Stephen King Somnul raţiunii naşte monştri

39. Pe scară

Unul din lucrurile pe care le-au vândut ca să-şi mărească bugetul înainte de a se muta din Vermont în Colorado a fost colecţia de discuri de rock'n'roll vechi a lui Jack; le vânduseră la talcioc cu un dolar bucata. Unul din aceste albume, preferatul lui Danny, era un disc dublu Eddie Cochran. Wendy fusese deseori uimită de fascinaţia lui Danny pentru muzica acestui bărbat-copil care a trăit cu intensitate şi a murit tânăr... a murit, de fapt, când ea însăşi nu avea mai mult de zece ani.

Acum, la şapte şi un sfert (ora locală) în timp ce Dick Hallorann tocmai îi povestea lui Queems despre prietenul alb al fostei sale soţii, ea îl descoperi pe Danny aşezat la jumătatea scării dintre hol şi etajul întâi, aruncând o minge roşie de cauciuc dintr-o mână într-alta şi cântând unul din cântecele de pe album. Vocea îi era gravă şi fără intonaţie.

― "Aşa că urc o treaptă, două trepte, trei trepte, patru" ― cânta Danny, "cinci trepte, şase trepte, şapte trepte şi mai mult... şi când ajung în vârf sunt prea obosit ca să dansez..."

Se apropie de el şi se aşeză şi ea pe o treaptă. Văzu că avea buza de jos umflată îngrozitor de tare şi avea şi sânge uscat pe bărbie. Inima îi zvâcni înspăimântată în piept, dar reuşi să vorbească pe un ton potolit.

― Ce s-a întâmplat, amice? îl întrebă, deşi era sigură că ştia. Jack îl lovise. Desigur. Asta urma, nu? Roţile progresului, mai devreme sau mai târziu, te duceau înapoi de unde porniseşi.

― L-am chemat pe Tony ― spuse Danny. În sala de bal. Am căzut de pe scaun. Nu mă mai doare. Simt doar că am buza prea mare.

― Asta s-a întâmplat? Cinstit? îl întrebă privindu-l încurcată.

― Tăticul nu mi-a făcut nimic ― răspunse. Nu astăzi.

Îl privi ţintă, simţindu-se ciudat. Mingea ţopăia dintr-o mână într-alta. Îi citise gândurile. Fiul ei îi citise gândurile.

― Ce... ce ţi-a spus Tony, Danny?

― Nu contează.

Chipul îi era calm, iar vocea de o indiferenţă care te răcea până în măduva oaselor.

― Danny...

Îl apucă de umăr, mai strâns decât intenţionase. Dar el nu tresări şi nici măcar nu încercă să-i dea mâna la o parte.

("O, noi nenorocim copilul ăsta. Nu este vorba numai de Jack; e vorba şi de mine şi poate nu suntem doar noi de vină, tatăl lui Jack, mama mea, sunt oare şi ei aici? Sigur, de ce nu? Oricum stafiile colcăie în locul ăsta, ce mai contează încă două? O, Dumnezeule din ceruri, copilul ăsta e ca una din valizele cărora le face reclamă la televizor, o calcă maşinile, o aruncă din avioane, o bagă în prese industriale. Sau ca un ceas Timex. Ticăie orice ar fi. O, Danny, îmi pare atât de rău")

― Nu contează ― spuse din nou.

Mingea trecu dintr-o mână în cealaltă.

― Tony nu mai poate să vină. Nu-l lasă. L-au învins.

― Cine nu-l lasă?

― Oamenii din hotel ― spuse.

O privi şi ochii lui nu erau deloc indiferenţi. Erau adânci şi speriaţi.

― Şi... şi lucrurile din hotel. Sunt tot felul de lucruri aici. Hotelul e plin.

― Poţi să vezi...

― Nu vreau să văd, spuse el pe un ton grav şi se uită înapoi la mingea roşie. Dar pot să le aud câteodată, noaptea târziu. Sunt ca vântul, oftează împreună. În pod. Subsol. Camere. Peste tot. Am crezut că e vina mea, pentru că sunt aşa cum sunt. Cheiţa. Cheiţa de argint.

― Danny nu... nu te necăji aşa.

― Dar e şi el ― spuse Danny. E şi tăticu. Şi eşti şi tu. Ne vor pe toţi. Îl păcălesc pe tata, îl trag pe sfoară, încercând să-l facă să creadă că pe el îl vor cel mai mult şi pentru asta o să ne ia pe toţi.

— Dacă snowmobilul...

― N-au vrut să-l lase ― spuse Danny cu aceeaşi voce gravă. L-au făcut să arunce o piesă în zăpadă. Departe. Foarte departe. Aşa am visat. Şi el ştie că femeia aia este într-adevăr în 217.

O privi cu ochi întunecaţi, înspăimântaţi:

― Nu contează dacă mă crezi sau nu.

Îl luă în braţe:

― Te cred, Danny, spune-mi adevărul. Jack... o să încerce să ne facă vreun rău?

― Ei o să încerce să-l împingă la asta ― spuse Danny. L-am chemat pe domnul Hallorann. A spus că dacă o să am vreodată nevoie de el să-l strig. Şi l-am strigat. Dar e îngrozitor de greu. Mă oboseşte. Şi ce e mai rău e că nu ştiu dacă m-a auzit sau nu. Nu cred ca-mi poate răspunde, pentru că e prea departe pentru el. Şi nu ştiu dacă nu cumva este prea departe şi pentru mine. Mâine...

― Ce este mâine?

Scutură capul:

― Nimic.

― Unde e acum tăticul tău? întrebă ea.

― E în pivniţă. Nu cred că o să urce în cameră în noaptea asta.

Wendy se ridică brusc.

― Aşteaptă-mă aici. Mă întorc în cinci minute.

Bucătăria părea rece şi părăsită sub lumina albă a lămpilor de neon. Se duse la poliţa de pe care atârnau cuţitele pentru tranşat carnea. Îl luă pe cel mai lung şi ascuţit, îl înfăşură într-un prosop de vase şi părăsi încăperea stingând luminile!

Danny stătea mai departe pe trepte, urmărind cu ochii traiectoria mingei roşii din cauciuc dintr-o mână într-alta. Cânta:

― "Ea stă la etajul douăzeci, liftul e stricat. Aşa că urc o treaptă ― două trepte trei trepte, patru..."

("... Lou, Lou, du-mă la Lou a mea...")

Se opri. Ascultă.

(".... Du-mă la Lou a mea, iubita meeea...")

Vocea îi răsuna în minte, atât de mult părând a fi o parte a propriei fiinţe, atât de înspăimântător de aproape încât putea fi chiar o parte a propriilor sale gânduri. Era dulce şi infinit de vicleană. Îşi bătea joc de el. Părea a-i spune:

("O da, o să-ţi placă aici. Încearcă, o să-ţi placă. Încearcă, o să-ţi plaaaaaacă...")

Acum le putea auzi din nou, întreaga adunare, fantome sau spirite sau poate hotelul însuşi, un îngrozitor parc de distracţii, în care toate spectacolele se sfârşeau tragic, în care toate picturile reprezentându-l pe bau-bau erau cu adevărat vii, în care tufele umblau, în care o cheiţă de argint putea declanşa uriaşa obscenitate. Încet şi oftând, foşnind ca necontenitul vânt al iernii care cânta pe sub streşini noaptea, vântul ucigător intonând un cântec de leagăn, vânt pe care vilegiaturiştii estivali nu l-au auzit niciodată. Era ca bâzâitul somnoros al viespilor de vară într-un cuib îngropat, adormite, criminale, începând să se trezească.

("De ce seamănă corbul cu un birou? Sus ajung numai foarte puţini, bineînţeles. Mai luaţi o ceaşcă de ceai"!).

Era un sunet viu, dar fără voci, fără zgomot de respiraţie. Un om cu înclinaţii filozofice l-ar fi putut numi un sunet al sufletelor. Bunica lui Dick Hallorann, care a crescut în câmpiile sudului la sfârşitul secolului trecut, i-ar fi spus duhuri. Un psihiatru poate ca ar fi găsit un nume mai lung, ecou psihic, psihokineză. Dar pentru Danny reprezenta sunetul hotelului, bătrânul monstru, scârţâind mereu din ce în ce mai aproape în jurul lor: holuri care se întindeau în urmă prin timp şi distanţe, umbre înfometate, oaspeţi neliniştiţi care nu-şi pot găsi odihna.

În sala de bal, cufundată în întuneric, ceasul de sub clopotul de sticlă bătu jumătatea lui şapte cu o singură notă muzicală.

O voce răguşită, abrutizată din cauza băuturii, strigă: "Scoateţi măştile şi haideţi să ne-o tragem!"

Wendy, la jumătatea holului, înţepeni.

Se uita la Danny, aşezat pe trepte, care încă arunca mingea dintr-o mână într-alta.

― Ai auzit ceva?

Danny o privi doar o clipă şi continuă să arunce mingea dintr-o mână într-alta.

Au dormit puţin în noaptea aceea, deşi erau împreună în spatele unei uşi zăvorâte.

În întuneric, cu ochii larg deschişi, Danny gândi:

("Vrea să fie printre ei şi să trăiască veşnic. Asta vrea".)

Wendy gândi:

("Dacă trebuie, îl iau pe Danny şi fugim în munţi. Dacă tot e vorba să murim, mai bine murim acolo sus".)

Pusese sub pat cuţitul de măcelărie, înfăşurat sub prosop. La îndemână. Au moţăit puţin. Hotelul scârţâia şi trosnea în jurul lor. Afară, cerul începuse să scuipe o zăpadă grea ca plumbul.

40. La subsol
("!!! Cazanul, afurisitul ăla de cazan!!!")

Gândul acesta izbi mintea lui Jack Torrance cu toată forţa, înfigându-i-se în creier ca un avertisment stacojiu. Imediat îi urmă vocea lui Watson.

("Dacă uiţi, presiunea o să crească şi o să tot crească până când o să te trezeşti împreună cu familia pe luna aia blestemată... ... e construit pentru 250, dar acum ar exploda cu mult înainte... ... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când are 180")

Stătuse toată noaptea aici, cu nasul în cutiile cu registre, posedat parcă de o presimţire frenetică ce-i spunea că timpul este din ce în ce mai scurt şi trebuie să se grăbească. Şi totuşi încă îi scăpau indiciile esenţiale, conexiunile care ar fi clarificat totul. Avea degetele galbene şi soioase de la hârtia veche, sfărâmicioasă. Şi fusese atât de absorbit cu ceea ce făcea, încât nu verificase nici măcar o dată cazanul. Dăduse drumul la presiune cu o seară înainte, pe la şase, când coborâse. Acum era...

Se uită la ceas şi sări în picioare răsturnând un maldăr de facturi vechi.

Dumnezeule, era cinci şi un sfert dimineaţa.

În spatele lui, caloriferul porni cu zgomot. Cazanul scotea nişte gemete şuierătoare.

Alergă spre el. Faţa, tot mai trasă în ultima lună, era acum acoperită din belşug cu o barbă ţepoasă şi în general avea un aspect scofîlcit de prizonier într-un lagăr de concentrare.

Indicatorul de presiune arăta 210. Îşi închipui chiar că vede cum pereţii bătrânului cazan, peticit şi sudat în zeci de locuri, se umflă sub apăsarea ucigaşă.

("Creşte... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când are 180")

Deodată auzi o voce interioară, rece şi ademenitoare, care îi spunea:

("Lasă-l. Du-te, ia-i pe Wendy şi Danny şi cară-te dracului de aici. Lasă-l să explodeze".)

Putea aproape să vizualizeze explozia. Un tunet dublu, care mai întâi ar fi smuls inima acestui loc, apoi sufletul. Cazanul se va transforma într-o văpaie portocaliu-violetă care va împrăştia o ploaie de schije incandescente în întreaga pivniţă. Vedea în minte bucăţi înroşite de metal alergând de la podea, în pereţi, în tavan, ca nişte bile ciudate de biliard, şuierând prin aer, tăioase, purtătoare de moarte. Sigur că unele din ele vor trece ca săgeata pe sub arcada de piatră, vor aprinde hârtiile învechite şi acestea vor arde cu flăcări satanice, jucăuşe. Distruge secretele, dă foc la indicii, acesta este un mister pe care nici o fiinţă omenească nu-l va dezlega vreodată. Apoi explozia gazului, o flacără uriaşă, asurzitoare, o lumină de veghe imensă, care va transforma tot centrul hotelului într-un grătar. Scări, şi holuri, şi plafoane, şi camere, în flăcări, precum castelul din ultima secvenţă a unui film cu Frankenstein. Flăcările întinzându-se în aripi, alergând pe covorul cu jungla neagră-albastră, ca nişte oaspeţi zvăpăiaţi. Tapetul de mătase se ondulează, se carbonizează apoi. Nu există sprinklere, ci numai furtunele acelea demodate şi, mai mult, nu e nimeni care să le folosească. Şi nu există pe lumea asta nici un pompier care să poată ajunge aici înainte de luna martie. Arzi, drăguţă, arzi. În douăsprezece ore nu va mai rămâne decât un morman de oase.

Acul de pe cadran arăta acum 212. Cazanul pocnea şi gemea ca o bătrână reumatică ce încearcă să se dea jos din pat. Jeturi şuierătoare de abur începuseră să joace în jurul peticelor; broboane de aliaj de sudură începuseră să sfârâie.

Nu vedea; nu auzea. Îngheţat, cu mâna pe supapa care ar fi dat drumul la presiune şi ar fi înăbuşit focul, ochii lui Jack străluceau în orbite ca două safire.

("Este ultima mea şansă".)

Singurul lucru aducător de bani şi rămas până acum neatins era poliţa de asigurare pe viaţă pe care o făcuse împreună cu Wendy în vara dintre primul şi al doilea său an la Stovington. 40.000 de dolari în caz de moarte, sumă dublată dacă el sau ea ar fi murit într-un accident de tren, accident de avion sau incendiu. Mori de o moarte misterioasă şi câştigi o grămadă de bani.

("Incendiu... 80.000 de dolari")

Ar avea timp să fugă. Chiar dacă dormeau, tot ar avea timp să fugă. Aşa credea. Şi nu credea că tufele, în formă de animale, sau orice altceva, ar încerca să-i reţină dacă hotelul Overlook era mistuit de flăcări.

("Flăcări".)

Acul de sub cadranul slinos, aproape opac, se apropia dansând de 215 psi.

Îi veni în minte o altă amintire. Din copilărie. Pe crengile de jos ale mărului din spatele casei era un cuib de viespi. Unul din fraţii săi mai mari ― nu-şi amintea acum care dintre ei ― fusese înţepat în timp ce se legăna în cauciucul pe care tatăl lor îl atârnase de o creangă. Era spre sfârşitul verii, atunci când viespile au comportamentul cel mai periculos.

Tatăl lor, tocmai întors acasă de la lucru, îmbrăcat în uniforma albă, cu mirosul de bere înconjurându-i chipul ca o ceaţă fină, şi-a adunat toţi fiii, Brett, Mike şi micuţul Jacky, şi le-a spus ca are de gând sa scape de viespi.

"Priviţi acum", spusese, zâmbind şi clătinându-se puţin (nu folosea bastonul pe vremea aceea, accidentul cu camionul urma să se întâmple peste câţiva ani). "Poate că o să învăţaţi şi voi ceva. Tatăl meu mi-a arătat şmecheria asta".

A adunat o grămadă mare de frunze umezite de ploaie sub ramura pe care era aşezat cuibul de viespi, un fruct cu mult mai periculos decât merele zbârcite dar gustoase pe care le făcea de obicei pomul lor pe la sfârşitul lui septembrie, peste încă vreo două săptămâni. A aprins frunzele. Ziua era senină şi fără pic de vânt. Frunzele au ars mocnit, fără flăcări adevărate şi au emanat un miros ― o aromă ― care-i revenea în nări în fiecare toamnă, când oamenii greblau frunzele, făceau mormane şi le dădeau foc. Un miros dulce cu iz amărui, bogat şi evocator. Frunzele care mocneau au produs un fum gros care s-a înălţat, ascunzând privirii cuibul.

Tatăl lor a lăsat focul să ardă mocnit toată după-amiaza. A stat pe terasă, a băut bere şi a aruncat cutiile goale în găleata de plastic a soţiei sale, în timp ce cei doi fii ai săi mai mari stăteau de-o parte şi de alta, iar micuţul Jacky era aşezat pe trepte, la picioarele sale, jucându-se cu o maşinuţă şi repetând monoton acelaşi fragment de melodie:

..."Inima ta trădătoare... o să te facă să plângi... inima ta trădătoare... o să te dea de gol..."

La şase şi un sfert, chiar înainte de cină, tăticul lor s-a îndreptat spre măr, fiii lui urmându-l prudenţi. Într-o mână avea o sapă de grădină. A dat frunzele la o parte, înăbuşind focul. Apoi a ridicat sapa, cu mânerul în sus, clătinându-se şi clipind des şi, după două sau trei încercări, a dat cuibul jos.

Băieţii s-au refugiat la adăpostul terasei, dar tăticul s-a aplecat asupra cuibului, legănându-se şi clipind. Jacky s-a furişat înapoi ca să vadă ce se întâmplă. Câteva viespi se târau ameţite pe terenul pergamentos al proprietăţii lor, însă nu încercau să-şi ia zborul. Din interiorul cuibului, acel loc întunecat şi ciudat, s-a auzit un sunet din acelea pe care nu le mai uiţi niciodată: un bâzâit grav, somnoros, ca sunetul produs de cablurile de înaltă tensiune.

"De ce nu încearcă să te înţepe, tăticule?" întrebase el atunci.

"Fumul le îmbată, Jacky. Du-te şi adu-mi canistra cu benzină".

Alergă să o aducă. Tăticul a îmbibat cuibul cu benzină.

"Acum dă-te-napoi, Jacky, dacă nu vrei să-ţi pârleşti sprâncenele".

S-a dat la o parte. De undeva, din faldurile voluminoase ale jachetei sale albe, tăticul a scos un chibrit. L-a aprins, frecându-l de unghie şi l-a aruncat în cuib. A urmat o explozie alb-portocalie, aproape mută în ferocitatea ei. Tăticul se dăduse şi el la o parte, hohotind sălbatic.

― Focul, a spus tăticul, întorcându-se zâmbind spre Jacky. Focul omoară orice.

După cină băieţii au ieşit din nou în lumina amurgului ca să vegheze solemn cuibul carbonizat. Din interiorul fierbinte se auzea sunetul corpurilor insectelor care pocneau ca floricelele de porumb.

Indicatorul de presiune arăta 220. Un vaiet metalic se acumula în măruntaiele cazanului. Jeturi de abur se înălţau dintr-o sută de locuri, ca ţepii de arici.

("Focul omoară orice')

Jack tresări. Aţipise... şi se dusese, aşa aţipit, aproape până în lumea de apoi. Centru numele lui Dumnezeu, la ce-i zburase gândul? Treaba lui era să aibă grijă de hotel. El era îngrijitorul.

Din cauza panicii, palmele i se acoperiră brusc cu o transpiraţie lipicioasă, încât nu reuşi să apuce supapa de prima dată. Apoi îşi încleştă degetele pe ea. O răsuci o dată, de două ori, de trei ori. Urmă un şuierat gigantic. Răsuflarea dragonului. O ceaţă caldă ca la tropice se ridică de sub cazan şi îl învălui. O clipă nu mai putu să vadă cadranul, dar se gândi că aşteptase prea mult; mugetul, bubuitul din cazan crescuse, urmat de o serie de bubuituri puternice şi de scrâşnetul asurzitor al metalului.

Când aburul se mai împrăştie, văzu că indicatorul coborâse la 200 şi încă mai cobora. Jeturile care scăpau de lângă peticele sudate începură să-şi piardă forţa. Ţipetele, scârţâitul începură să se diminueze.

O sută nouăzeci... o sută optzeci... o sută şaptezeci şi cinci...

("Cobora panta, cu nouăzeci de mile pe oră, când fluieratul s-a transformat în urlet...")

Dar nu mai credea că o să explodeze acum. Presiunea coborâse la o sută şaptezeci.

("...l-au găsit într-o epavă, cu mâna la gât, opărit de aburul ucigător".)

Se îndepărtă de cazan, respirând sacadat, tremurând. Îşi privi palmele şi văzu că îi apăruseră deja băşici. Dă-le dracului de băşici, gândi, şi scoase un hohot tremurat de râs. Aproape că a murit cu mâna la gât, aşa, ca mecanicul ăla din "The Wreck of the Old 97", Casey. Şi, mai grav încă, ar fi ucis hotelul Overlook. Ultimul eşec, de-a dreptul cutremurător. S-a ratat ca profesor, ca scriitor, ca sot şi ca tată. A eşuat chiar şi ca beţiv. Şi nu mai avea ce face în meseria asta veche a eşecurilor decât să arunce în aer clădirea de care se presupunea că ar fi trebuit să aibă grijă. Şi nu era o clădire oarecare. În nici un caz.

Cristoase, ce nevoie simţea să bea un pahar!

Presiunea scăzuse până la 80. Cu prudenţă, strâmbându-se puţin din cauza durerii din palme, închise supapa. Dar de acum înainte cazanul trebuie supravegheat mult mai bine. S-ar putea să fi fost serios avariat. Nu o să-l lase să mai depăşească 100 tot restul iernii. Şi dacă o să le fie niţel frig, o să strângă din dinţi şi o să îndure.

Îşi spărsese două băşici. Mâinile îi pulsau dureros, ca dinţii cangrenaţi.

Un pahar. Un pahar l-ar pune pe picioare şi în toată casa nu se găsea nimic altceva de băut, în afară de vinul din bucătărie. În momentul acela o băutură ar avea efecte terapeutice. Pe Dumnezeu, chiar aşa. Anestezice. Îşi făcuse datoria şi acum avea nevoie de nişte anestezice ― de ceva mai tare decât pastilele de Excedrin. Dar nu exista aşa ceva în casă.

Îşi aminti sclipirea tainică a sticlelor de-abia desluşite.

Salvase hotelul. Hotelul va dori cu siguranţă să-l recompenseze. Era sigur de asta. Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi se îndreptă spre scară. Îşi frecă gura. Un pahar mic. Atâta tot. Unul singur. Să-i mai aline durerea.

Servise hotelul Overlook şi acum hotelul Overlook îl va servi la rândul său. Era sigur de asta. Paşii săi pe trepte erau vioi şi nerăbdători, paşii grăbiţi ai cuiva care s-a întors acasă dintr-un război îndelungat şi amar. Era 5.20 dimineaţa.


41. Revărsatul zorilor
Cu un geamăt înăbuşit, Danny se trezi dintr-un vis îngrozitor. Avusese loc o explozie. Un incendiu. Hotelul Overlook ardea până în temelii. Împreună cu mămica, urmărea incendiul de pe peluza din faţă.

Mămica a spus:

"Uite, Danny. Uită-te la tufe".

Privise într-acolo. Toate erau moarte. Frunzele căpătaseră o culoare cafenie, sufocantă. Se putea vedea, printre crengile dese, care arătau acum ca scheletele cadavrelor pe jumătate mutilate. Şi în clipa aceea, tăticul lui a tâşnit prin uşile duble ale hotelului şi ardea ca o torţă. Avea hainele în flăcări, pielea îi căpătase un bronz închis şi sinistru, care se întuneca tot mai mult în fiecare clipă, părul ii era o vâlvătaie.

Atunci s-a trezit, cu ghearele groazei înfingându-i-se în gât, cu mâinile mototolind spasmodic cearşaful şi pătura. Ţipase oare? Privi spre mama lui. Wendy stătea întinsă, adormită, cu pătura trasă până sub bărbie, cu o şuviţă din părul de culoarea porumbului pe obraz. Ea însăşi părea un copil. Nu, nu ţipase.

În timp ce stătea în pat, cu ochii ţintă în tavan, coşmarul începu să pălească. Avea senzaţia ciudată că o tragedie

(incendiu? explozie?)

fusese evitată la milimetru. Lăsă mintea să-i hoinărească în căutarea tatălui său şi-l găsi undeva la parter. În hol. Danny forţă puţin mai mult, încercând să ajungă în interiorul tatălui său. Nu era bine. Pentru că tăticul său se gândea la Lucrul Rău. Se gândea cât

("de bune ar fi unul sau două pahare nu-mi pasă că soarele a răsărit undeva în lume mai ţii minte Al cum tot glumeam aşa? gin şi tonic bourbon cu o picătură de bitter scotch cu sifon rom şi coca-cola ce mi-e una ce mi-e alta un pahar pentru mine şi unul pentru tine marţienii au aterizat undeva în lume Princeton sau Houston sau alt loc blestemat cu toate acestea suntem în timpul sezonului şi nici unul din noi nu este")

(IEŞI DIN MINTEA LUI, CĂCAT CU OCHI CE EŞTI!)

Se dădu îngrozit înapoi din faţa acestei voci venite de undeva dinăuntru, cu ochii măriţi, cu unghiile zgâriind tăblia patului. Vocea nu aparţinea tatălui său ci unui imitator iscusit. Era o voce cunoscută. Răguşită, brutală şi totuşi cu accente de amuzament găunos.

Atât de aproape era?

Dădu pătura la o parte şi se aşeză pe marginea patului. Îşi căută papucii pe sub pat şi-i încălţa. Se duse la uşă, o deschise şi alergă spre coridorul principal, dezmierdând pluşul covorului cu papucii. Ajunse la colţ.

La jumătatea coridorului, între el şi scară, era un bărbat aşezat în patru labe.

Danny înlemni.

Bărbatul ridică privirea spre el. Avea ochii mici şi roşii. Purta un costum ciudat, argintiu, presărat cu paiete. Costum de câine, îşi dădu Danny seama. Din şezutul acestei creaturi stranii ieşea o coadă lungă şi fleşcăită, cu un smoc la vârf. Costumul era prevăzut cu un fermoar pe spate. La stânga lui se afla un cap de câine sau de lup, cu orbitele golite deasupra botului, cu gura deschisă într-un mârâit inutil prin care se vedea modelul negru şi albastru al covorului, printre colţi ce păreau a fi făcuţi din mucava. Gura, bărbia şi obrajii bărbatului erau mânjiţi cu sânge.

Începu să mârâie la Danny. Rânjea, de fapt, dar mârâitul era real. Adânc, gutural, un sunet primitiv, înfiorător. Apoi începu să latre. Şi dinţii îi avea mânjiţi cu sânge. Începu să se târască înspre Danny, trăgându-şi coada moale după el. Capul costumului de câine zăcea nebăgat în seamă pe covor, privind în gol undeva peste umărul lui Danny.

― Lasă-mă să trec, spuse Danny.

― În ruptul capului ― în ruptul capului ― în ruptul capului, răspunse omul-câine.

Ochii săi mici şi roşii erau fixaţi cu atenţie asupra chipului lui Danny. Continuă să rânjească:

― O să te mănânc din cap până în picioare, băieţelule. Şi cred că o să încep cu puţişoara ta dolofană.

Începu să ţopăie cu vioiciune, cu salturi mici şi mârâind.

Nervii lui Danny cedară. Fugi înapoi în holişorul care ducea la camerele lor, aruncând priviri îngrozite peste umăr. Îl urmă un amalgam de urlete, lătrături şi mârâituri, întrerupt de bolboroseli şi chicoteli nedesluşite.

Danny se opri tremurând.

― Scoal-o! strigă de după colţ omul-câine beat.

Vocea lui era violentă şi în acelaşi timp disperată.

― Scoal-o, Harry, ticălosule, avortonule! Nu-mi pasă câte cazinouri şi companii aeriene şi case de filme ai! Ştiu ce-ţi place atunci când nu te afli în intimitatea căminului tău! Scoal-o! O să mă umflu... şi o să suflu... până când o să dărâm casa lui Harry Derwent!

Încheie cu un urlet prelung şi înfiorător care păru să se transforme într-un strigăt de furie şi durere chiar înainte să se stingă.

Cuprins de teamă, Danny se întoarse spre uşa închisă a dormitorului şi se îndreptă spre ea. O deschise şi vârî capul înăuntru. Mămica dormea în aceeaşi poziţie. Numai el auzise toate acestea.

Închise cu grijă uşa şi se întoarse la intersecţia dintre holul lor şi coridorul principal, sperând că omul-câine plecase, aşa cum dispăruse şi sângele de pe pereţii Apartamentului Prezidenţial. Prudent, aruncă o privire pe după colţ.

Bărbatul costumat în câine încă mai era acolo. Îşi pusese capul la loc şi ţopăia în patru labe lângă scară, încercând să-şi prindă coada. Din când în când sărea, mârâind înfundat, ca un câine adevărat.

― Mîrrrrrrrrr... Hamhamhamhamhamham! Mîrrrrrrrrrrrr! Sunetele acestea ieşeau cavernos prin rânjetul îngheţat al măştii stilizate, dar printre ele se mai desluşeau şi alte sunete, care ar fi putut fi foarte bine suspine sau hohote de râs.

Danny reveni în dormitor şi se aşeză pe patul pliant, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hotelul preluase iniţiativa. Poate că la început, toate lucrurile care se întâmplaseră fuseseră doar nişte simple accidente. Poate că la început lucrurile pe care le văzuse fuseseră într-adevăr ca pozele înspăimântătoare dintr-o carte şi nu-i puteau face nici un rău. Numai că acum hotelul controla toate aceste lucruri şi puteau face rău. Hotelul Overlook nu voise ca el să ajungă la tatăl său. Asta ar fi stricat toată distracţia. Aşa că l-a pus pe omul-câine în calea sa, aşa cum pusese animalele din tufe între el şi drum.

Dar tăticul lui putea să vină aici. Şi mai devreme sau mai târziu o va face.

Începu să plângă, lacrimile rostogolindu-i-se tăcute pe obraji. Era prea târziu. O să moară, toţi trei, iar atunci când hotelul Overlook se va redeschide la primăvară, ei vor fi aici, ca să-i întâmpine pe oaspeţi împreună cu celelalte fantome. Femeia din cadă. Omul-câine. Lucrul acela negru şi oribil care fusese în tunelul de ciment. Vor fi...

("încetează! încetează chiar acum!")

Îşi şterse furios lacrimile cu dosul palmei. O să încerce cât de tare o să poată să împiedice ce avea să se întâmple. Să nu i se întâmple lui nimic, nici tăticului şi nici mămicii sale. Va încerca cât de tare o să poată.

Închise ochii şi-şi trimise gândul în depărtări, înalt, ca o săgeată dură de cristal.

(!!!DICK TE ROG VINO REPEDE AVEM NECAZURI MARI DICK AVEM NEVOIE)

Şi, pe neaşteptate, în întunericul din spatele pleoapelor, lucrul acela care-l urmărise prin coridoarele întunecate din Overlook în visele lui, se afla aici, chiar aici, o creatură uriaşă îmbrăcată în alb, cu o bâtă preistorică ridicată deasupra capului:

"O să te fac să încetezi! Javră nenorocită! O să te fac să încetezi pentru că sunt TATĂL TĂU!"

― Nu!

Se smuci revenind în realitatea dormitorului, cu ochii ieşiţi din orbite, ţipetele rostogolindu-i-se neputincioase din gură, în timp ce mama lui se trezi brusc şi se ridică în pat, strângând cearşaful la piept.

― Nu, tăticule, nu, nu, nu...

Şi amândoi auziră atunci şuieratul ucigaş al bâtei invizibile, tăind aerul undeva foarte aproape, apoi stingându-se, lăsând loc tăcerii, iar el alergă la mama lui şi i se cuibări în braţe, tremurând ca un iepuraş prins în capcană.

Hotelul Overlook nu avea nici cea mai mică intenţie să-l lase să-l cheme pe Dick. Şi asta ar fi stricat distracţia.

Erau singuri.

Afară, ninsoarea cădea tot mai deasă, punând o perdea între ei şi restul lumii.