Stephen King Somnul raţiunii naşte monştri

47. Danny
Era ora trei, după-amiaza unei zile foarte, foarte lungi.

Stăteau aşezaţi pe patul mare din cameră. Danny învârtea în mâini Volkswagenul violet cu şoferul cu chip de monstru care ieşea prin capotă.

Auziseră bătăile tăticului în uşă când au traversat holul, izbiturile şi vocea lui, aspră şi sălbatică în mânia ei îngrozitoare, dar cumva neconvingătoare, revărsând ameninţări, revărsând înjurături, promiţându-le amîndorura că vor trăi să regrete clipa când l-au trădat, după ce şi-a dat aproape duhul slugărind pentru ei atâţia ani în şir.

Danny a crezut că nu vor mai putea să-l audă de sus, dar furia sa asurzitoare pătrundea cu claritate până la ei prin tunelul "chelnerului invizibil". Mămica era palidă şi avea nişte vânătăi maronii oribile pe gât, acolo unde tăticul o apucase încercând să...

Tot răsucea în mâini maşinuţa, premiul pe care i-l dăduse tăticul pentru că-şi învăţase lecţiile de citire.

("...unde tăticul o apucase încercând să o îmbrăţişeze prea strâns.")

Mămica pusese un disc plin de zgârieturi, trompete şi flaute. Îi aruncă un surâs obosit. Încercă şi el să-i răspundă cu un zâmbet, dar nu reuşi. Chiar cu volumul dat la maxim, încă i se mai părea că-l aude pe tăticul său strigând la ei şi lovind în uşa de la cămară, ca un animal închis în cuşcă la grădina zoologica.

Dar dacă tăticul o să aibă nevoie să meargă la baie? Ce o să facă atunci?

Danny începu să plângă.

Imediat, Wendy micşoră volumul patefonului, îl luă în braţe şi începu să-l legene.

― Danny, dragostea mea, o să fie bine. O să fie bine. Dacă domnul Hallorann nu ţi-a primit mesajul, o să apară altcineva. De îndată ce se termina furtuna. Oricum, până atunci nu poate să ajungă nimeni până aici. Nici domnul Halîorann, nici altcineva. Dar când se potoleşte furtuna, totul o să fie iar în ordine. O să plecăm de aici. Şi ştii ce o să facem la primăvară? Toţi trei?

Danny scutură din cap, ţinându-l încă strâns lipit de pieptul-ei. Nu ştia. I se părea că primăvara nu va mai veni niciodată.

― O să ne ducem la pescuit. O să închiriem o barcă şi o să ne ducem la pescuit, aşa cum am făcut anul trecut la lacul Chatterton. Tu şi cu mine şi cu tăticul tău. Şi poate că o să prinzi un biban pe care să-l prăjim pentru cină. Sau poate că nu o să prindem nimic, dar sigur că o să ne distrăm de minune.

― Te iubesc, mămico, spuse el şi o îmbrăţişă.

― O, Danny, şi eu te iubesc.

Afară, vântul gemea şi striga din toate puterile.

Pe la patru şi jumătate, tocmai când lumina zilei începuse să scadă, ţipetele au încetat.

Căzuseră amândoi într-un somn superficial, agitat, Wendy ţinându-l încă pe Danny în braţe. Ea nu se trezi. Însă Danny da. Cumva, tăcerea părea a fi mai rea, mai înspăimântătoare decât strigătele şi loviturile în uşa solidă a cămării. Tăticul adormise din nou? Sau era mort? Sau ce?

("A reuşit să iasă?")

Cincisprezece minute mai târziu, tăcerea a fost întreruptă de un zornăit metalic. Se auzi apoi un huruit greoi şi, după aceea, un zumzet mecanic. Wendy se trezi cu un ţipăt.

Ascensorul funcţiona iarăşi.

Îl ascultară, cu ochii larg deschişi, ţinându-se strâns în braţe. Urca de la un etaj la altul, grilajul zornăia, uşa de metal se trântea cu putere. Se auzeau hohote de râs, strigăte de beţivi, din când în când ţipete, sunete de sticle sparte.

De jur împrejurul lor, Hotelul Overlook revenea la viaţă.


48. Jack
Stătea aşezat pe duşumeaua cămării, cu picioarele întinse, privind ţintă uşa. Între picioare ţinea o cutie cu biscuiţi. Mânca biscuiţii unul câte unul, fără să le simtă gustul; îi mânca pur şi simplu pentru că trebuia să mănânce ceva. Când va reuşi să iasă de aici va avea nevoie de forţă. Va avea nevoie de toată forţa sa.

În acest moment se gândi că nu se simţise atât de nenorocit niciodată în toată viaţa lui. Mintea şi trupul îi alcătuiau un portret al durerii scris cu litere mari. Îl durea îngrozitor de tare capul, simţea pulsul dezgustător al mahmurelii. Şi simptomele colaterale se aflau la locul lor: gustul pe care îl simţea în gură îl făcu să creadă că înghiţise o greblă pentru strâns bălegarul, urechile îi ţiuiau, inima îi bătea surd, cu lovituri de tobă africană. În plus, îl dureau îngrozitor de tare umerii în urma izbiturilor în uşă, iar gâtul îi părea a fi carne vie, jupuit de zbieretele sale inutile. Îşi tăiase mâna dreaptă în broasca uşii.

Însă atunci când va reuşi să iasă de aici, avea de gând să tragă nişte şuturi zdravene în fundurile unora.

Ronţăia biscuiţii unul câte unul, refuzând să cedeze în faţa stomacului său nenorocit, care voia să vomite tot. Îşi aminti de pastilele de Excedrin pe care le avea în buzunar, dar se hotărî să mai aştepte puţin până i se va linişti stomacul. Nu avea nici un rost să încerce să înghită un analgezic dacă tot îl va vărsa. Trebuie să-ţi foloseşti creierul. Faimosul creier al lui Jack Torrance. Nu eşti tu tipul ăla care a încercat pe vremuri să-şi câştige pâinea de pe urma inteligenţei sale? Jack Torrance, cel mai bine vândut scriitor. Jack Torrance, dramaturgul ovaţionat şi câştigător al Premiului oferit de Clubul Criticilor din New York! Jack Torrance, om de litere, filozof stimat, câştigător al Premiului Pulitzer la vârsta de şaptezeci de ani pentru cartea sa de amintiri, scrisă pe un ton acerb, Viaţa mea în secolul al douăzecilea. Toate rahaturile astea se rezumă la expresia: "a trăi de pe urma inteligenţei tale".

A trăi de pe urma inteligenţei tale înseamnă să ştii întotdeauna unde se află viespile.

Îşi băgă alt biscuit în gură şi-l sfărâmă între dinţi.

Totul se rezuma, credea el, la faptul că ei nu au avut încredere. La faptul că nu au crezut că el ştia ce e mai bine şi cum se poate realiza acest bine. Soţia lui încercase să-i ia locul, întâi cu mijloace necinstite

(mă rog, într-un fel)

apoi prin mijloace murdare. În clipa când aluziile ei mărunte şi obiecţiile ei scâncite au fost înfrânte de argumentele sale, pline de bun simţ şi judecată, a încercat să-l monteze pe băiat împotriva lui, a încercat să-l omoare cu o sticlă şi după aia l-a încuiat; din toate locurile din lume, s-a găsit să-l încuie tocmai în afurisita asta de cămară!

Şi totuşi, mai auzea o voce micuţă care îl bătea la cap:

("Da, însă de unde a apărut băutura? Nu e asta problema principală? Ştii ce se întâmplă atunci când bei, ştii din propria-ţi experienţă amară. Când bei, îţi pierzi minţile.")

Aruncă cutia cu biscuiţi în perete. Biscuiţii se împrăştiară peste un raft cu conserve şi apoi se risipiră pe jos. Privi cutia, îşi şterse buzele cu mâna şi se uită la ceas. Era aproape şase şi jumătate. Stătea aici de ore întregi. Nevastă-sa îl încuiase aici şi el stătea aici de ore întregi.

Se simţea în stare acum să-şi înţeleagă şi să-şi compătimească tatăl.

Îşi dădu seama acum că nu se întrebase niciodată ce anume îl împinsese pe tatăl său să se apuce de băutură. Şi cinstit, acum... când ajungeai la fondul problemei... nu-i aşa că pricepeai că principalul vinovat era femeia aia cu care era însurat? O cârpă, un burete, o muiere limfatică ce îşi târşea în permanenţă picioarele prin casă, tăcută, purtând întipărită pe chip o expresie de martiraj dictat de o soartă vitregă. L-a legat ea pe tatăl lui cu un lanţ cu ghiulea la capăt? Nu, nu un lanţ cu ghiulea. Nu a încercat niciodată în mod evident să-l transforme pe tatăl lui într-un prizonier, aşa cum încercase Wendy cu el. În cazul tatălui lui Jack, probabil că situaţia semăna mai mult cu destinul lui McTeague, dentisul din romanul lui Frank Norris: încătuşat de un mort în deşert. Moartă din punct de vedere mental şi spiritual, mama lui fusese prinsă cu cătuşe de tatăl lui prin căsătorie. Şi totuşi tatăl său încercase să facă bine în viaţă, în timp ce-i târa după sine cadavrul intrat în putrefacţie. A încercat să crească patru copii, să-i facă să deosebească binele de rău, să-i facă să înţeleagă disciplina şi, mai presus de toate, să-i înveţe să-şi respecte tatăl.

Ei bine, toţi au fost nişte nerecunoscători, toţi, inclusiv el însuşi. Şi acum plătea pentru asta; propriul său fiu se dovedise a fi ingrat. Dar mai era o speranţă. Va ieşi cumva de aici. Îi va pedepsi pe amândoi, amarnic îi va pedepsi. Îi va da un exemplu lui Danny, astfel că atunci când va fi mare, va fi o clipă când Danny va şti mai bine ce trebuie să facă decât a ştiut el.

Îşi aminti de ziua aceea de duminică, la masa, când tatăl său a bătut-o cu bastonul pe mama sa... cât de îngroziţi au fost cu toţii, el şi fraţii lui. Acum înţelegea că fusese ceva mai mult decât necesar, că tatăl său s-a prefăcut numai că era beat, că toate simţurile îi fuseseră treze şi agere tot timpul, pândind cel mai mic semn al lipsei de respect.

Jack se târî în patru labe după biscuiţi şi se apucă să-i ronţăie din nou, aşezat acum lângă uşa pe care femeia trădătoare şi vicleană o zăvorâse. Se întreba ce anume văzuse tatăl său şi cum o păcălise cu jocul lui. S-a strâmbat batjocoritor la el? I-a dat cu tifla? A scos limba la el? A făcut gesturi obscene cu degetele? Sau s-a uitat numai la el cu insolenţă şi aroganţă, convinsă fiind că era mult prea tâmpit de băutură ca să o poată vedea? Orice ar fi fost, o prinsese şi a pedepsit-o cu asprime. Şi acum, după douăzeci de ani, putea în cele din urmă să aprecieze înţelepciunea tatălui său.

Desigur că puteai să argumentezi că tatăl lui fusese un idiot când se căsătorise cu o astfel de femeie, când se legase de un cadavru... un cadavru lipsit de orice urmă de respect. Dar când tinerii se căsătoresc în pripă, au toată viaţa la dispoziţie să se căiască. Şi poate că şi tatăl tatălui său se căsătorise cu acelaşi tip de femeie, astfel încât, împins de subconştient, tatăl lui Jack se însurase şi el cu una, aşa cum făcuse şi Jack însuşi. Numai că nevasta lui, în loc să fie mulţumită cu rolul pasiv de a fi distrus o carieră şi mutilat o alta, optase pentru sarcina activă şi veninoasă de a încerca să-i spulbere şi cea mai bună ocazie: aceea de a deveni membru al personalului hotelului Ovetlook şi, poate, de a urca... cu timpul, toată ierarhia până la funcţia de director. Încercă să i-l ia pe Danny, şi Danny era biletul lui de intrare. Asta era o prostie, bineînţeles, ― de ce să-l vrea pe fiu, când îl putea avea pe tată ― dar patronii aveau deseori idei fistichii şi aceasta era condiţia care i se pusese.

N-avea de gând să încerce să discute cu ea, îşi dădea seama acum. Încercase să discute cu ea, calm şi raţional, în Salonul Colorado, şi ea a refuzat să-l asculte, l-a lovit în cap cu o sticlă. Dar vor mai avea ocazia să stea de vorbă, şi încă foarte curând. O să iasă de aici.

Dintr-o dată îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile. Undeva, cineva cânta un boogie-woogie la pian şi se auzeau oameni care râdeau şi băteau din palme în ritmul muzicii. Sunetele erau înăbuşite de uşa groasă din lemn, dar pătrundeau totuşi destul de clare până la el. Cântecul era "There'll Be a Hot Time în the Old Town Tonight".

Încleştă pumnii neajutorat. A trebuit să se înfrâneze ca să nu înceapă iar să lovească în uşă. Petrecerea începuse din nou. Băutura curgea în valuri. Pe undeva pe acolo, dansând cu altcineva, era şi fata care-i înnebunise simţurile când o simţise goală sub rochia albă din mătase.

― O să plătiţi pentru asta! urlă el. Fir-aţi ai dracului, o să plătiţi! O să vă luaţi doctoria pentru asta, vă asigur! O să...

― Ei, ei, spuse o voce blândă chiar lângă uşă. Nu trebuie să ţipaţi aşa. Vă aud foarte bine.

Jack ţâşni în picioare.

― Grady? Tu eşti?

― Da, domnule. Într-adevăr, eu sunt. Se pare că sunteţi încuiat înăuntru.

― Scoate-mă de aici, Grady. Repede.

― Înţeleg că nu v-aţi ocupat deloc de problema pe care am discutat-o. Corectarea comportamentului soţiei şi fiului dumneavoastră.

― Ei m-au încuiat aici. Trage zăvorul, pentru numele lui Dumnezeu!

― Le-aţi permis să vă încuie în cămară?

Vocea lui Grady înregistră o surpriză uriaşă, atenuată doar prin buna lui creştere.

― Vai de mine. O femeie pe jumătate cât dumneavoastră şi un băieţel. Nu prea este o dovadă că aţi avea stofă de conducător, nu credeţi?

În reţeaua de vene din tâmpla dreaptă a lui Jack, pulsul începuse să zvâcnească sălbatic.

― Scoate-mă de aici, Grady. O să-i aranjez eu.

― Oare aşa o să faceţi, domnule? Mă întreb.

Surpriza manierată a fost înlocuită cu un ton de regret manierat.

― Îmi pare nespus de rău, dar mă îndoiesc. Eu ― şi ceilalţi am ajuns la concluzia că nu puneţi suflet în aceste acţiuni, domnule. Că nu aveţi... tăria să o faceţi.

― Ba da! strigă Jack. Ba da, jur!

― O să ni-l aduceţi pe fiul dumneavoastră?

― Da! Da!

― Soţia dumneavoastră o să se opună din toate puterile, domnule Torrance. Şi pare că este... mai puternică decât ne-am închipuit noi. Este întrucâtva mai ingenioasă decât credeam. În orice caz, se pare că v-a întrecut.

Grady îşi înăbuşi hohotul de râs.

― Domnule Torrance, poate că ar fi fost mai bine să ne fi ocupat noi de ea de la bun început.

― O să-l aduc, jur! spuse Jack.

Îşi lipise obrazul de uşă. Transpiraţia îi şiroia pe faţă.

― N-o să se opună. Jur că n-o să se opună. N-o să fie în stare! insistă el.

― Mă tem că va trebui să o ucideţi, spuse Grady cu răceală.

― Voi face ceea ce va trebui să fac. Dar scoate-mă de aici.

― Vă daţi cuvântul de onoare, domnule?

― Cuvântul, promisiunea, jurământul, orice dracu' vrei. Numai să...

Se auzi un zgomot sec când zăvorul a fost tras. Uşa se deschise un centimetru. Jack îşi opri vorbele şi respiraţia. Pentru o clipă simţi că moartea însăşi aştepta în faţa uşii.

Dar sentimentul acesta dispăru repede.

Şopti:

― Mulţumesc, Grady. Jur că n-o să regreţi. Jur.

Nu primi nici un răspuns. Îşi dădu brusc seama că încetaseră toate sunetele, cu excepţia urletelor reci ale vântului de afară.

Deschise uşa de la cămară; balamalele scârţâiră încetişor.

Bucătaria era pustie. Grady dispăruse. Totul era nemişcat şi îngheţat sub privirea albă şi rece a becurilor fluorescente. Ochii i se opriră asupra planşetei pe care obişnuiau să mănânce.

Acolo se afla un pahar, o sticlă mică, plină cu gin şi un vas de plastic cu măsline.

Sprijinit de planşetă era unul din ciocanele de crichet din magazia cu unelte.

Îl privi timp îndelungat.

Şi apoi o voce, mult mai gravă şi mult mai puternică decât a lui Grady, se auzi de undeva, de pretutindeni... dinlăuntrul său:

("Ţineţi-vă promisiunea, domnule Torrance.")

― Aşa voi face, spuse el.

Sesiză slugărnicia din propria-i voce, dar era incapabil s-o controleze.

― Aşa voi face.

Se îndreptă spre planşetă şi apucă mânerul ciocanului.

Îl ridică.

Îl roti.

Ciocanul despică aerul, şuierând veninos.

Jack Torrance începu să zâmbească.

49. Hallorann urcă muntele
Era ora două şi un sfert după-amiază şi nu mai avea nici trei mile până la Estes Park, când ieşi de pe şosea.

Acolo sus, zăpada cădea mai deasă şi cu mai multă furie decât văzuse vreodată Hallorann (ceea ce probabil că nu era mare lucru, deoarece Haliorann încercase să vadă cât mai putină zăpadă în tot cursul vieţii sale) iar vântul puternic bătea în rafale capricioase ― când din vest, când ocolind prin nord, împroşcând nori de zăpadă pe parbriz, făcându-l să-şi dea seama înfiorat, pentru a nu ştiu câta oară, că dacă lua greşit o curbă putea să se prăbuşească în gol după două sute de metri. Toată situaţia era mult înrăutăţită de statutul său de amator în ceea ce privea condusul unei maşini pe timp de iarnă. Îl speria faptul că linia continuă de pe şosea era îngropată sub zăpadă şi îl speriau rafalele sălbatice de vânt, care pur şi simplu făceau ca Buickul să se învârtească pe loc. Îl mai speriau şi semnele de pe marginea şoselei, care erau aproape toate acoperite cu zăpadă şi puteai la fel de bine să dai cu banul ca să hotărăşti dacă drumul o lua la dreapta sau la stânga prin acest uriaş ecran alb de cinematograf. Ei da, îi era tare frică. De când ieşise din Boulder i se scurgea o transpiraţie rece pe spate şi se purta cu pedala de acceleraţie şi cu cea de frână cu atât de multă grijă, de parcă ar fi fost nişte delicate vase de porţelan din vremea dinastiei Ming. În pauzele dintre melodiile rock'n'roll care se transmiteau la radio, crainicul îi ruga insistent pe automobilişti să nu se încumete pe şosele şi, mai ales, în nici un caz să nu încerce să urce munţii, pentru că drumurile erau blocate şi extrem de periculoase. Fuseseră relatate zeci de accidente minore şi două mai grave: un grup de schiori într-un microbuz şi o familie care se îndrepta spre Albuquerque prin Sangre de Cristo Mountains. Scorul combinat al celor două cazuri suna astfel: patru morţi şi cinci răniţi. "Aşa că nu ieşiţi din casă. Mai bine ascultaţi muzica pe care o transmite postul nostru de radio", încheie vesel crainicul şi apoi spori chinurile lui Hallorann punând în undă melodia "Seasons în the Sun". "We had joy, we had fun, we had..." turuia fericit Terry Jacks, iar Hallorann închise aparatul cu un gest brutal, ştiind că îi va da drumul din nou peste cinci minute. Indiferent cât de tâmpite erau cântecele, tot era mai bine decât să călătorească singur prin nebunia asta albă.

("Recunoaşte. Negrul ăsta are un morcov vârât în fundul lui ca smoala.")

Nici măcar nu era nostim. Ar fi putut să renunţe chiar înainte de a ieşi din Boulder, dacă nu ar fi fost convins că băiatul avea necazuri foarte mari. Chiar şi acum o voce mică, venită de undeva din fundul capului ― mai degrabă vocea judecăţii decât vocea laşităţii, gândi el ― îi spunea să se oprească la un motel din Eestes Park, să petreacă noaptea acolo şi să aştepte ca plugurile să înlăture măcar zăpada de pe mijlocul şoselei. Vocea îi amintea de aterizarea extrem de dură a avionului pe aeroportul din Stapleton, de strângerea de inimă pe care a simţit-o la gândul că o să se prăbuşească şi că o să-şi ducă pasagerii la porţile iadului şi nu la Poarta 39. Dar raţiunea nu a fost în stare să ţină piept convingerii că avea o obligaţie faţă de băiat. Astăzi era ziua. Furtuna de zăpadă era ghinionul său. Va trebui să o înfrunte. Şi se temea că dacă nu făcea asta, ar fi putut avea de înfruntat ceva mult mai rău în visele sale.

Izbucni o altă rafală năpraznică de vânt, din nord-est de data aceasta, şi din nou nu mai era în stare să vadă conturul vag al munţilor şi nici măcar marginile şoselei. Mergea printr-un vid alb.

Şi atunci luminile plugului de zăpadă apărură fantomatic, de nicăieri, aţintite în jos asupra lui şi, spre groaza sa, îşi dădu seama că, în loc să meargă pe margine, botul Buickului era îndreptat chiar între cele două faruri uriaşe. Plugul îşi putea permite să circule pe mijlocul şoselei, iar Hallorann se abătuse de la direcţia sa.

Urletul cumplit scos de motorul diesel al plugului acoperi mugetul vântului şi apoi se auzi sunetul sirenei, dur, prelung, asurzitor.

Testiculele lui Hallorann se transformară în doi săculeţi mototoliţi, plini cu ace de gheaţă. Intestinele îi deveniră gelatinoase.

Prin albul din faţă se contura acum o formă colorată, ceva portocaliu, acoperit cu zăpadă. Vedea deja cabina înălţată şi reuşi chiar să întrezărească silueta şoferului care gesticula disperat în spatele parbrizului cu un singur ştergător. Mai vedea şi lamele plugului care împroşcau şi mai multă zăpadă pe parapetul din stânga drumului.

HAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA! mugi indignată sirena.

Apăsă cu putere pedala de acceleraţie, de parcă ar fi vrut să strivească sub talpă o insectă oribilă, şi Buickul se repezi înainte şi la dreapta. Acolo nu era nici un parapet; plugurile împingeau zăpada direct în prăpastie.

("Prăpastia, o, da, prăpastia...")

Lamele plugului, cu trei metri mai înalte decât Buickul său, trecură prin stânga lui Hallorann, la nici cinci centimetri distanţă. Hallorann a crezut că impactul era inevitabil. Şi atunci o rugăciune, care era pe jumătate un fel de scuză nedesluşită către băiat, îi flutură prin gânduri ca o cârpă zdrenţuită.

Apoi plugul îl depăşi şi nu mai văzu decât luminile lui albastre sclipind în oglinda retrovizoare.

Răsuci mult la stânga, însă nu se întâmplă nimic. Începuse să alunece, Buickul plutind acum ca într-un vis spre buza prăpastiei, împroşcând valuri de zăpadă de sub apărătoarea de noroi.

Răsuci volanul în sens invers, în direcţia de alunecare, şi maşina începu să salte.

Speriat de-a binelea acum, apăsă tare frâna şi apoi simţi o izbitură puternică. În faţa lui drumul dispăruse... se uita în hăul fără fund în care zăpada se învolbura în vârtejuri, iar formele vagi, verzi-cenuşii ale pinilor se întrezăreau mult prea departe şi mult prea jos.

("Mă prăbuşesc Maică Precistă mă prăbuşesc")

Şi în clipa aceea maşina se opri, aplecată în bot într-un ungni de treizeci de grade, cu roţile din spate aproape ridicate de pe sol. Când Hallorann încercă să treacă în marşarier, roţile se învârtiră în gol disperate, neajutorate. Inima lui execută un solo la baterie.

Coborî din maşină ― coborî din maşină cu foarte mare atenţie ― şi ocoli Buickul.

Se opri, privind neputincios roţile din spate, când auzi o voce veselă:

― Salut, omule. Trebuie că te-ai udat tot.

Se întoarse şi văzu plugul oprit mai jos pe drum, învăluit în ninsoarea albă, lăsând să se întrevadă numai ţeava de eşapament mare şi neagră şi luminile albastre care se învârteau deasupra. Şoferul stătea chiar în spatele lui, îmbrăcat într-o haină lungă, îmblănită, cu o manta impermeabilă deasupra. O şapcă cu dungi albe şi albastre îi stătea cocoţată în vârful capului şi Hallorann nu înţelegea cum de nu o dobora vântul.

("Clei. Sigur, mai mult ca sigur că trebuie să fie lipită cu clei.")

― Salut, spuse. Poţi să mă tractezi înapoi pe drum?

― O, cred că da, răspunse conducătorul plugului. Ce dracu' faci aici, dom'le? E calea cea mai sigură să-ţi frângi gâtul.

― Am o treabă urgentă.

― Nimic nu este chiar atât de urgent, spuse şoferul încet şi cu blândeţe, de parcă s-ar fi adresat unui handicapat. Dacă ai fi avut un pic mai multă viteză, nimeni nu te-ar fi putut scoate la lumină până de Ziua Păcălelilor. Nu eşti de prin părţile astea, nu-i aşa?

― Nu. Şi nici n-aş fi aici dacă treburile mele nu ar fi atât de urgente.

― Aşa zici?

Şoferul îşi schimbă poziţia, devenind mult mai prietenos, de parca ar fi stat la taifas pe o terasă şi nu în mijlocul viscolului, înconjuraţi de hohotele şi urletele vântului, cu maşina lui Hallorann alături, în echilibru precar, la mai mult de două sute de metri deasupra vârfurilor copacilor.

― Încotro? Estes?

― Nu, merg la Hotelul Overlook, spuse Hallorann. E puţin mai sus de Sidewinder...

Dar şoferul clătină din cap cu tristeţe.

― Cred că ştiu destul de bine unde se află locul ăsta, zise. Dom'le n-o să ajungi la bătrânul Overlook. Drumurile alea afursite dintre Estes Park şi Sidewinder sunt mai ceva ca-n iad. Zăpada se adună la loc în spatele plugurilor, indiferent cât de tare ne străduim s-o dăm la o parte. Sunt troiene acolo de vreo trei-patru metri, chiar în mijlocul şoselei. Şi chiar dacă, să zicem că prin cine ştie ce minune ajungi la Sidewinder, acolo drumul e închis până la Buckland, Utah. Nici vorbă.

Clătină din nou capul.

― N-o să reuşeşti, dom'le. N-ai cum.

― Trebuie să încerc, spuse Hallorann apelând la ultimele rezerve de răbdare pe care le mai avea ca să-şi păstreze vocea calmă. E un băiat acolo...

― Băiat? Da' de unde. Hotelul e închis de la sfârşitul lui septembrie. N-au nici o şansă să-l ţină deschis. Sunt prea multe furtuni nenorocite ca asta pe acolo.

― Este fiul îngrijitorului. Are necazuri mari.

― De unde ştii?

Răbdarea îi explodă.

― Pentru numele lui Dumnezeu, ai de gând să stai aici tot restul zilei şi să dai din fălci la mine? Ştiu! Ştiu! Ai de gând să mă tragi înapoi pe şosea sau nu?

― Ia uite ce supărăcios este! observă şoferul, nu din cale afară de impresionat. Sigur, urcă-te la loc. Am un lanţ în cabină.

Hallorann se urcă la volan, tremurând acum din tot corpul în urma reacţiei întârziate. Mâinile îi erau amorţite aproape până la os. Uitase să-şi ia mănuşile.

Plugul ajunse până în spatele Buickului şi îl văzu pe şofer coborând cu un lanţ lung. Hallorann deschise portiera şi strigă:

― Ce să fac să te ajut?

― Nu-mi sta în cale, atâta tot, răspunse şoferul. Suntem gata cât ai bate din palme.

Şi aşa a fost. Caroseria Buickului fu scuturată de un spasm când lanţul se întinse şi, o secundă mai târziu, maşina se afla iar pe şosea, cu botul îndreptat spre Estes Park. Şoferul plugului ciocăni în parbriz. Hallorann coborî geamul.

― Mulţumesc, spuse. Iartă-mă că am ţipat la tine.

― Au ţipat şi alţii înaintea ta, rânji şoferul. Cred că eşti cam încordat. Ia astea.

Aruncă în poala lui Hallorann o pereche de mănuşi albastre, groase, din lână.

― O să ai nevoie de ele. E frig acolo unde te duci. Poartă-le, dacă nu vrei să-ţi petreci tot restul vieţii scobindu-te în nas cu un cârlig. Şi trimite-mi-le înapoi. Le-a tricotat nevastă-mea şi ţin mult la ele. Numele şi adresa sunt cusute în căptuşeală. Că veni vorba, eu sunt Howard Cottrell. Trimite-le înapoi când nu mai ai nevoie de ele. Şi ai grijă să plăteşti toate taxele poştale.

― În regulă, zise Hallorann. Mulţumesc mult de tot.

― Ai grijă. Te-aş duce chiar eu acolo, dar sunt ocupat ca o pisică încurcată într-un ghem încâlcit de corzi de chitară.

― În ordine. Mulţumesc din nou.

Era pe punctul să ridice geamul, când Cottrell îl opri.

― Când ajungi la Sidewinder, dacă ajungi la Sidewinder, du-te la garajul lui Durkin. E chiar lângă bibliotecă. N-ai cum să nu-l găseşti. Întreabă de Larry Durkin. Spune-i că te-a trimis Howie Cottrell şi că vrei să închiriezi unul din snowmobilurile lui. Spune-i de mine şi arată-i mănuşile, şi o să ţi-l dea ieftin.

― Mulţumesc, spuse Hallorann.

Cottrell clătină din cap.

― Ciudat. Nu există nici o posibilitate ca tu să fi ştiut că a dat cineva de belea la Overlook... mai mult ca sigur că telefonul nu funcţionează. Dar te cred. Am nişte senzaţii câteodată...

Hallorann îl aprobă.

― Şi eu am. Câteodată.

― Mda. Ştiu că ai. Dar fii prudent.

― O să fiu.

Cottrell dispăru în întunericul învolburat, cu şapca aşezată tot ştrengăreşte pe vârful capului, după ce-i mai făcu un semn cu mâna. Hallorann îşi reluă drumul. În urmă, Howard Cottrell acţionă sirena o ultima oară, ca pentru a-i ura noroc, deşi nu era nevoie; Hallorann îl simţi cum îi doreşte numai bine.

Asta înseamnă două străluciri într-o zi, gândi el, şi asta ar trebui să fie semn bun. Numai că nu avea încredere în semne, fie ele bune sau rele. Şi chiar faptul că întâlnise doi oameni care străluceau într-o singura zi (când de obicei dădea peste mai mult de patru sau cinci într-un an întreg) s-ar fi putut să nu semnifice nimic. Sentimentul acela de finalitate, sentimentul

("că evenimentele s-au condensat")

pe care nu-l putea defini complet, nu-l părăsise încă. Era...

Atunci Buickul şi-a manifestat dorinţa să alunece într-o parte, în timp ce lua o curbă, şi Hallorann îl puse din nou pe direcţie, abia îndrăznind să respire. Deschise din nou radioul. Cânta Aretha, şi Aretha era minunată. Oricând ar fi bucuros să-şi petreacă o noapte cu ea în Buickul închiriat de la compania Hertz.

O altă rafală de vânt lovi maşina, făcând-o să se legene şi să se răsucească. Hallorann înjură şi se aplecă şi mai încordat asupra volanului. Aretha îşi terminase cântecul şi acum crainicul îl anunţa că a călători în ziua aceea cu maşina era cel mai bun mijloc de a te sinucide.

Cu o mişcare bruscă, Hallorann închise aparatul.

A reuşit să ajungă la Sidewinder, deşi a făcut patru ore şi jumătate pe drum de la Estes Park. Era deja întuneric, dar furtuna nu dădea nici un semn că ar slăbi din intensitate. A trebuit să oprească de două ori în faţa unor nămeţi înalţi cât maşina şi a aşteptat plugurile care să-i dea la o parte. La una din aceste opriri, plugul a venit pe banda lui şi iar a scăpat ca prin urechile acului. Şoferul plugului l-a evitat în ultima clipă, n-a coborât ca să-l ia la întrebări, dar i-a oferit unul din gesturile acelea pe care îl recunoaşte orice american trecut de zece ani; şi nu era vorba de semnul păcii.

Cu cât se apropia mai mult de Overlook, sentimentul că trebuie să se grăbească devenea tot mai acut. Îşi cerceta în permanentă ceasul de la mână. Limbile de pe cadran parcă zburau.

La zece minute după ce începuse să urce coasta muntelui, a trecut pe lângă două plăci indicatoare. Vântul puternic le curăţase de zăpadă şi a putut să citească ce era scris pe ele. SIDEWINDER 10, spunea primul. Al doilea: DRUM ÎNCHIS PE DISTANŢĂ DE 12 MILE PE TIMP DE IARNĂ.

― Larry Durkin, mormăi Hallorann.

Chipul său întunecat era tras şi încordat, în licărirea verzuie a aparatelor de pe bordul maşinii. Era sase şi zece.

― Garajul de lângă bibliotecă. Larry...

Atunci l-a lovit cu toată puterea mirosul de portocale şi forţa gândului, dur, plin de ură, ucigaş:

("CARĂ-TE DE AICI NEGROTEI ÎMPUŢIT. CE SE ÎNTÂMPLĂ AICI NU E TREABA TA CIOARĂ CARĂ-TE SAU TE OMORÂM TE SPÂNZURĂM DE UN COPAC CIOARĂ AFURISITĂ ŞI DUPĂ AIA ÎŢI ARDEM CADAVRUL, ASTA FACEM NOI CU CIORILE AŞA CĂ FĂ STÂNGA-MPREJUR CHIAR ACUM")

Hallorann scoase un strigăt puternic în spaţiul strâmt al maşinii. Mesajul nu ajunsese la el în cuvinte, ci printr-o serie de imagini ca dintr-o şaradă care i-au fost îndesate în cap cu o forţă înspăimântătoare. Îşi luă mâinile de pe volan ca să încerce să le gonească.

Atunci maşina izbi în plin parapetul, reveni pe şosea, se răsuci 180 de grade şi se opri. Roţile din spate se învârteau în gol.

Hallorann opri motorul şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Nu a plâns, a hohotit numai. Pieptul i se mişca convulsiv. Era conştient că dacă explozia l-ar fi prins pe o porţiune de drum fără parapet pe margine, ar fi fost mort acum. Poate că ăsta fusese planul. Şi s-ar putea să-l lovească iarăşi, în orice clipă. Va trebui să se apere. Se înconjură cu o forţa roşie, o imensă putere care s-ar fi putut să fie amintirea. Se cufundă în instincte.

Îşi luă mâinile de la ochi şi privi prudent înjur. Nimic. Dacă încerca ceva să-l sperie din nou, nu mai putea pătrunde. Era baricadat.

Asta se întâmplase şi cu băiatul? Doamne, Dumnezeule, asta se întâmplase şi cu băiatul?

Din toate imaginile, cea care îl neliniştea cel mai mult era acel sunet plat, ca un ciocan care loveşte o bucată de brânză. Ce voia să însemne oare?

("Isuse, nu băieţelul, Isuse, te rog.")

Porni motorul. Roţile se învârtiră, prinseră zăpada, se învârtiră iar şi se mişcară de pe loc. Buickul începu să ruleze, farurile sale luminând slab prin furtuna de zăpadă. Se uită la ceas. Aproape şase şi jumătate. Şi începea să simtă că într-adevăr era foarte târziu.