. Dacă ar fi raportat aceasta cum se cuvine, poate că ea şi-ar fi amintit că mâinile lui Jack erau uscate, atunci când, în birou, a luat-o în braţe şi a plâns pe umărul ei. Poate ar fi făcut-o să reflecteze. Însă mintea ei era preocupată de alte lucruri. Trebuia să ia o hotărâre ― să vorbească cu Jack sau nu?

De fapt, nu era chiar o hotărâre. Nu putea face nimic singură, nici măcar să-l ducă pe Danny în braţe până la parter şi să ceară ajutor prin radio. Suferise un şoc puternic. Trebuia să fie dus la doctor până nu păţeşte şi altceva. Ireparabil. Refuza să creadă că ireparabilul s-ar fi putut deja produce.

Şi totuşi se mai frământa, căutând o altă soluţie. Nu voia să-l lase din nou pe Danny în apropierea lui Jack. Îşi dădea seama acum că greşise când se împotrivise propriilor sale presentimente (şi presentimentelor lui Danny) şi rămaseră ca să fie înzăpeziţi... pentru binele lui Jack. Mai greşise şi când renunţase la ideea divorţului. Acum era aproape paralizată la gândul că poate face o altă greşeală, o greşeală pe care s-o regrete tot restul vieţii.

În clădire nu era nici o armă. Numai cuţitele care atârnau în bucătărie pe perete, dar Jack se afla între ea şi ele.

În efortul său de a lua hotărârea corectă, să găsească soluţia, nu-şi dădu seama de ironia amară a gândurilor sale; cu o oră în urmă numai, dormea, ferm convinsă că lucrurile mergeau bine şi că nu peste mult timp vor merge încă şi mai bine. Acum cântărea posibilitatea de a-şi ataca soţul cu un cuţit de măcelărie, dacă acesta încerca să se apropie de ea şi fiul ei.

În cele din urmă se ridică cu Danny în braţe, de-abia ţinându-se pe picioare. Va trebui să presupună că Jack treaz însemna Jack în toate minţile şi că o va ajuta să ajungă în Sidewinder la doctorul Edmonds. Şi dacă Jack va încerca să facă altcumva, atunci Dumnezeu să-l apere.

Se duse la uşă şi o descuie. Mutându-l pe Danny pe umăr, o deschise şi ieşi pe hol.

― Jack? strigă ea pe un ton încordat, dar nu primi nici un răspuns.

Cu îngrijorare crescândă, se îndreptă spre scară. Dar Jack nu mai era acolo. Şi cum stătea pe palier, întrebându-se ce să facă în continuare, auzi cântecul care venea spre ea de la parter, profund, mânios, satiric, amar:

"Rostogoleste-mă

În pajiştea cu trifoi

Rostogoleste-mă, culcă-mă şi fă-o din nou ".

Vocea lui o înfricoşă şi mai mult decât tăcerea lui, dar nu exista o altă soluţie. Începu să coboare scările.