Strategia naţională

Scop

Deși în România a existat în ultimii ani, o preocupare reală, probată prin eforturi susținute de modernizare și eficientizare a politicilor sociale în domeniul handicapului, declinul economic în plan mondial și național, a afectat într-o mare măsură calitatea vieții cetățenilor, în mod special a celor cu dizabilități.

STRATEGIA conturează un cadru general de gândire și acțiune care să permită garantarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului și creșterea calității vieții acestei categorii de populație, în beneficiul persoanelor cu dizabilități și al comunității.

Viziune

Strategia preia, în coordonatele sale esențiale, viziunea propusa de Strategia europeana a dizabilității 2010 - 2020 - Reînnoirea angajamentului, către o Europă fără bariere care la rândul său valorifică potențialul combinat al prevederilor Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și al Convenției Națiunilor Unite.

Punctul de pornire este afirmarea dreptului ființei umane la diversitate, inclusiv în ceea ce privește starea de dizabilitate/handicap. Societatea are obligația de a răspunde acestei diversități, prin eliminarea tuturor barierelor care împiedică sau limitează integrarea socială a persoanelor cu dizabilități , în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni.

În acest proces, trebuie luate în considerație toate aspectele psiho-sociale ale stării de handicap/dizabilitate, în mod diferențiat (pe sexe, categorii de vârstă, stare de sănătate și statut - emigranți, refugiați s.a) așa cum se manifestă acestea pe toate palierele vieții comunitare. O atenție specială trebuie acordată femeilor și fetelor cu dizabilități, persoanele cu un nivel ridicat de nevoi de sprijin – copii și tineri cu dizabilități, vârstnici, persoane cu dizabilități, persoane din mediul rural, persoane din rândul minorităților și comunităților de emigranți s.a.

Obiectivul fundamental este valorificarea potențialului individual al persoanei cu dizabilități.

Este o viziune umanitară, democratică și în același timp pragmatică, fiindcă optează pentru o reformare a societății, atât pe criterii de solidaritate socială cât și de eficiență socio-economică.

Conținutul și organizarea prezentării

“Strategia națională privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabilități 2014-2020 - Handicapul de la re/abilitarea individului la reformarea societății, urmărind îndeaproape modelul de abordare propus de Strategia Europeană a Dizabilității 2010 - 2020 se concentrează pe stabilirea CADRULUI GENERAL de acțiune în domeniul dizabilității, menit să legitimeze, să fundamenteze și să orienteze celelalte instrumente de planificare ce vor fi elaborate pentru perioada 2014-2020 (Planul Național de Acțiune, planurile sectoriale etc.).

Prezentarea materialului ideatic este structurata pe capitole și subcapitole, astfel:

Capitolul 1 Baze teoretice și metodologice ale abordării politicilor sociale în domeniul dizabilității

1.1 Modele și orientări în abordarea politicilor sociale;

1.2 Asistenta sociala în România

1. 2. 1 Sistemul instituțional și legislativ;

1.2. 2 Repere metodologice privind reformarea sistemului

Capitolul 2 Direcții strategice de acțiune socială (pe domenii de referință)

2.1 Accesibilitatea

2.2 Participare

2.3 Egalitate

2.4 Ocuparea forței de muncă

2.5 Educație și formare

2.6 Protecție socială

2.7 Sănătate

2.8 Acțiune externă

Departajarea pe cele opt domenii de referință ține doar de rațiuni de sistematizare. În realitate, ariile tematice ale acestor domenii se întrepătrund, pe alocuri se suprapun și în orice caz se

ANEXA 1 Documente- cheie din domeniul dizabilității susțin unele pe altele, ca într-un joc de domino.

În finalul strategiei, capitolul de concluzii conține recomandări privind implementarea în practică a direcțiilor strategice. Se vor completa după consultarea publică.

Lucrarea are doua Anexe:

(internaționale, europene și naționale) ANEXA 2 Glosar (definiții ale unor noțiuni utilizate sau conexe celor utilizate în lucrare)

• 
  
  

Strategia națională privind incluziunea socială a persoanelor cu dizabiltăți 2014-2020 Handicapul - de la re/abilitarea individului la reformarea societății NU conține elemente de planificare a acțiunii sociale (activități, termene, bugete) ci oferă o perspectivă holistică și multidimensională asupra procesului de reformare a societății în beneficiul persoanelor cu dizabilități și al societății în ansamblu, în baza respectării drepturilor și libertăților individuale , în condiții de echitate socială și nediscriminare.

Prin viziune și conținut, Strategia reprezintă punctul de pornire al planificării naționale în domeniu, dar și un angajament reînnoit către partenerii din Uniunea Europeană pentru o Europă fără discriminări și fără bariere pentru toți membrii comunității.

Capitolul 1 BAZE TEORETICE ȘI METODOLOGICE ALE ABORDĂRII POLITICILOR SOCIALE ÎN DOMENIUL DIZABILITĂȚII

1.1 Modele și orientări în abordarea politicilor sociale

Lumea modernă, tot mai globalizată, orientată mai puţin pe explorarea resurselor naturale - tot mai sărace – în favoarea cunoaşterii şi valorizării capitalului uman, practic inepuizabil - a învăţat să accepte, să respecte şi să încurajeze diversitatea omenească, sub toate aspectele ei. Acest lucru s-a datorat, pe de o parte, presiunilor reale ale economiei, migraţiei forţei de muncă, globalizării informaţiei, dar şi presiunii cetăţeneşti, tot mai mai bine reprezentate de societatea civilă.

În acest context, percepţia socială a stării de dizabilitate, a persoanei cu dizabilităţi însăşi, s-a schimbat radical în ultimele câteva decenii, ceea ce a condus la trecerea de la modelul individual medicalizant al protecţiei sociale destinate persoanelor cu dizabilităţi, la modelul social al apartenenţei la comunitate.

Modelul individual

Până spre anii '50 dizabilităţile erau considerate o boală sau un efect al unei boli, având un caracter invalidant, de obicei pe viaţă. Îi revenea exclusiv individului „vina” şi responsabilitatea gestionării problemelor dizabilităţii care îi afectează starea de sănătate. În consecinţă, persoanei cu dizabilităţi i se atribuia statutul de PACIENT al unor servicii medicale, furnizate în baza unui plan de îngrijire şi tratament, cu impact imediat, într-o instituţie de tip medical (spital, azil), aflată cel mai adesea în afara comunităţii. Planul de îngrijire şi tratament avea ca priorităţi curăţenia, sănătatea şi siguranţa „pacientului” şi era coordonat de un specialist, de regulă, un medic. Politicile sociale se centrează şi implică asigurarea de îngrijire în instituţii separate.

Este o viziune reducţionistă, medicalizantă şi stigmatizantă asupra stării (condiţiei) individuale.

O încercare de reformare a modelului individual a constituit asa-zisul curent al re/abilitării, ca urmare a recunoaşterii numeroaselor efecte negative ale instituţionalizării persoanei cu dizabilităţi (stigmatizare de către semenii din afara instituţiei, dependenţa de îngrijire, pasivitatea, lipsa rădăcinilor, a sentimentului de apartenenţă la comunitatea geo-socială şi lipsa relaţiilor sociale normale; lipsa libertăţii şi a controlului asupra propriei vieţi; lipsa experienţei şi oportunităţilor de dezvoltare individuală; deteriorarea imaginii de sine etc).

Varianta re/abilitării prezumă tot boala ca factor de risc al stării de dizabilitate dar se consideră că persoana cu dizabilitate poate să îşi corecteze/amelioreze deficitul cu ajutorul unor servicii speciale şi separate de recuperare, oferite însă în comunitate – case de grup, ateliere, şcoli sau clase speciale etc. „CLIENTUL” acestor servicii beneficiază de un plan individual de reabilitare (pe o anumită perioada), proiectat şi coordonat de o echipă pluridisciplinară. Nici această abordare pasivă, şi unilaterală, centrată pe adecvarea persoanei la cerinţele societăţii, nu a determinat schimbări majore asupra calităţii vieţii persoanelor cu dizabilitate întrucât, în continuare, consideră dizabilitatea ca un defect al persoanei în raport cu societatea.

Modelul social

Odată cu Programul Mondial de Acţiune privind Problemele Persoanelor cu Handicap (O.N.U. - 1982), dizabilitatea este înţeleasă ca un rezultat al pierderii sau limitării şanselor de pregătire, pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunităţii, şi mai ales după promovarea „Regulilor Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap (O.N.U. - 1993) s-a cristalizat ideea că dizabilitatea este o expresie a raporturilor persoanei cu mediul său fizic şi social, (Organizaţia Naţiunilor Unite, 1993). Regulile Standard afirmă (prin Regula nr.7) principiul împuternicirii persoanelor cu dizabilităţi în a-şi exercita drepturile umane. Ca o consecinţă, dizabilitatea poate fi imputabilă societăţii în măsura în care aceasta împiedică sau limitează accesul unora dintre membrii săi în a-şi exercita drepturile şi libertăţile, în condiţii de echitate socială. Aşadar, nu doar individul trebuie să se re/abiliteze (adapteze) conform canoanele de sănătate, morale, sociale, socialmente acceptate, dar şi societatea necesită adaptări structurale ale mediului fizico-social şi atitudinal, pentru ca toţi membrii ei să poată avea acces la resursele obişnuite ale comunităţii – locuinţă, transport, sănătate, educaţie, muncă, cultură etc.

Aportul cel mai important în clarificarea „filozofiei” moderne în domeniul dizabilităţii l-a adus Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (I.C.I.D.H.-2) (O.M.S. 2001), inspirată de „Regulile Standard asupra Egalizării Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi” (O.N.U. 1993).

I.C.I.D.H. a fost conceput de Organizaţia Mondiala a Sănătăţii (O.M.S.), în scopul fundamentării ştiinţifice, unificării, standardizării şi operaţionalizării terminologiei şi metodologiei în domeniul dizabilităţii. I.C.I.D.H.-2 descrie componentele stării de sănătate, inclusiv zonele de impact cu alte domenii (educaţie, muncă etc.) renunţând la orice fel de referiri etiologice.

Aceste componente sunt:

1. 
   Funcţii şi structuri ale corpului;
   
2. 
   Activităţi şi participare (1 şi 2 reprezintă componente ale funcţionării şi dizabilităţii);
   
3. 
   Factori ambientali;
   
4. 
   Factori personali (3 şi 4 reprezintă componente de tip contextual).
   

Fiecare componentă este constituită dintr-un număr de categorii şi subcategorii, codificate conform unui algoritm, ce se evaluează pe baza unor criterii denumite calificatori.

În fapt, prin Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii se doreşte evaluarea individului uman sub toate aspectele relevante pentru o putea realiza o caracterizare complexă bio-psiho-socială şi completă a stării sale de sănătate care să permită o planificare personalizată şi dinamică, cu impact pe termen lung, a măsurilor de sprijin pentru viaţa independentă în cadrul comunităţii de apartenenţă.

UNIVERSALITATEA reprezintă necesitatea de a avea în vedere „omul”, fiinta umană în genere, indiferent de condiţia sa de sănătate;

PARITATEA este necesitatea de a avea în vedere în aceeaşi măsură, şi cu pondere egală, toate aspectele (fizice, psihice, sociale) ce contribuie la starea de sănătate şi funcţionalitatea individuală;

NEUTRALITATEA presupune necesitatea de se evita orice catalogare (pozitivă sau negativă) a indicatorilor stării de sănătate şi funcţionalitate ai persoanei care necesită măsuri sociale de sprijin;

PLURIFACTORIALITATEA şi implicit demedicalizarea stabilesc necesitatea luării în consideraţie a tuturor factorilor - fizici şi sociali - care influenţează, (ca facilitatori sau ca bariere) starea de sănătate şi de funcţionalitate a individului.

Deşi Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (O.M.S., 2001) nu a putut fi folosită tale quale ca instrument pentru evaluarea pe scară largă dată fiind complexitatea algoritmului de evaluare (I.C.I.D.H.-2) şi deşi a avut limite sub unele aspecte ( s-a focalizat mai mult pe probleme, anomalii, pierderi, deviaţii decât pe capacităţi, explorând prea puţin aspectele cotidiene ale experienţei persoanei cu dizabilităţi - sărăcie, prejudicii, abuz, lipsa securităţii, a apărării drepturilor etc), documentul a rămas un reper fundamental al teoriei şi practicii sociale în domeniul dizabilităţii, deoarece a asigurat o bază ştiinţifică a unei terminologii unitare în plan internaţional, ce permite evaluarea comparativă a sistemelor din diferite ţări.

Felul în care a fost explicată dizabilitatea de I.C.I.D.H.-2 a clarificat şi legătura dintre dizabilitate şi incluziunea socială, şi anume faptul ca e nevoie nu doar de o societate permisivă, ci de una participativă, , pentru toţi cetăţenii ei, în cadrul familiei şi comunitatii de apartenenta. In consecinţă, intervenţia socială trebuie să se concentreze pe eliminarea restricţiilor şi barierelor care împiedică persoana cu dizabilităţi, ca cetăţean cu drepturi depline, să poată duce o viaţă independentă, altfel spus să deţină un control efectiv şi responsabil asupra propriei vieţi, conform propriului plan de viaţă. Beneficiarii serviciilor nu se mai conformează unui plan individualizat de recuperare, ci îşi proiectează, cu sprijin social, propriul plan de viaţă (de viitor). Legislaţia asociată cu abordările sociale bazate pe drepturile omului include legi antidiscriminatoare, pe baza dizabilităţii şi măsuri de compensare a dezavantajelor, cu accent pe drepturi, pe accentuarea diferenţelor, incluziune participare si spirit civic.

Convenţia O.N.U. privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Strategia europeana a dizabilității 2010 - 2020 - Reînnoirea angajamentului către o Europă fără bariere sunt documentele care promoveaza intr-o maniera detaliata toate aspectele privind reformarea

politicilor si programelor nationale in domeniul dizabilitatii, constituind baza intregului demers al proiectarii „STRATEGIEI NAȚIONALE PRIVIND INCLUZIUNEA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI 2014-2020 - Handicapul de la re/abilitarea individului la reformarea societății “