Publicat în revista DREPTUL 9/2003, p. 178-195.
STRĂMUTAREA JUDECĂRII CAUZELOR PENALE
-aspecte teoretice şi practice-
Cristi V. Danileţ,
judecător - Judecătoria Cluj-Napoca
1. Noţiunea de strămutare. Strămutarea judecării cauzelor penale este reglementată în art. 55-61 C.pr.pen. şi constituie un caz de prorogarea judiciară (judecătorească) a competenţei teritoriale1.
Strămutarea este acel remediu procesual prin intermediul căruia judecarea unei anumite cauze penale este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre soluţionare unei alte instanţe din aceeaşi categorie şi de acelaşi grad, în vederea înlăturării oricărei suspiciuni asupra obiectivităţii şi imparţialităţii tuturor judecătorilor unei instanţe (suspiciune colectivă).
2. Instanţa competentă. Competenţa exclusivă de a soluţiona cererile de strămutare revine Curţii Supreme de Justiţie, competenţă funcţională atribuită de legiuitor prin dispoziţiile art. 29 pct. 5 lit. c C.pr.pen. În materie penală, competenţa revine secţiei penale, conform art. 23 lit. a din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/19932.
3. Temeiul strămutării. Conform art.55 C.pr.pen., Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă3 la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care, apreciind temeinicia motivelor de strămutare, consideră că prin aceasta se asigură desfaşurarea normală a procesului.
Aşadar, temeiul strămutării îl constituie lipsa condiţiilor normale de desfăşurare a procesului. Însă legea nu prevede expres care sunt motivele ce pot determina strămutarea4, astfel că textul actual are un caracter de generalitate, incluzând toate situaţiile în raport de care se apreciază că, în cauza concretă supusă judecăţii, se impune strămutarea pentru a se asigura desfăşurarea normală a procesului. În doctrină se dau ca exemple: atitudinea părtinitoare a organelor judiciare concretizată prin respingerea nejustificată a unor cereri esenţiale sau excepţii îndreptăţite, ostilitate şi intimidarea participanţilor în proces, consemnarea denaturată a declaraţiilor lor, tolerarea unor suspecte neîndepliniri de procedură, acordarea de amânări fără reală justificare5. Noi am mai adăuga: mediatizarea exagerată a unei cauze, puternica indignare a membrilor comunităţii în sânul căreia a fost săvârşită fapta şi unde are loc judecata cu pericol de tulburări, de revolte. În practică s-a mai admis strămutarea pentru că partea vătămată a rămas infirmă în urma accidentului provocat de inculpat fiind imposibilă deplasarea sa la judecată, la instanţa în raza căreia domicilia ea şi inculpatul6.
Motivele trebuie să fie însă altele decât cauzele de incompatibilitate prevăzute de art. 46-48 C.pr.pen.7. Această regulă rar se aplică în practică, căci se admite strămutarea şi atunci când o parte invocă faptul că cealaltă parte este rudă (chiar îndepărtată) cu judecătorul cauzei, sau cu preşedintele instanţei judecătoreşti, ori că judecătorul cauzei are o relaţie intimă cu procurorul care a întocmit rechizitoriul, că judecătorul este prieten bun cu un alt judecător din instanţă care o cunoaşte sau este rudă cu una dintre părţi etc. Or, aceste cazuri fac parte din cele la care se referă art. 48 lit.d C.pr.pen.: există împrejurări din care rezultă că este interesat -interes care trebuie dovedit - sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată.
4. Cauza ce poate fi strămutată. Din dispoziţiile art 55 alin. 1 rezultă că se poate dispune strămutarea judecării oricărei cauze penale.
Legea are în vedere aşadar orice litigiu penal, indiferent de natura cauzei, de modul de sesizare al instanţei, de faza de judecată în care se găseşte (judecată de fond; judecată a procedurilor auxiliare, adică cele separate de fondul cauzei, fond care se află în curs de urmărire penală8; cale de atac ordinară sau extraordinară; judecată în faţa instanţei de executare; judecată în cadrul unei proceduri complementare cum ar fi o cerere de reabilitare etc.), indiferent de categoria instanţei – civilă sau militară (cu excepţia Tribunalului Militar Teritorial şi Curţii Militare de Apel care, potrivit art. 11, respectiv art. 14 din Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare9 au competenţă teritorială naţională), şi indiferent de gradul instanţei (cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie, care are de asemenea competenţă teritorială naţională). Cererea se poate face oricând, până la dezînvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii.
Nu poate fi strămutată o cauză care se află în faza de urmărirea penală, căci supravegherea şi controlul ierarhic asigură desfăşurarea normală a acestei faze procesuale. Dacă împricinaţii au totuşi motive să se îndoiască de obiectivitatea şi imparţialitatea organelor de urmărire penală, ei pot cere recuzarea acestora, în temeiul art. 53 C.pr.pen. Oricum, în virtutea principiului indivizibilităţii Ministerului Public, urmărirea poate fi încredinţată oricărui procuror competent material.
5. Titularul cererii. Conform art. 55 alin. 2, strămutarea poate fi cerută de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei.
Aşadar, strămutarea se poate cere de către orice parte din cauza pendinte: inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente – personal sau prin apărător, acesta din urmă neavând nevoie de o împuternicire specială în acest sens. Nu vor putea cere strămutarea alţi participanţi la proces, cum sunt experţii, martorii, interpreţii. Cererea poate fi formulată de către una sau mai multe părţi ori persoane, fie împreună, fie separat.
Cererea mai poate fi formulată de procurorul de şedinţă, de procurorul ierarhic superior acestuia, inclusiv de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J.10, precum şi de ministrul justiţiei.
6. Cererea.
6.1. Depunere. Conform art. 56, cererea de strămutare se adresează direct Curţii Supreme de Justiţie. Actul de sesizare a C.S.J. este, aşadar, cererea de strămutare. Ea se înregistrează pe rolul secţiei penale, sub un număr distinct de cel al dosarului ce priveşte cauza ce se doreşte a fi strămutată.
În cazul în care cererea se depune chiar la dosarul cauzei ce se doreşte a fi strămutată, s-a decis că ea nu poate fi calificată drept cerere de strămutare11. Noi credem că instanţa învestită cu judecarea fondului cauzei ar trebui să cerceteze dacă partea a depus cererea şi la instanţa supremă. În caz contrar, va îndruma partea să procedeze astfel, iar dacă acest lucru nu este posibil (de exemplu, petentul a plecat între timp în străinătate sau a fost încarcerat), va constata că cererea i-a fost adresată în mod greşit neavând nici o competenţă legată de aceasta şi o va trimite din oficiu curţii supreme.
6.2. Menţiuni. Legea prevede expres că cererea trebuie motivată (art. 56 alin.1), aceasta pentru ca referatul cu informaţii ce se va întocmi să răspundă la afirmaţiile din cerere vizavi de împrejurările concrete ale judecării cauzei. Se va arăta deci situaţia de fapt faţă de care este necesară strămutarea. Motivele trebuie sprijinite pe probe, astfel că atunci când cererea este formulată de către una din părţi, înscrisurile pe care le deţine şi pe care se sprijină cererea se alătură la aceasta.
În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi (art. 56 alin.2). Considerăm că, întrucât legea nu face nici o distincţie, menţiunea va privi atât pe inculpatul arestat în cauza pendinte sau în altă cauză, cât şi pe orice altă parte arestată preventiv într-o altă cauză sau aflată în detenţie. Această precizare în cerere este necesară pentru ca instanţa supremă să se orienteze la fixarea termenului de judecată a cererii de strămutare datorită urgenţei cu care trebuie să se judece cauzele cu inculpaţii arestaţi (art. 293) şi pentru a li se asigura apărător tuturor celor arestaţi, cum dispune art. 58 alin. 3, neexistând nici aici vreo precizare cu privire la calitatea procesuală a celui arestat.
6.3. Efecte. Simpla depunere a cererii de către părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu paraliza cursul justiţiei prin cereri şicanatoare, introduse cu rea-credinţă. Aceasta poate fi dispusă însă de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie la primirea cererii, sau de către Curtea Supremă de Justiţie după ce aceasta a fost învestită (art. 56 alin. 3).
Codul prevede că în cazul în care cererea este formulată de ministrul justiţiei sau de procurorul general, judecarea cauzei se suspendă de drept (art. 56 alin. 4). În ce priveşte acest efect generat de cererea introdusă de ministrul justiţiei, menţionăm că dispoziţiile au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 82/200112. Apreciem că este neconstituţională şi dispoziţia privitoare la efectul de suspendare generat de cererea introdusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă C.S.J., pentru aceleaşi considerente de egalitate a tratamentului juridic, ce corespunde principiului “egalităţii de arme” consacrat de art. 6 par.1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale.
Dacă până la soluţionarea cererii de strămutare se dispune suspendarea judecării cauzei, instanţa este obligată să suspende judecata; se poate proceda astfel numai din momentul în care i se comunică faptul că cererea de suspendare a fost admisă, fie pe cale oficială prin comunicarea de urgenţă –chiar prin fax – a unei copii certificate a încheierii prin care s-a dispus această măsură, fie prin prezentarea de către partea interesată a unui certificat eliberat în acest sens de C.S.J. Având în vedere că nu este un caz de suspendare a procesului penal13, se va acorda un termen de judecată ulterior soluţionării cererii; în această perioadă nu va mai efectua nici un act şi nu va mai lua nici o măsură (decât eventual amânarea din nou a cauzei), chiar dacă aceasta ar influenţa starea de arest a inculpatului. Efectul suspendării va înceta în caz de respingere a cererii de strămutare.
În practică, deseori se întâlneşte situaţia în care partea face dovada formulării cererii de strămutare cu un certificat original eliberat de C.S.J. (nefiind de ajuns o copie după cerere însoţită de dovada depunerii ei la poştă cu confirmare de primire, căci în realitate se putea expedia orice altceva) şi solicită acordarea unui termen de judecată ulterior soluţionării cererii sale. În acest caz instanţa va trebui să cerceteze dacă s-a dispus suspendarea judecării sau aceasta a operat de drept. În caz că răspunsul este negativ, nu există vreun temei de a proceda la amânarea judecării cauzei numai pentru simplul fapt că s-a depus o cerere de strămutare, ci judecata va continua pe tot timpul soluţionării acestei cereri.
7. Procedura de informare. În temeiul art. 57, Preşedintele C.S.J. cere – în mod obligatoriu - pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare.
Cererea de informaţii este cuprinsă într-o document procedural simplu, o adresă. La rândul său, preşedintele instanţei ierarhic superioare va solicita tot printr-o adresă înaintarea administrativă a dosarului de către instanţa judecătorească la care se află cauza. La această din urmă instanţă se va întocmi o “urmă (loc) de dosar”, la care se vor ataşa actele şi documentele procedurale effectuate în timp ce dosarul de bază se află la preşedintele instanţei ierarhic superioare.
Legea nu arată în ce constau informaţiile solicitate. Dar întrucât ele trebuie să ajute la rezolvarea justă a cererii de strămutare şi având în vedere că, în practică, odată cu această adresă se comunică şi însăşi cererea de strămutare, considerăm că ele trebuie să cuprindă date despre numărul dosarului şi data sesizării instanţei, natura cauzei, părţile din proces, dacă sunt arestaţi, actele întocmite până în acel moment, dacă a mai fost o cerere anterioară (pentru a fi ataşat acel dosar de C.S.J.). În această procedură nejudiciară se va verifica în ce măsură motivele invocate sunt întemeiate: se pot asculta persoane, verifica documente, examina dosarul, situaţia de fapt etc., pentru a se răspunde la acele afirmaţii, acuze cuprinse în cerere, cu exprimarea de către semnatar a poziţiei sale cu privire la acestea (de exemplu, nu sunt fondate şi au fost făcute doar pentru a discredita instanţa ori din răzbunare, sau că sunt fondate şi, pentru înlăturarea oricăror suspiciuni, nu se opune strămutării).
Potrivit legislaţiei actuale, nici motivele strămutării, nici conţinutul referatului nu sunt aduse la cunoştinţa completului de judecată la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În această situaţie, judecătorii nu se pot apăra faţă de afirmaţiile petenţilor care, de cele mai multe ori abuzează de dreptul lor şi aduc acuze cu privire nu numai la modul în care se judecă cauza sa, ci şi la viaţa privată a magistratului, ceea ce este inadmisibil faţă de rostul strămutării; iar în măsura în care acestea sunt jignitoare sau calomnioase ar trebui să existe posibilitatea tragerii la răspundere penală ori civilă a petentului. Pe de altă parte, dacă se fac greşeli în timpul judecăţii, judecătorul ar trebui să le cunoască pentru a nu le mai repeta în alte cauze.
Când însăşi Curtea Supremă de Justiţie este instanţa ierarhic superioară - ceea ce este posibil doar când cauza penală se judecă de Curtea de Apel sau Curtea Militară de Apel - informaţiile se cer Ministerului Justiţiei (art. 57 alin. 2). La nivelul ministerului este un funcţionar delegat care are atribuţia de strângere a acestor informaţii. Deşi legea nu prevede expres, pentru identitate de raţiune, atunci când informaţiile se cer acestui minister, i se va comunica termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare14.
Răspunsul se va concretiza într-un referat. În practică este delegat, de regulă, pentru întocmirea acestui referat preşedintele secţiei penale, iar atunci când instanţa ierarhic superioară nu-şi are sediul în aceeaşi localitate cu cea la care se află cauza a cărei strămutare se cere, preşedintele instanţei ierarhic superioare deleagă uneori chiar pe preşedintele instanţei unde se află dosarul să întocmească acel referat, dar noi considerăm nelegală această procedură: pe de o parte astfel de acte nu pot face obiectul unei delegări în sensul art. 135 C.pr.pen., iar pe de alta esenţa procedurii de strămutare este tocmai asigurarea imparţialităţii în raport de instanţa la care se află dosarul. După semnarea lui de către cel care l-a întocmit şi de către preşedintele instanţei ierarhic superioare, se va înainta la C.S.J. printr-o adresă.
În cazul introducerii unei noi cereri de stramutare cu privire la aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă (art. 57 alin. 3). Astfel, în caz că noua cerere se formulează după declanşarea procedurii de soluţionare a primei cereri, preşedintele Curţii Supreme de Justiţie poate considera că informaţiile cerute anterior sunt suficiente, sau din contra că sunt incomplete pentru soluţionarea strămutării. Dar dacă este vorba de o nouă cerere introdusă după respingerea alteia, cum aceasta este admisibilă numai dacă se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta (art. 61), referatul cu informaţii trebuie să fie obligatoriu, pentru a se confirma sau infirma cele susţinute în noua cerere.
8. Înştiinţarea părţilor. Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se afla cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii (art. 58). Deşi legea nu prevede, pentru identitate de raţiune, atunci când informaţiile se cer Ministerului Justiţiei, acesta este cel care va lua măsurile pentru încunoştinţarea părţilor.
Încunoştinţarea părţilor se va face printr-o adresă ce se va comunica conform art. 182 C.pr.pen. Prin urmare, părţile nu se citează, ca în dreptul comun, căci procedura descrisă aici este una specială. Este de observat că nu există nici o sancţiune în caz de neîndeplinire a dispoziţiilor privind încunoştinţarea părţilor, ceea ce ne face să credem că aceste norme au doar un caracter de recomandare.
Despre efectuarea încunoştinţărilor se face menţiune expresă în informaţiile trimise Curţii Supreme de Justiţie; totodată se vor ataşa şi dovezile de comunicare a acestora (art. 58 alin. 2), pentru a putea fi verificată îndeplinirea obligaţiei de încunoştinţare.
9. Examinarea cererii. Completul de judecată este compus din trei judecători, conform art. 17 din legea nr.56/1993, republicată. Legea nu prevede obligativitatea constituirii completului cu procuror, dar aceasta se deduce din dispoziţiile art. 315 C.pr.pen., care prevede participarea obligatorie a procurorului în toate cazurile când judecata are loc la o instanţă superioară judecătoriei15.
Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă secretă (art. 59 alin. 1).
Se ia act de prezenţa sau de lipsa părţilor. Cel care a formulat cererea are calitatea de petent (petiţionar), iar ceilalţi sunt intimaţi. Orice parte se poate prezenta personal sau prin mandatar.
Pentru a asigura apărarea celor arestaţi, dat fiind că la judecarea cererii de strămutare părţile nu sunt citate, se prevede că atunci când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi (fie inculpaţi, fie alte părţi – subl.ns.), preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu (art. 58 alin. 3); acesta este un caz de reprezentare legală, căci apărătorul va pune concluzii în lipsa părţii.
În practică nu se permite consultarea de către părţi a referatului cu informaţii, pe motiv că este o chestiune administrativ-internă a instanţei. Considerăm nelegală această procedură, căci împiedică partea să pună concluzii şi cu privire la acesta.
Cererea se judecă sumar, de regulă la un singur termen de judecată. Dacă, pentru diverse motive, judecarea se amână, părţile vor fi citate pentru următoarele termene potrivit regulilor obişnuite. Se va analiza situaţia de fapt existentă la locul unde se judecă acea cauză, avându-se în vedere nu doar motivele arătate în actul de sesizare (cererea de strămutare), ci toate motivele ce se încadrează în art. 55, şi privesc climatul neprielnic al judecării cauzei, care reies din materialul depus ulterior. Actuala legislaţie nu prevede posibilitatea cercetării dosarului direct de către C.S.J., aşa cum era reglementat în art. 52 alin.2 C.pr.pen. Carol al II lea, şi cum se prevede în art. 40 alin.2 C.pr.civ.
Dacă s-au formulat mai multe cereri simultane, ele vor fi reunite conform art. 33 raportat la art. 34 lit. d C.pr.pen.
Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile orale ale acestora (art. 59 alin. 2). Ele vor putea arăta şi dovedi noi motive (dar numai prin depunere de înscisuri) anterioare cererii şi necuprinse în aceasta, sau ivite după sesizarea C.S.J. De asemenea, se ascultă şi concluziile procurorului de şedinţă.
Cererea de strămutare poate fi retrasă în orice moment, fără arătare de motive, de către cel sau toţi cei care au semnat-o16. În această situaţie se va lua act de renunţare.
10. Soluţionarea cererii.
10.1. Soluţii posibile. În urma analizării materialului de la dosar, Curtea Supremă de Justiţie dispune, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii (art. 60).
În caz de respingere a cererii, petentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform art. 192 alin.2 C.pr.pen.; dacă sunt mai mulţi petenţi fiecare va fi obligat la suportarea cheltuielilor judiciare, conform alin. 4. Legea nu prevede obligarea la despăgubiri şi nici aplicarea unei amenzi civile în cazul în care s-ar constata că cererea a fost făcută cu rea-credinţă17. Dacă judecata a fost suspendată, după respingerea cererii, aceasta trebuie reluată, de aceea C.S.J. trebuie să informeze imediat instanţa.
Dacă cererea este admisă, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, în temeiul art. 192 alin. 3 C.pr.pen.
10.2. Motivare. Regula este că soluţionarea oricărei cereri, excepţii sau hotărâri se motivează. În situaţia soluţionării cererii de strămutare se prevede însă o derogare. Dispoziţia este edictată în interesul menţinerii prestigiului instanţei de la care a fost strămutată cauza; acelaşi rol îl are şi dispoziţia cu privire la judecarea cererii în şedinţă secretă. Desigur că motivele admiterii cererii sunt cele rezultate din materialul de la dosar (cerere, anexe, referat cu informaţii, memorii).
10.3. Hotărârea. Pronunţarea are loc în şedinţă publică, potrivit regulei generale (art. 310). De la data pronunţării are loc desesizarea/dezînvestirea instanţei sesizate iniţial.
Art. 60 alin.3 menţionează că soluţionarea se face printr-o “hotărâre”. Cum aceasta nu priveşte fondul cauzei, ea va fi o încheiere, conform art. 311 alin. 3 C.pr.pen.18. Ea se semnează de toţi cei trei judecători şi de către magistratul asistent şi primeşte număr din registrul de hotărâri al instanţei.
10.4. Cale de atac. Încheierea C.S.J. este definitivă. Legiuitorul, nici în codul actual şi nici în cel anterior, nu a menţionat expres că hotărârea prin care C.S.J. soluţionează cererea de strămutare ar fi exceptată de la posibilitatea exercitării vreunei căi de atac – cum se prevede în procedura civilă19 - ceea ce i-a făcut pe unii autori să opineze că instanţa supremă judecă cererea în primă instanţă, dar fără a fi totuşi o judecată de fond, şi ar fi posibilă atacarea hotărârii20. În majoritatea sa însă doctrina actuală şi în unanimitate practica acceptă faptul că nu poate fi atacată21. De altfel, din moment ce încheierea de admitere/respingere nu se motivează, nu poate fi atacată cu vreo cale prin care să se verifice temeinicia hotărârii.
11. Admiterea cererii de strămutare
11.1. Dispoziţia de strămutare. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, C.S.J. dispune strămutarea judecării cauzei (art. 60 alin. 2). Va fi desemnată o altă instanţă de acelaşi grad ierarhic şi categorie (civilă sau militară), dar din altă localitate - ceea ce înseamnă o prorogare a competenţei teritoriale în favoarea instanţei desemnate a judeca cauza care a făcut obiectul strămutării, deoarece această instanţă îşi extinde competenţa asupra unei cauze pentru care nu avea competenţa să o judece potrivit normelor obişnuite de competenţă. Aşadar, prin strămutarea judecării cauzei are loc doar o deplasare de competenţă teritorială, de la instanţa competentă teritorial potrivit regulilor obişnuite, la instanţa delegată (forum delegationis) desemnată de Curtea Supremă de Justiţie, fără a se aduce vreo atingere competenţei funcţionale, materiale sau personale.
Sub codul anterior, instanţa căreia i se trimitea cauza aparţinea, ca regulă generală, de circumscripţia aceleaşi Curţi de Apel ca şi instanţa de la care s-a strămutat cauza, şi doar în mod excepţional unei Curţi de Apel alăturate (art. 54 din Codul de la 1936). În prezent nu mai este prevăzută o astfel de regulă. De aceeea, se poate întâlni situaţia când cele două instanţe se situează în circumscripţia aceleaşi instanţe ierarhic superioare: se ia cauza din competenţa unei judecătorii şi se trimite la una din acelaşi judeţ, ori cauza se trimite la o judecătorie din alt judeţ dar din raza aceleaşi Curţi de Apel, sau se ia cauza din competenţa unui tribunal şi se transferă la unul din raza aceleaşi Curţi de Apel. În aceaste ipoteze, nu se produce o prorogare de competenţă totală, cu privire la întreaga judecată ce urmează pronunţării hotărârii de strămutare, ci se va limita doar la judecătorie în primul caz, judecătorie şi tribunalul ierarhic superior ei în al doilea caz, respectiv la tribunalul care a fost desemnat de C.S.J. în cel de-al treilea caz.
Cauza se strămută în întregul ei şi pentru toate părţile; prin strămutare, nu se poate produce o disjungere a cauzei.
11.2. Actele îndeplinite. Odată cu desemnarea noii instanţe, C.S.J. va hotărî şi în ce masură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin (art. 60 alin.2). Legea foloseşte termenul de “acte”, deci vom înţelege atât actele procesuale, cât şi actele procedurale – inclusiv cele privind măsurile procesuale şi actele jurisdicţionale (hotărârile judecătoreşti). Nu sunt vizate, bineînţeles, actele de urmărire penală.
Regula o constituie desfiinţarea tuturor actelor îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. Această soluţie se întemeiază pe faptul că, prin admiterea cererii de strămutare, s-a considerat că la instanţa anterior sesizată nu au existat condiţii pentru desfăşurarea normală a procesului. De aici rezultă că doar în mod excepţional instanţa supremă poate hotărî ca unele din actele anterior îndeplinite să rămână valabile22. Desigur, actele menţinute vor trebui enumerate în mod expres.
Dacă C.S.J. nu dispune în legătură cu actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza, s-a decis că toate acestea vor fi desfiinţate23.
11.3. Înştiinţarea instanţei. Instanţa sesizată iniţial cu judecarea cauzei penale va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de stramutare (art. 60 alin. 3). Înştiinţarea se face printr-o adresă, însoţită de o copie a încheierii C.S.J., ce trebuie să poarte ştampila C.S.J. şi să fie certificată pentru conformitate de către magistratul asistent. În practică comunicarea se face cu întârziere, astfel că deseori instanţa se informează ea însăşi, telefonic, ori petentul prezintă un certificat original semnat de magistratul asistent-şef şi ştampilat, care adevereşte admiterea cererii sale.
11.4. Desfiinţarea hotărârii. Dacă după introducerea cererii de strămutare şi înainte de soluţionarea acesteia instanţa unde se afla cauza pronunţă o hotărâre, în cazul admiterii cererii şi strămutării judecării cauzei la o altă instanţă, hotărârea pronunţată este desfiinţată conform art. 60 alin. 4 din C.pr.pen. şi judecata se reia la instanţa unde s-a strămutat judecata24. Nu are importanţă dacă prin acea hotărâre se soluţionează cauza pe o excepţie sau chiar fondul cauzei.
Dacă între timp s-a procedat la judecarea cauzei şi C.S.J. a fost informată despre aceasta prin referat sau părţile fac dovada cu o copie certificată de pe acea hotărâre, chiar C.S.J. va constata prin încheierea de admitere a cererii de strămutare că acea hotărâre este desfiinţată.
Dacă înştiinţarea despre admiterea cererii nu s-a făcut de îndată şi, necunoscându-se existenţa încheierii de strămutare, hotărârea instanţei de la care s-a dispus strămutarea a fost atacată cu o cale de atac (extra)ordinară, sau dacă în cursul judecăţii s-a formulat cerere de strămutare pe care C.S.J. a soluţionat-o abia după ce cauza a fost soluţionată şi declarată calea de atac, ca efect al desfiinţării de drept a acestei hotărâri vor fi desfiinţate şi toate actele ulterioare efectuate de instanţele sesizate cu judecarea căii de atac25, şi - dacă este cazul - actele de executare, penale şi civile (pe calea contestaţiei la executare26). Acest lucru va fi constatat chiar de instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac respective care va trimite dosarul în favoarea instanţei desemnate de C.S.J.27
Dacă prin hotărârea instanţei inculpatul arestat a fost pus în libertate şi se constată ulterior că aceasta este desfiinţată, inculpatul nu poate fi din nou arestat, fiind necesare noi elemente care să facă necesară privarea sa de libertate (art. 160b C.pr.pen.) şi un nou mandat.
Dacă nu a fost exercitată nici o cale de atac sau, deşi s-a exercitat, nu s-a ştiut de existenţa încheierii de strămutare, ca urmare a desfiinţării de drept a hotărârii instanţei de la care s-a strămutat cauza, se produce o întrerupere a cursului jusiţiei. Pentru aceasta C.S.J. trebuie sesizată de către organele judiciare, organele de executare sau părţi căci, conform art. 29 pct. 5 lit. b C.pr.pen., ea soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt. Dacă hotărârea este definitivă, este posibil conform art. 410 C.pr.pen. şi exercitarea recursului în anulare împotriva ei, fiind dată cu încălcarea legii, indiferent că este o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal (alin. 1, pct. I.71), sau o altă hotărâre (alin. 2).
11.5. Păstrarea dosarului. În practică, după pronunţarea asupra cererii de strămutare, dosarul se păstrează într-o arhivă specială, fără a mai putea fi consultat de părţi (secret). Această procedură nu are temei legal, nefiind prevăzută în Regulamentul Curţii28.
12. Procedura la instanţe, ulterioară strămutării
12.1. Trimiterea dosarului. Pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor încheierii de strămutare, instanţa în faţa căreia se află cauza (cea de la care se strămută sau dacă între timp s-a soluţionat, cea învestită cu judecarea căii de atac) va lua act prin încheierea de şedinţă de existenţa hotărârii de strămutare şi va dispune trimiterea dosarului la instanţa desemnată.
În situaţia admiterii unor cereri de strămutare, practica nu este unitară cu privire la procedura pe care o urmează instanţele de la care a fost strămutată cauza. Astfel, unele dispun prin încheierea de şedinţă29, altele prin încheiere30 (art. 311 alin. 3 C.pr.pen.), sau prin hotărâre (sentinţă, dacă s-a dispus strămutarea dosarului primei instanţe sau decizie, dacă dosarul e al instanţei de apel sau recurs) scoaterea dosarului de pe rol şi trimiterea cauzei la instanţa desemnată de Curtea Supremă de Justiţie. Însă, această procedură, de scoatere de pe rol a cauzei/dosarului nu este prevăzută de Codul de procedură penală român. De altfel, formularea nici nu este corectă, căci dosarul rămâne înscris în registrele instanţei, iar după trimitere va rămâne “un loc”(“o urmă”) de dosar.
În ce ne priveşte, considerăm că prin încheierea de şedinţă se va constata existenţa încheierii de stămutare, iar dosarul se va trimite printr-o simplă adresă administrativă, nu încheiere şi nici sentinţă, căci practic hotărârea a dat-o C.S.J. Trimiterea cauzei la o altă instanţă nu este o măsură procesuală, ci una administrativă, nesupusă căilor de atac.
12.2. Primirea dosarului. Actul de sesizare a noii instanţe este încheierea C.S.J. emisă în temeiul art. 55 alin.1 C.pr.pen.. Dosarul strămutat va fi înregistrat sub un alt număr, de la data sosirii sale împreună cu adresa ce îl însoţea. După punerea pe rol, procesul se va relua sau va continua cu faza în care se găsea înainte de strămutare. Această instanţă este obligată să judece cauza, neputându-şi declina competenţa; evident, ea nu va putea dispune înfiinţarea unei comisii rogatorii la instanţa iniţială.
Dacă secţia penală a C.S.J. a dispus, prin încheiere, strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă la alta, aceasta din urmă are obligaţia să soluţioneze pricina, nefiind abilitată să examineze dacă motivele pentru care s-a dispus strămutarea mai subzistă sau nu. De altfel, întrucât hotărârea nu se motivează aceste motive nici nu pot fi cunoscute instanţei. Instanţa desemnată va considera valabile actele îndeplinite şi măsurile dispuse de fosta instanţă, dacă C.S.J. a hotărât astfel. În caz contrar, ele se vor reface.
Dacă în mod greşit s-a trimis dosarul la o altă instanţă, în faţa acesteia se va ridica excepţia de necompetenţă şi se va solicita trimiterea cauzei (nu declinarea de competenţă) în favoarea instanţei desemnate de C.S.J.
12.3. Consecinţele strămutării. Dispunând strămutarea judecării cauzei, Curtea Supremă nu a strămutat numai judecarea unei anumite faze procesuale a desfăşurării procesului, ci întreaga judecată care implică soluţionarea ei atât în fond cât şi în căile (extra)ordinare de atac. De aici, rezultă următoarele consecinţe:
a) După strămutarea pricinii da la judecătorie la alta, competenţa soluţionării apelului a fost şi ea schimbată, aparţinând deci tribunalului aferent acesteia din urmă, după cum şi soluţionarea recursului va reveni în competenţa curţii de apel în a cărei rază de activitate se află acest tribunal. Situaţia este la fel când curtea de apel este prima instanţă sau instanţa de apel. Aceasta pentru că s-a strămutat nu “judecarea în primă instanţă” sau “judecarea apelului” ori “judecarea recursului” etc., ci “judecarea cauzei”31.
b) În situaţia în care hotărârea a fost desfiinţată/casată de instanţa de control judiciar învestită cu soluţionarea căii de atac (apel sau recurs) prin strămutarea pricinii, cauza va fi trimisă pentru rejudecare în primă instanţă/a apelului la una din instanţele inferioare din raza sa teritorială, şi nu instanţei a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Deci, prin strămutare, instanţa iniţială pierde competenţa de a rejudeca cauza32.
Se impune această soluţie întrucât, fiind hotărâtă strămutarea judecării unui litigiu şi fixată instanţa competentă să-l judece, este firesc ca această competenţă să fie menţinută până la pronunţarea unei hotărâri definitive în acel cadru care s-a considerat că asigură climatul propice pentru o judecată obiectivă. Or, numai trimiţând cauza unei judecătorii/tribunal din raza teritorială a instanţei de control judiciar ce judecă calea de atac, aceasta din urmă rămâne în continuare competentă să judece o eventuală cale de atac ce s-ar declara împotriva hotărârilor instanţelor de trimitere33; altfel, s-ar ajunge ca o eventuală cale de atac să fie judecată din nou de instanţa ierarhic superioară, în faţa căreia s-a considerat - prin admiterea cererii de strămuttare – că nu se poate asigura o judecată în cele mai bune condiţii34 şi s-ar produce o întrerupere a cursului firesc al justiţiei.
O cale de atac de retractare împotriva hotărârii pronunţate de instanţa învestită prin strămutare se va adresa, bineânţeles, acestei instanţe.
c) De asemenea, dacă după strămutare se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau completarea urmăririi penale (art. 300, 332, 333 C.pr.pen.) sau completarea ei (art. 336 şi 337 C.pr.pen.) dosarul se trimite parchetului care a dispus iniţial trimiterea în judecată şi nu celui corespunzător instanţei nou sesizate prin strămutare35 – aceasta pentru că legea reglementează doar strămutarea judecării, nu şi a urmăririi penale, în această fază aplicându-se normele obişnuite de competenţă; dacă se va întocmi un nou rechizitoriu, procurorul va sesiza instanţa competentă în virtutea hotărârii de strămutare36. Dacă se trimite cauza la procuror pentru efectuarea urmăririi penale în temeiul art. 285, dosarul va fi înaintat parchetului corespunzător instanţei iniţiale, după care va fi sesizată instanţa desemnată de C.S.J.
13. Particularităţi în cauzele cu arestaţi.
a) Întrucât starea de arest nu poate dura mai mult de 30 zile în baza art. 149 C.pr.pen., ar trebui ca de la data luării sau ultimei menţineri ori prelungiri a acestei măsuri şi până la data învestirii instanţei desemnate (în caz de strămutare)37, ori până la data reluării judecăţii prin încetarea suspendării judiciare sau de drept (în urma respingerii cererii) să nu se depăşească acest termen. De altfel, în cerere se menţionează dacă sunt arestaţi, tocmai pentru a se respecta durata arestării: de aceea C.S.J. trebuie să se pronunţe în timp util, înainte de expirarea termenului, pentru a se da posibilitatea noii instanţe (în caz de admitere) sau celei iniţiale (în caz de respingere, dacă judecarea a fost suspendată) să se pronunţe asupra sa. Dat fiind faptul că C.S.J. este asaltată în ultima vreme cu cereri de strămutare, judecarea acestora nu poate fi realizată într-un timp optim, chiar dacă în cauză sunt arestaţi.
De lege lata, întrevedem următoarele soluţii:
1. În caz de suspendare ope iudicii sau ope legis a judecării cauzei, în situaţia în care ar expira măsura arestării şi cererea de strămutare încă nu a fost soluţionată, credem că instanţa ar putea, în baza art. 241 C.pr.pen.38 aplicabil în faza de judecată pe calea suplimentului analogic, să dispună asupra acesteia.
2. Din momentul admiterii strămutării, instanţa iniţială nu s-ar mai putea pronunţa asupra arestării, căci nu mai este competentă. De aceea, credem că ar trebui să se pronunţe asupra arestării chiar C.S.J. atunci când soluţionează cererea. Chiar C.pr.pen. prevede că C.S.J. va hotărî în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin; dacă nu se hotărăşte nimic, după cum am arătat mai sus, toate actele sunt desfiinţate de plin drept, existând astfel riscul ca din cauza acestei omisiuni legislative indivizi periculoşi să fie puşi în libertate.
Mai întrevedem o soluţie: dacă cererea a fost admisă şi măsura arestării ar urma să expire până la învestirea instanţei desemnate, s-ar putea aplica pe calea suplimentului analogic dispoziţiile prevăzute de art.42 Cod procedură penală, pe motiv că atât prorogarea judecătorească a competenţei (prin efectul admiterii cererii de strămutare), cât şi declinarea de competenţă (ca efect al admiterii excepţiei de necompetenţă) sunt incidente procesuale ce vizează competenţa instanţei sesizate iniţial şi care au ca scop trimiterea cauzei la o altă instanţă. Într-adevăr, ca efect al admiterii cererii de strămutare se modifică doar competenţa teritorială a instanţei. Prin urmare, ceea ce diferă în materia strămutării cauzei de cea a declinării de competenţă sunt doar condiţiile care stau la baza celor două instituţii, procedura de urmat fiind una comună. Pentru aceste motive şi în acest caz particular considerăm că instanţa sesizată iniţial ar putea pronunţa o sentinţă39. Practic, este vorba despre o dezînvestire a instanţei iar, conform art.311 Cod procedură penală, „hotărârea prin care instanţa se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă”.
Acceptând această a doua soluţie, instanţa de la care s-a dispus strămutarea cauzei va hotărî asupra stării de arest căci, conform art.350 al.1 C.pr.pen., instanţa este obligată ca prin hotărârea să se pronunţe cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea măsurii arestării inculpatului. De altfel, art. 139 ult. alin. prevede că instanţa de judecată care îşi declină competenţa trebuie să dispună revocarea sau înlocuirea măsurii arestării dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
De lege ferenda, dat fiind caracterul excepţional al măsurii arestării, reglementarea trebuie să fie specială şi completă. Astfel, este posibilă o reglementare de genul celei introduse recent pentru cazul de suspendare a judecăţii pe timpul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, când instanţa sesizată iniţial dispune asupra arestării până când se pronunţă instanţa de contencios constituţional (art. 303 alin.6).
b) Dacă cu privire la inculpat s-a luat anterior o măsură preventivă, dar se formulează cerere de revocare/înlocuire a ei, aceasta se va rezolva ca o chestiune incidentală, conform art.302 rap. la art.139 alin. 1 şi 2; chiar dacă nu se formulează o atare cerere, instanţa trebuie ca, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 139, să dispună din oficiu revocarea/înlocuirea, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale. De aceea, instanţa trebuie să procedeze în acest fel chiar dacă urmează să trimită dosarul la o altă instanţă ca urmare a admiterii cereii de strămutare.
c) Indiferent de măsura dispusă, instanţa va comunica o copie sau un extras din dispozitivul hotărârii la penitenciarul sau arestul poliţei unde este deţinut arestatul preventiv, pentru ca aceste organe să procedeze în consecinţă: fie să-l pună în libertate imediat conform art. 350 alin.4 şi 5, fie să ia măsurile administrative necesare pentru transferarea inculpatului la locul de deţinere din raza noii instanţe desemnate competentă.
d) În practică se mai poate ivi următoarea problemă: care instanţă e cea competentă să judece recursul într-o procedură auxiliară dacă între timp cauza de fond se strămută: instanţa ierarhic-superioară celei care a dispus asupra măsurii preventive sau instanţa ierarhic-superioară celei desemnate de C.S.J.?
Există opinia potrivit căreia procedura auxiliară are un caracter accesoriu faţă de fondul cauzei, astfel că strămutarea acestuia din urmă atrage automat şi strămutarea primei40, iar instanţa va trimite dosarul doar printr-o adresă. Nu ar fi valabilă situaţia inversă: strămutarea cauzei auxiliare41 nu atrage şi strămutarea dosarului de fond, căci cele două proceduri sunt totuşi separate.
Credem că în prezent se impune o altă opinie: instanţa competentă să soluţioneze acest recurs este chiar instanţa ierarhic-superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Argumentele aduse de noi sunt:
-procedura auxiliară este separată şi nu infuenţează soluţionarea fondului cauzei penale. Aşa cum, de exemplu, atunci când dosarul este încă în faza de urmărire penală, procedurile judiciare speciale prevăzute de art.159 şi 1609 al.2 C.pr.pen. se soluţionează separat de judecarea cauzei pe fond, tot astfel recursurile întemeiate pe art.141, 1608 alin.6, 1609 alin.3, 168 alin. 2, 169 alin. 1 teza a II-a C.pr.pen., sunt tot proceduri speciale judiciare, când dosarul de fond a ajuns deja la instanţă, căci măsura se ia de către instanţă şi se exercită recursul separat de soluţia dată pe fond.
-celeritate: când e vorba de arestare, termenul de recurs este de 24 ore (art.14142) sau de trei zile (1608 alin.6, 1609 alin.3 ), ceea ce imprimă un caracter de maximă urgenţă pentru soluţionarea sa. Or, dosarul de fond ajunge după un anumit timp la noua instanţă, astfel că până ar ajunge şi dosarul de recurs la aceasta, inculpatul ar fi menţinut în stare de arest timp îndelungat; mai mult, art. 141 dispune că dosarul se înaintează instanţei de recurs în termen de 24 ore. Chiar şi aşa, se pot ivi dificultăţi dacă dosarul de fond a fost între timp trimis la instanţa desemnată, căci instanţa de recurs nu va avea decât “urma” de dosar spre examinare.
Faptul că între timp arestatul a fost tranferat la penitenciarul din raza instanţei desemnate şi deci nu poate fi adus la recurs, nu constituie un impediment, căci el este adus numai dacă instanţa consideră necesar, iar dispoziţiile art. 38511 alin. 4 C.pr.pen. permit judecarea în lipsă.
14. Repetarea cererii. În caz de respingere a cererii, strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Curţii Supreme de Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceasta (art. 61). Hotărârea de strămutare are astfel autoritate de lucru judecat relativă, cererea putând fi repetată numai pentru motive noi. Sunt motive noi altele decât cele arătate în cererea de strămutare, ori reieşite din referatul de informaţii sau expuse oral în faţa instanţei supreme, adică cele datând anterior soluţionării şi nerelevate atunci, sau apărute ulterior pronunţării încheierii de respingere a cererii.
Este inadmisibilă şi se va respinge ca atare repetarea cererii pentru aceleaşi motive invocate de către acelaşi petent sau de către un nou petent dar care face parte din acelaşi grup procesual cu primul. Pentru aceasta trebuie ca instanţa să afle de existenţa cererii anterioare respinse, fie de la părţi, fie din referatul cu informaţii. În acest caz s-a arătat că hotărârea trebuie motivată43, dar observăm că din textul art. 60 alin.1 C.pr.pen. nu rezultă această obligaţie.
Este admisibilă invocarea aceloraşi motive care au stat la baza respingerii cererii anterioare doar de către o parte cu interese opuse petentului iniţial.
În doctrină se susţine că dacă cererea nouă se întemeiază pe alte temeiuri, pot fi luate în considerare şi temeiurile invocate anterior44. Nu împărtăşim această opinie, căci legea nu prevede această posibilitate.
15. Noua cerere. În caz de admitere a cererii, după ce cauza a ajuns la instanţa desemnată în urma strămutării, se poate formula o altă cerere de strămutare şi de la aceasta, pe considerentul că prin strămutarea se desemnează o instanţă dintr-o altă circumscripţie teritorială unde doar se presupune că va putea fi asigurată desfăşurarea normală a procesului. Motivele pot fi aceleaşi sau altele, în orice caz împrejurările sunt, evident, noi. Această nouă cerere nu este limitată deci de prevederea din art. 61.
***************************
Dostları ilə paylaş: |