Stephen King Somnul raţiunii naşte monştri

52. Wendy şi Jack
Wendy îndrăzni să mai arunce o privire în spate. Jack tocmai urca a şasea treaptă, agăţându-se, ca şi ea, de balustradă, încă mai avea gura strâmbată într-un rictus şi prin acest rânjet sângele negru şi vâscos se scurgea încet şi i se prelingea pe bărbie. Buzele schimonosite îi dezveleau dinţii.

― O să-ţi împrăştii creierii pe pereţi. O să ţi-i zdrobesc şi o să ţi-i împrăştii pe pereţi.

Cu un efort cumplit mai urcă încă o treaptă.

Panica o stimula şi îi mai trecu puţin durerea pe care o simţea în partea dreaptă. Începu să urce cât de repede era în stare, apucându-se convulsiv de balustradă, fără să mai ţină seama de suferinţa pe care i-o provoca fiecare mişcare. Ajunsă pe ultima treaptă, mai privi o dată în urmă.

În loc să-şi piardă puterile, Jack părea mai degrabă că prinde forţe noi. Era la numai patru trepte distanţă, măsurând spaţiul care îl despărţea de ea cu ciocanul de crichet pe care îl ţinea în mâna stângă, în timp ce cu dreapta se sprijinea de balustradă.

― Sunt chiar în spatele tău, gâfâi el prin rânjetul însângerat, de parcă i-ar fi citit gândurile.

― Chiar în spatele tău, căţea. Cu doctoria pentru tine. Cu doctoria pentru tine.

O luă la fugă împleticindu-se pe coridorul principal.

Uşa unei camere se deschise brusc şi îi răsări în faţă un bărbat cu o mască verde de vampir.

― Minunată petrecere, nu-i aşa? îi strigă acesta în ureche şi aruncă asupra ei un pumn de confetti şi serpentine.

Apoi, bărbatul cu mască de vampir scoase un fel de cotcodăcit amuzat şi intră înapoi în cameră, trântind uşa. Ea se prăbuşi pe covor. Simţea că partea dreaptă a corpului mai avea puţin şi exploda din cauza durerii atroce, şi se lupta disperată împotriva norilor negri ai leşinului care se îndreptau ameninţători spre ea. Ca prin vis, auzi cum ascensorul începuse iarăşi să funcţioneze şi, sub degetele ei chircite, i se părea că modelul covorului începuse să se mişte, legănându-se ca lianele într-o junglă.

Ciocanul lovi peretele în spatele ei şi ea se aruncă înainte, suspinând. Privi peste umăr şi văzu cum Jack se împiedică, îşi pierde echilibrul şi mai loveşte o dată cu ciocanul, chiar înainte ca şi el să se prăbuşească, împroşcând covorul cu sânge.

Capul ciocanului o lovi chiar între omoplaţi şi, timp de o secundă, durerea a fost atât de cumplită, că doar se zvârcoli, încleştând şi descleştând convulsiv pumnii. I se păruse că a auzit clar cum ceva dinăuntrul ei s-a rupt şi câteva clipe a fost cuprinsă de o detaşare ciudată, de parcă ar fi observat lucrurile din jurul ei printr-o perdea de nori.

Apoi cunoştinţa îi reveni pe de-a-ntregul, aducând cu ea teroarea şi agonia.

Jack încercă să se ridice în picioare ca să-şi termine treaba.

Wendy încercă şi ea să se ridice şi descoperi că îi era imposibil. Efortul făcut parcă îi curenta coloana vertebrală. Începu să se târască cu mişcări laterale. Jack se târa după ea, folosind ciocanul ca pe o cârjă.

Ajunse la colţul coridorului şi reuşi să-l treacă, ţinându-se cu mâinile de perete. Groaza care o cuprinse devenise mai mare ― nu ar fi crezut că e posibil un asemenea lucru, şi totuşi era. Era de o sută de ori mai rău să nu fie în stare să-l vadă sau să ştie cât de mult s-a apropiat. Îşi umpluse pumnii cu fire din ţesătura covorului, tot ajutându-se cu mâinile să înainteze şi ajunsese deja la jumătatea holului dinspre apartamentul lor, când observă că uşa era dată de perete.

("Danny! O Isuse!")

Cu un efort cumplit reuşi să se ridice în genunchi şi apoi în picioare, zgâriind cu unghiile tapetul de mătase de care se sprijinea. Ignoră durerea şi se împletici în cameră, tocmai când Jack apăru de după colţ şi se îndreptă cu paşi mari spre uşa deschisă, sprijinindu-se în ciocanul de crichet.

Se prăvăli în cameră, se prinse cu mâinile de marginea măsuţei de toaletă, se sprijini de ea şi apoi apucă uşa.

Jack ţipă la ea:

― Nu închide uşa! Fir-ai a dracului, să nu îndrăzneşti s-o închizi!

O trânti cu toată puterea care-i rămăsese şi puse siguranţa. Orbecăi înnebunită cu mâna stângă pe măsuţă, răsturnând mărunţişul pe duşumea, de unde monezile se rostogoliră în toate direcţiile. Apucă lanţul cu chei, chiar în momentul când ciocanul izbi în uşă, făcând-o să tremure în toc. La a doua încercare reuşi să vâre cheia în broască şi o răsuci spre dreapta. Jack scoase un urlet înfiorător. Ciocanul lovi uşa într-o cascadă de bufnituri ucigaşe, care o făcură să se cutremure şi să se dea la o parte. Cum de mai poate face aşa ceva când are un cuţit înfipt în spinare? De unde venea atâta putere? Dori că strige "De ce nu eşti mort?" la uşa încuiată.

Dar se întoarse cu spatele. Ea şi cu Danny vor trebui să intre în baia de alături şi să încuie uşa de acolo, în caz că Jack va reuşi totuşi să spargă uşa de la dormitor. Îi trecu prin minte gândul că ar putea fugi prin puţul "chelnerului invizibil", dar îl alungă imediat. Danny era destul de micuţ ca să încapă acolo, însă ea nu va fi în stare să dirijeze frânghia. S-ar putea ca el să se prăbuşească în gol.

Aşa că singura soluţie rămânea baia. Şi dacă Jack reuşea să spargă uşa de acolo...

Dar nu voia să se gândească la aşa ceva.

― Danny, iubitule, trebuie să te trezeşti, a...

Patul era gol.

Când adormise, ea aruncase peste el păturile şi una din cuverturi. Acum erau date la o parte.

― O să pun mâna pe tine! urlă Jack. O să pun mâna pe amândoi!

Fiecare cuvânt era însoţit de câte o lovitură de ciocan, însă Wendy nu le mai băga în seamă. Întreaga ei atenţie era concentrată asupra patului gol.

― Ieşi afară! Deschide uşa asta blestemată!

― Danny? şopti ea.

Sigur că da... când Jack o atacase. Scena i se transmisese lui Danny aşa cum păreau a i se transmite întotdeauna imaginile violente. Poate chiar văzuse totul într-un coşmar. Se ascundea.

Se lăsă cu stângăcie în genunchi, simţind o altă săgeată dureroasă prin piciorul umflat şi plin de sânge, şi se uită sub pat. Acolo nu era nimic altceva decât ghemotoace de praf şi papucii lui Jack.

Jack îi strigă numele şi, de data aceasta, când izbi cu ciocanul, o ţandără lungă de lemn se desprinse din uşă şi căzu pe duşumea cu un zgomot puternic. La următoarea lovitură, uşa se crăpă cu un sunet oribil, sunetul pe care îl scot surcelele uscate sub bardă. Acum, capul însângerat al ciocanului, la rândul lui ciuntit şi crăpat, izbea prin gaura formată în lemnul uşii, împroşcând camera cu schije din lemn.

Ajutându-se de piciorul patului, Wendy se ridică şi se împletici până la dulap. Coastele rupte o înjunghiau cu mii de pumnale, făcând-o să geamă.

― Danny?

Cotrobăi înnebunită printre hainele agăţate înăuntru; unele din ele căzură de pe umeraşe şi planară dizgraţios pe podea. Danny nu era în dulap.

Şchiopătă înspre baie şi, când ajunse la uşă, aruncă o privire peste umăr. Ciocanul sfărâma uşa, lărgea gaura şi atunci prin ea apăru o mână care începu să bâjbâie în căutarea siguranţei. Cu o groază de nedescris, văzu că lăsase cheia în broască.

Mâna trase siguranţa, care căzu lovind lanţul de chei. Acestea zornăiră vesel. Mâna le apucă victorioasă.

Cu un geamăt, intră în baie şi trânti uşa, tocmai când uşa de la dormitor era dată de perete şi Jack se năpustea înăuntru urlând.

Wendy puse siguranţa şi răsuci yala, privind cu disperare în jur. Baia era pustie. Danny nu era nici aici. Şi, surprinzându-şi propriul chip, plin de sânge şi îngrozit, în oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente, simţi ceva asemănător cu bucuria. Niciodată nu fusese de părere că copiii trebuie să fie martori ai micilor certuri dintre părinţii lor. Şi poate că arătarea aceasta care mugea acum prin dormitor, răsturnând şi sfărâmând mobilele, va crăpa în cele din urmă, înainte să pornească în căutarea fiului ei. Poate, se mai gândi Wendy, ar mai fi posibil să-i mai producă şi alte răni... sau poate chiar să-l ucidă de tot.

Cercetă rapid cu privirea suprafeţele din porţelan industrial ale camerei de baie, căutând ceva, orice, care ar fi putut fi folosit drept armă. Era o bucată de săpun acolo, dar chiar dacă ar fi înfăşurat-o într-un prosop, nu credea că putea fi suficient de periculoasă. Toate celelalte obiecte erau prinse în şuruburi. Doamne, Dumnezeule, nu putea face chiar nimic?

Din spatele uşii continuau să se audă sunetele distructive, bestiale, însoţite de strigăte răguşite cum că ei "îşi vor lua doctoria" şi "vor plăti pentru ce i-au făcut". El o să "le arate cine-i şeful". Că ei erau doar nişte "javre nenorocite", amândoi, şi ea şi Danny.

Se auzi o bufnitură când a răsturnat patefonul, un pocnet sec când a sfărâmat ecranul televizorului cumpărat de ocazie şi un zgomot de sticlă spartă, urmat de un curent rece pe sub uşa de la baie. O altă bufnitură înăbuşită când a sfâşiat saltelele de pe paturile alăturate, unde dormiseră împreună, coapsă lângă coapsă. Bubuituri asurzitoare când Jack lovea în neştire pereţii cu ciocanul.

Şi totuşi nimic din acele strigăte furioase, din acele bolboroseli fără şir nu aminteau de Jack cel adevărat. În vocea aceea alternau scâncete de autocompătimire cu urlete lugubre; îi îngheţă sângele în vine amintindu-i de ţipetele care răsunau uneori din saloanele de geriatrie ale spitalului unde lucrase vara pe vremea când era elevă de liceu. Demenţă senilă. Nu era Jack cel din cameră. Ea asculta vocea nebună şi delirantă a hotelului Overlook însuşi.

Ciocanul izbi în uşa băii şi desprinse o bucată mare din placajul subţire. Prin despicătură se holba la ea jumătatea unui chip dement şi crispat. Gura, obrajii şi gâtul erau plini de sânge, unicul ochi pe care ea putea să-l vadă era mic şi plin de răutate. ca ochiul unui porc.

― Nu mai ai unde să fugi, pizdă nenorocită, gâfâi creatura prin rânjetul însângerat.

Ciocanul coborî din nou, trimiţând aşchii în cada băii şi în oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente...

("!! Dulăpiorul cu medicamente !!")

Un scâncet disperat îi scăpă când se răsuci spre el, uitând pe moment durerea atroce, şi deschise uşa cu oglindă cu atâta putere încât o scoase aproape din balamale. Începu să cotrobăie prin rafturi. În spate, vocea aceea, răguşită şi brutală, răcni:

― Acum vin! Acum vin, scroafo!

Demola uşa cu ritmul frenetic al unei maşinării industriale.

Degetele ei înnebunite răsturnară sticluţe şi borcane ― sirop de tuse, vaselină, şampon din plante, iod, perhidrol, aspirină ― se rostogoliră toate în chiuvetă, unde se sparseră cu zgomot.

Apucă rezerva cu lame de ras, chiar în clipa când auzi din nou cum mâna creaturii bâjbâia după yală şi lanţul de siguranţă.

Respirând sacadat, scoase una din lame. Oftă înăbuşit: îşi tăiase buricul degetului mare. Se întoarse iute şi tăie adânc mâna care răsucise deja yala şi acum orbecăia după siguranţă.

Jack ţipă. Îşi retrase mâna cu o smucitură.

Gâfâind, cu lama între degetul mare şi arătător, îl aştepta să încerce din nou să deschidă uşa. Aşa se şi întâmplă, şi îl tăie încă o dată. El ţipă iarăşi, încercând să-i apuce mana, şi ea îl tăie din nou. Lama i se răsuci între degete, rănind-o, şi apoi căzu pe pardoseală, lângă toaletă.

Wendy scoase o altă lamă din rezervă şi aşteptă.

Mişcare în cealaltă cameră...

("?? pleca ??")

Şi un sunet pătrundea prin fereastra spartă. Un zgomot de motor, ca bâzâitul unei insecte.

Urletul de mânie al lui Jack şi apoi ― da, da, acum era sigură ― părăsea apartamentul rezervat îngrijitorului, împleti­cindu-se printre sfărâmături şi ieşind apoi în hol.

("?? Vine cineva un pădurar Dick Hallorann ??")

― O, Doamne, bâlbâi ea cu o voce spartă.

I se părea că are gura plină de cioturi şi rumeguş vechi.

― O, Doamne, te rog.

Trebuia să plece şi ea acum, trebuia să-şi găsească fiul, ca să poată înfrunta alături tot restul acestui coşmar. Întinse mâna şi încercă să desfacă siguranţa, cu mişcări neîndemânatice. Reuşi să deschidă uşa, ieşi clătinându-se în hol şi, dintr-o dată fu copleşită de certitudinea înfricoşătoare că Jack se prefăcuse numai că pleacă şi că o pândea de undeva.

Privi în jur. Camera era pustie; şi pustiu era şi salonaşul. Pretutindeni, mobila era răsturnată, distrusă.

Dulapul? Gol.

Şi atunci valurile cenuşii începură să o năpădească şi se prăbuşi aproape leşinată pe salteaua pe care Jack o smulsese de pe pat.

13. Hallorann este doborât
Halloran ajunse la snowmobilul răsturnat, tocmai în clipa în care, la o milă şi jumătate depărtare, Wendy reuşea să dea colţul şi se târa pe holul scurt dinspre apartamentul îngrijitorului.

Nu avea nevoie de snowmobil, ci de canistra prinsă în curele elastice la spatele acestuia. Mâinile sale, încă îmbrăcate în mănuşile albastre ale lui Howard Cottrell, apucară cureaua de deasupra şi o dezlegară, în timp ce leul urla în spate ― sunet care părea mai degrabă a veni din interiorul minţii sale decât din afara ei. O lovitură dură, ca de creangă de copac, peste picior, făcându-i genunchiul să fremete de durere când a fost forţat să se îndoaie într-un mod nefiresc. Un geamăt înăbuşit ţâşni printre dinţii încleştaţi ai lui Hallorann. Dintr-o clipă în alta se va repezi să-l omoare plictisit deja de atâta joacă.

Bâjbâi bezmetic după a doua curea. O şuviţă de sânge lipicios îi curgea în ochi.

("Urlet. Lovitură.")

De data aceasta îi răzui fesele, făcându-l aproape să se rostogolească iar departe de snowmobil. Se agăţă strâns de acesta pentru că, fără exagerare, numai aşa îşi putea salva viaţa.

Reuşi să desfacă şi a doua curea. Apucă strâns canistra chiar în momentul când leul atacă din nou, rostogolindu-l pe spate. Îl văzu din nou, numai o umbră în întunericul brăzdat de ninsoare, o arătare de coşmar, o fantomă îngrozitoare. Hallorann răsuci capacul canistrei, în timp ce umbra mişcătoare îi dădea târcoale, împrăştiind nori mici de zăpadă. Tocmai când se pregătea să se năpustească din nou, capacul se deschise, lăsând să se împrăştie mirosul pătrunzător al benzinei.

Hallorann se ridică în genunchi şi aruncă benzina peste forma incredibil de rapidă care se repezea asupra lui.

Se auzi un şuierat veninos şi umbra se retrase.

― Benzină! striga Hallorann cu o voce stridentă şi spartă. O să-ţi dau foc, drăguţă! Te-ai prins?

Leul îl atacă din nou, scuipând mânios. Hallorann îl împroş­că din nou cu benzină, dar de această dată leul nu se mai opri. Hallorann simţi, mai degrabă decât îi văzu, capul uriaş şi se aruncă într-o parte reuşind să evite într-o bună măsură impactul. Cu toate acestea, leul îi lovi pieziş toracele şi o vâlvătaie dureroasă păru că i s-a aprins acolo. Benzina se revărsă gâlgâitor din canistra pe care o mai ţinea încă încleştată, îi udă braţul şi mâna dreaptă, rece ca moartea.

Zăcea întins pe spate în zăpadă, la zece paşi în dreapta snowmobilului. Leul era o prezenţă uriaşă la stânga lui, şuierând şi scuipând, pregătindu-se din nou de atac. Lui Hallorann i se părea că îl şi vede cum îşi mişcă coada.

Îşi smulse cu dinţii mănuşa lui Cottrell din mâna dreaptă, simţind în gură gust de lână udă şi benzină. Îşi ridică poalele canadienei cu un gest sălbatic şi-şi băgă mâna în buzunarul de la pantaloni. Acolo, pe lângă mărunţiş şi chei, se mai afla şi o brichetă foarte veche şi uzată. O cumpărase în 1954 din Germania. I se rupsese odată balamaua şi o trimisese înapoi la fabrică, iar cei de acolo i-o reparaseră gratis, exact aşa cum spunea reclama.

Un val de gânduri hidoase îi inundă mintea într-o fracţiune de secundă.

("Dragă fabrică bricheta mea a fost înghiţită de un crocodil aruncat dintr-un avion pierdut în Pacific dragă fabrică dacă nenorocita asta nu se aprinde leul ăla o să-mi smulgă capul")

Scoase bricheta. Dădu capacul la o parte. Leul se repezi la el, cu un urlet sfâşietor, degetul găsi rotiţa de aprindere, scânteie, flacără,

("mâna")

mâna lui înmuiată în benzină, arzând ca o torţă, flăcările cuprinzând toată mâneca, nici o durere, nici o durere încă, leul ferindu-se de vâlvătaia neaşteptată, sculptura hidoasă cu ochi şi gură, sărind în lături, dar mult prea târziu.

Crispându-se de durere, Hallorann lovi cu braţul în flăcări creatura ţeapănă şi plină de spini.

Într-o clipă, întreaga făptură îngrozitoare fu cuprinsă de foc, rug funerar care se zvârcolea prin zăpadă. Mugi de furie şi durere. Părea că încearcă să-şi prindă coada, vâlvătaie, în timp ce se depărta de Hallorann, fugind în zigzag.

Hallorann îşi băgă braţul adânc în zăpadă, înăbuşind flăcările, incapabil să-şi ia ochii de la agonia leului muribund. Apoi, gâfâind, se ridică în picioare. Mâneca de la canadiana lui Durkin era plină de funingine, însă intactă; şi mâna lui la fel. La treizeci de metri de locul unde se afla, leul din tufă se transformase într-o minge de foc. Scânteile se înălţau spre cer şi erau răpite cu violenţă de vânt. O clipă coastele şi ţeasta au părut dăltuite într-o imensă flacără portocalie şi apoi întregul schelet s-a năruit, s-a dezintegrat şi s-a împrăştiat în mici movile arzătoare.

("Lasă-l în pace. Grăbeşte-te.")

Ridică de jos canistra şi încercă sa ajungă la snowmobil. Simţurile i se aprindeau şi apoi i se stingeau, oferindu-i parcă numai secvenţe dintr-un film, numai frânturi, dar nu şi imaginea întreagă. Într-una din aceste secvenţe şi-a dat seama că a pus snowmobilul înapoi pe drum şi s-a aşezat pe el, cu răsuflarea tăiată, şi incapabil să mai facă vreo altă mişcare timp de câteva clipe. În alta, fixă din nou canistra, încă pe jumătate plină, cu benzile elastice. Tâmplele îi zvâcneau îngrozitor de tare din cauza mirosului de benzină (şi, bănuia el, ca rezultat al confruntării cu leul) şi observă că vomitase în zăpadă, însă nu-şi putea aminti când anume.

Snowmobilul, al cărui motor era încă încălzit, porni imediat. Apăsă spasmodic pedala şi se repezi înainte, într-o serie de smucituri numai bune pentru a-ţi frânge gâtul, care îi făcură mai atroce durerea de cap. La început, snowmobilul se legăna ca un om beat, dar când se ridică pe jumătate din şa, expunându-şi faţa vântului îngheţat şi tăios, reuşi să alunge o parte din letargia care îl cuprinsese. Apăsă mai tare pedala.

("Unde sunt celelalte animale din tufe?")

Nu ştia, dar cel puţin nu va mai fi surprins nepregătit.

Hotelul Overlook se prefigura ameninţător în faţa lui, cu ferestrele luminate la etajul întâi, care aruncau dreptunghiuri galbene pe zăpadă. Poarta de la intrarea în parcare era încuiată şi Hallorann coborî după ce aruncă o privire prudentă în jur, rugându-se să nu-şi fi pierdut cheile atunci când scosese bricheta din buzunar... nu, erau acolo, la locul lor. Le cercetă în lumina strălucitoare împrăştiată de farul snowmobilului şi o găsi pe cea pe care o căuta. Oricum, la început nu crezu că va fi în stare să mişte poarta; cu mişcări frenetice, începu să dea zăpada la o parte, nemailuând în seamă chingile din fier care-i strângeau tâmplele şi nici teama că unul din ceilalţi lei i se putea furişa în spate. Reuşi s-o mişte atât cât să se poată strecura în deschizătură şi s-o împingă mai tare, făcând suficient loc ca snowmobiluî să-şi poată croi drum pe acolo.

Deveni conştient de o mişcare în întuneric, în faţa lui. Animalele decupate în tufe, toate animalele rămase, erau adunate la baza treptelor de la terasa hotelului, stând de pază, astfel încât nimeni să nu poată intra şi nimeni să nu poată ieşi. Leii dădeau târcoale. Câinele stătea cu labele din faţă pe prima treaptă.

Hallorann apăsă cu putere pedala şi snowmobilul tâşni înainte, împrăştiind nori de zăpadă în urma lui. În apartamentul îngrijitorului, Jack Torrarice tresări la auzul zumzetului ca de viespe al motorului care se apropia şi, pe neaşteptate, porni cu mare greutate spre hol. Căţeaua nu-l mai interesa deocamdată. Căţeaua putea să aştepte. Acum era rândul negroteiului ăsta împuţit. Cioara asta jegoasă care-şi băga nasul acolo unde nu-i fierbea oala. Întâi el şi apoi fiul său. O să le arate el. O să le arate că... că el... că el avea stofă de conducător!

Afară, snowmobilul zbura tot mai repede. Întregul hotel părea un val uriaş care se ridica împotriva lui. Cristale tăioase de zăpadă îl izbiră în obraji. Lumina farului descoperi chipul câinelui, ochii săi ― nişte găuri lipsite de expresie.

În clipa aceea se trase la o parte, lăsând un spaţiu liber. Hallorann smuci ghidonul snowmobiluîui cu toată forţa care-i mai rămăsese şi vehicolul se răsuci în semicerc, într-un nor gros de zăpadă, răsturnându-se aproape. Se lovi de prima treaptă şi ţâşni înainte, împins de recul. Într-o clipă, Hallorann fu jos şi urcă în fugă treptele. Se împiedică, căzu, se ridică. Câinele mârâia furios ― tot în mintea lui ― foarte aproape, în spate. Ceva sfâşie umărul canadienei şi în secunda următoare se şi afla pe terasă, pe poteca îngustă pe care Jack o săpase prin nămeţi. În siguranţă. Animalele erau prea mari ca să încapă în coridorul acela strâmt.

Ajunse la uşile duble care dădeau în holul hotelului şi îşi căută din nou cheile. În acelaşi timp încercă şi clanţa. Uşile nu erau încuiate. Le împinse şi intră.

― Danny! strigă răguşit. Danny, unde eşti?

Îi răspunse numai tăcerea.

Ochii îi rătăciră prin holul imens până la scara impunătoare şi simţi că se sufocă. Covorul era pătat şi îmbibat cu sânge. O dâră de sânge ducea la etaj. Şi balustrada era mânjită.

― O, Isuse, murmura el, apoi îşi ridică din nou vocea. Danny! DANNY!

Tăcerea hotelului părea că-şi bate joc de el, jucându-se cu ecouri viclene, necinstite.

("Danny? Cine-i Danny? Îl cunoaşte cineva pe Danny? Îl cunoaşte cineva pe Danny? Danny, Danny, cine-l are pe Danny? Cară-te de-aici, negrule. Habar n-avem cine-i Danny.")

Dumnezeule, se străduise atâta, trecuse prin ce trecuse, numai ca să ajungă prea târziu? Se înfăptuise deja oribila crimă?

Urcă scara, sărind câte două trepte o dată şi se opri la etajul întâi. Dâra de sânge ducea spre apartamentul îngrijitorului. Groaza i se furişă în creier în timp ce se îndrepta spre holul scurt. Animalele din tufe fuseseră înfiorătoare, dar asta era şi mai rău. În inima lui ştia deja prea bine ce urma să găsească atunci când va ajunge în cameră.

Şi nu se grăbea deloc să ajungă acolo.

Jack stătuse ascuns în ascensor atunci când Hallorann urcase scara. Acum se strecură în spatele siluetei îmbrăcate într-o canadiană înzăpezită, fantoma mânjită cu sânge închegat, cu un zâmbet larg întipărit pe chip. Ciocanul de crichet era ridicat atât de sus cât îi permitea

("?? m-a înţepat căţeaua nu-mi aduc aminte??")

durerea urâtă, sfâşietoare din spate.

― Negrule, şopti el. O să te învăţ eu să-ţi mai vâri nasul unde nu-ţi fierbe oala.

Hallorann auzi şuieratul şi începu să se răsucească, să evite lovitura şi ciocanul de crichet izbi. Gluga canadienei amortiză lovitura, însă nu îndeajuns. O rachetă îi explodă în cap, lăsând în urmă o dâră de stele... şi apoi, nimic.

Se sprijini de tapetul din mătase şi Jack îl lovi din nou, din lateral de data aceasta, sfărâmându-i pometele şi aproape toţi dinţii de pe partea stângă a maxilarului. Se prăbuşi.

― Aşa, şopti Jack. Aşa, pe Dumnezeul meu.

Unde era Danny? Avea ceva de rezolvat cu fiul său, care Păcătuise.

Trei minute mai târziu uşa de la ascensor fu dată de perete în penumbra de la etajul al treilea. În el se afla numai Jack Torancce. Singur. De fapt, cabina se oprise între etaje şi a trebuit să se ridice în mâini, zvârcolindu-se de durere, ca o creatură schilodită. Târa după el ciocanul de crichet, crăpat acum. Vântul urla şi horcăia afară, pe sub streşini. Ochii lui Jack se învârteau frenetic în orbite. Avea sânge şi confetti în păr.

Fiul lui era aici sus, pe undeva. Simţea asta. Lăsat în voia lui putea să facă orice: să mâzgălească cu carioca pe tapetul scump din mătase, să strice mobilierul, să spargă geamurile. Era un mincinos şi un prefăcut şi va trebui să fie pedepsit... cu asprime.

Jack Torrance se ridică cu greu în picioare.

― Danny? strigă. Danny, vino puţin aici, vrei? Ai făcut o năzbâtie şi vreau să vii să-ţi iei doctoria, ca un bărbat. Danny? Danny?!'